Dosar nr.XXXXXXXXXXXXX

R O M Â N I A

JUDECĂTORIA B_______

SECȚIA CIVILĂ

ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN 16 SEPTEMBRIE 2015

COMPLETUL COMPUS DIN:

PREȘEDINTE – B____ A____ E_______

GREFIER – S______ A___

S E N T I N Ț A C I V I L Ă NR. 7952

Pe rol se află soluționarea cauzei civile având ca obiect „ restabilire echilibru contractual”, formulată de reclamanții J_______ I_____ și J_______ L__________ în contradictoriu cu pârâta S.C. „ V________ R______” S.A.

La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă avocat Gagos Z______ D__ pentru reclamanții lipsă și avocat G______ M_____ în substituire avocat P_______ L____ pentru pârâta S.C. „ V________ R______” S.A

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se învederează instanței că negocierile cu privire la stingerea litigiului pe cale amiabilă au rămas fără rezultat, în speță nefiind posibilă încheierea unei tranzacții.

Avocat Gagos Z______ D__, pentru reclamanți arată că înțelege să invoce la termenul de azi excepția necompetenței materiale a Judecătoriei B_______ în soluționarea prezentei cauze și, pe cale de consecință, declinarea acesteia în favoarea Tribunalului B_______.

Avocat G______ M_____ pentru pârâta S.C. „ V________ R______” S.A solicită respingerea excepției invocate de partea adversă, apreciind că Judecătoria B_______ este competentă să judece prezenta cauză.

Instanța va reține cauza spre pronunțarea asupra excepției necompetenței materiale a Judecătoriei B_______.

I N S T A N Ț A

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 16.03.2015 sub nr. XXXXXXXXXXXXX pe rolul Judecătoriei B_______, reclamanții J_______ I_____ și J_______ L__________ au solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. „ V________ R______” S.A.:

- să se constate nulitatea clauzelor contractuale prevăzute la pct. 5 lit.a) – Condiții Speciale, inserată în convenția de credit nr. xxxxxxx/08.10.2007 ca fiind abuzivă;

- să se dispună restituirea de către pârâtă a sumelor încasate cu titlu de comision de risc în cuantum de 5349,35 CHF în echivalent lei ( sume plătite până la data de 28.10.2010 inclusiv) și a dobânzii legale aferente acestei sume;

- să se constate nulitatea clauzei contractuale prevăzute la art. 3 ( referitoare la art. 5 lit. a) din contract – comisionul de administrare credit) din Actul adițional nr. 1/28.10.2010 la convenția de credit nr. xxxxxxx/08.10.2007 ca fiind abuzivă ;

- să se constate nulitatea clauzei contractuale prevăzute la art. 2 ( referitoare la art. 5 lit.a) din contract – comisionul de administrare credit) din Actul adițional nr. 2/28.10.2010 la convenția de credit nr. xxxxxxx/08.10.2007 ca fiind abuzivă;

- să se dispună restituirea de către pârâtă a sumelor încasate cu titlu de comision de administrare ( comisionul de risc redenumit astfel), de la data de 29.10.2010 și până la data de 28.12.2012 în cuantum de 1936, 34 CHF și a dobânzii legale aferente acestei sume. Cu cheltuieli de judecată.

În dovedire, reclamanții au depus la dosar înscrisuri.

Pârâta S.C. „V________ R______” S.A. a formulat întâmpinare prin care a invocat, pe cale de excepție, prescripția dreptului de a cere restituirea sumelor achitate cu mai mult de 3 ani de la data introducerii acțiunii, precum și excepția lipsei de interes în solicitarea de constatare a caracterului abuziv al clauzei de la art. 2 lit. a și a ind. 1 din actul adițional la contractul de credit. Pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În sprijinul excepției prescripției dreptului material la acțiune, pârâta a invocat art. 7 din Decretul nr. 167/1958, arătând că, în speță, data încheierii convenției de credit este 08.10.2007 iar introducerea acțiunii a avut loc în anul 2015, după aproape 8 ani de la data la care reclamanții au cunoscut eventuala pagubă. Pentru restituirea fiecărei sume, arată pârâta, curge o prescripție separată, de la data când sumele reprezentând comision de risc s-au plătit.

Pe fondul cauzei, pârâta arată că, în ceea ce privește convenția de credit încheiată între părți, legiuitorul a prevăzut posibilitatea consumatorului de a supune eventualei cenzuri a instanței, clauzele contractelor încheiate, în condițiile strict prevăzute de actul normativ indicat de către reclamanți în cererea de chemare în judecată. Că, pentru a fi incidente dispozițiile invocate din Legea 193/2000 trebuie să fie întrunite cumulativ condițiile care sunt strict prevăzute de legea sus menționată, or, în cazul de față, niciuna dintre aceste condiții nu este întrunită. Astfel, cât privește cauza actului juridic încheiat, practica ICCJ a considerat că ne aflăm în prezența unui caz tipic de cauză ilicită și imorală atunci când o parte contractată urmărește să obțină contraprestația dintr-un contract sinalagmatic, cunoscând că nu poate executa obiectul contractului, astfel cum acesta a fost stipulat de către părți, or, după momentul încheierii contractului ea, pârâta, și-a onorat obligațiile contractuale, atât pe cea principală, de punere la dispoziție a creditului, cât și cele subsidiare. Precizează pârâta că reclamanții se prevalează de dispozițiile Legii 193/2000 și arată că atât prevederea națională cât și cea comunitară stabilesc trei condiții a căror îndeplinire cumulativă relevă caracterul abuziv al unei clauze incluse într-un contract încheiat cu consumatorii, respectiv clauza să nu fie negociată direct cu acesta, să fie contrară bunei credințe și, prin ea însăși, sau împreună cu alte prevederi din contract, să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului. Învederează pârâta că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile pentru ca stipulațiile invocate de reclamant să fie considerate abuzive. Astfel, nu poate fi susținută ideea conform căreia o clauză reglementată în cuprinsul Condițiilor speciale nu ar fi fost negociată. Singurele clauze cu privire la care legiuitorul prezumă lipsa negocierii, răsturnând în acest sens sarcina probei, sunt cele cuprinse în secțiunea contractului ce are natura unui contract standard preformulat, respectiv Condițiile Generale ale Contractului. Având în vedere că toți clienții au semnat convenția de credit și au stabilit, împreună cu reprezentatul Băncii, Condițiile speciale aferente fiecărui contract în parte, nu se poate considera că aceste clauze nu au fost negociate, fiind obligatorii pentru părți. Menționează pârâta că textul art. 1 alin. 1 din Legea 193/2007 obligă la utilizarea unui limbaj clar „ pentru înțelegerea căruia nu este nevoie de cunoștințe de specialitate”.

Mai solicită pârâta respingerea cererii de constatare a caracterului abuziv a comisionului de risc, arătând, în principal, că prin intermediul creditului, băncile își realizează funcția esențială de creație monetară, ce presupune emiterea unei cantități de monedă de cont a băncii care acordă creditul și că rațiunea economică a acestui comision nu este una care reflectă un dezechilibru între obligațiile părților ci, mai degrabă, o modalitate de asigurare a echilibrului contractual la evoluția stării financiare a reclamanților. Arată că Banca a împrumutat o sumă pe care speră să o recupereze într-un interval îndelungat de timp și, dacă din partea reclamanților nu mai există vreun risc de a nu obține plata sumelor împrumutate, din partea Băncii însă subzistă riscul de a nu mai primi sumele acordate și costurile sau profitul preconizat de această prestație. Conchide că, perceperea acestui comision de risc a fost reglementată și consimțită contractual de către ambele părți, fără existența vreunei constrângeri și se realizează potrivit principiului consfințit de art. 969 Cod Civil și că, acesta nu este un echivalent al garanției reale imobiliare – ipotecă și nici al asigurării imobilului.

Referitor la cererea de restituire a sumelor plătite cu titlu de comision de risc, apreciază că obligarea Băncii la restituirea unilaterală a contravalorii acestor servicii ar fi o inechitate gravă, care tinde să adopte caracterul unei îmbogățiri fără justă cauză.

În drept, pârâta a invocat dispozițiile Legii 193/2000, respectiv art. II din Legea 188/2010 de aprobare a OUG 50/2010, dispozițiile vechiului Cod Civil, prevederile art. 1 – 4 al Directivei 93/13/ CEE.

Prin răspunsul la întâmpinare formulat de reclamanți, aceștia au solicitat respingerea ca nefondată a excepției prescripției dreptului de a cere restituirea sumelor achitate cu mai mult de 3 ani, arătând că dreptul lor la restituirea prestațiilor nu poate curge înainte de a se constata nulitatea clauzei, astfel că momentul încheierii contractului, data de 08.10.2007, nu are nicio relevanță. Prin urmare, nefiind vorba de o nulitate relativă, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 3 alin. 1 din decretul nr. 167/1958.

La termenul de judecată din data de16 septembrie 2015, reclamanții, prin avocat, au invocat excepția necompetenței materiale a Judecătoriei B_______ în soluționarea prezentei cauze și, pe cale de consecință, declinarea acesteia în favoarea Tribunalului B_______.

Asupra excepției de necompetență a Judecătoriei B_______ în soluționarea prezentei cauze, instanța reține următoarele:

Articolul 248 alin. (1) din Codul de procedură civilă instituie regula conform căreia instanța va soluționa mai întâi excepțiile de procedură cât și cele de fond care fac de prisos , în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.

Referitor la excepția de necompetență invocată de instanță, din oficiu, instanța relevă că aceasta este o excepție de procedură, de ordine publică, dilatorie, ce poate fi invocată, conform prevederilor art. 130 alin.(2) C.pr. civilă, de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

Mai reține instanța că, acțiunea reclamantului are mai multe capete de cerere dintre care petitul privitor la constatarea caracterului abuziv al dispozițiilor de la pct. 5 lit.a) din Condiții Speciale, ale art. 3 din Actul adițional nr. 1/28.10.2010 la convenția de credit nr. xxxxxxx/08.10.2007 și ale art. 2 din Actul adițional nr. 2/28.10.2010 la convenția de credit, iar capătul de cerere referitor la obligarea pârâtelor la restituirea sumelor percepute nelegal prezintă caracter accesoriu, potrivit dispozițiilor art. 30 C.pr.civ.

Având în vedere că, raportat la capătul principal de cerere se determină competența instanțelor de judecată, instanța reține că în materia privind constatarea nulității clauzelor abuzive, cuprinse în contractele încheiate între profesioniști și consumatori, sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 193/2000.

Potrivit alin. 1 al art. 12 din Legea nr. 193/2000, în forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată, „În cazul în care constată utilizarea unor contracte de adeziune care conțin clauze abuzive, organele de control (…) vor sesiza tribunalul de la domiciliul sau, după caz, sediul profesionistului”. De asemenea, potrivit alin. 3 al aceluiași articol „Asociațiile pentru protecția consumatorului care îndeplinesc condițiile (…) îl pot chema în judecată pe profesionistul care utilizează contracte de adeziune care conțin clauze abuzive, la instanța prevăzută la alin. (1)”.

Același art. 12, prin intermediul alin. 4, stabilește că „Dispozițiile alin. (1) - (3) nu aduc atingere dreptului consumatorului căruia i se opune un contract de adeziune ce conține clauze abuzive de a invoca nulitatea clauzei pe cale de acțiune ori pe cale de excepție, în condițiile legii”.

Practic, prin intermediul dispozițiilor art. 12 din Legea nr. 193/2000, legiuitorul a stabilit că în pricinile privind constatarea nulității clauzelor abuzive, cuprinse în contractele încheiate între profesioniști și consumatori, pot avea calitate procesual activă organele de control, asociațiile pentru protecția consumatorului și consumatorii iar competența de soluționare a acestor cauze aparține tribunalului de la domiciliul sau, după caz, sediul profesionistului.

Sintagma „în condițiile legii”,din finalul aliniatului 4 al art. 12, într-o interpretare riguroasă logico sistematică, subliniază că dispozițiile Legii nr. 193/2000 (inclusiv cu privire la competență) se aplică și în situația în care consumatorul este cel ce sesizează instanța.

Această concluzie este susținută și de dispozițiile art. 14, din aceeași lege, ce face referire directă la soluționarea pe cale principală a cererii privind despăgubirile în cazul constatării anterioare a caracterului abuziv al anumitor clauze contractuale. Astfel, legiuitorul arată în mod clar și fără echivoc „Consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă”. Practic, în situația în care deja a fost constatată nulitatea unei clauze contractuale, în condițiile Legii nr. 193/2000, iar persoana prejudiciată (consumatorul) dorește să fie despăgubit are la dispoziție acțiunea directă, competența stabilindu-se raportat la valoarea obiectului cererii, în conformitate cu prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă.

Sub acest aspect, mai trebuie reținut că, în condițiile Legii nr. 193/2000, raportul juridic dedus judecății este unul pur comercial, prin esență fiind vizat un contract întocmit de un profesionist, neexistând niciun motiv pentru care aceeași instanță să nu judece aceeași acțiune atunci când legea prevede, cu titlu accesoriu, posibilitatea recuperării prejudiciului cauzat sau când calitatea procesual activă aparține unor persoane diferite. Astfel, apare ca absurd ca aceeași cerere să fie judecată de instanțe diferite (din punct de vedere ierarhic) în funcție de persoana reclamantului.

Norma de competență dintr-o lege specială trebuie să fie unică și să asigure repartizarea cauzelor între mai multe instanțe, indiferent de calitatea titularului acțiunii și de capătul accesoriu.

Ori, nu se poate accepta ca acțiunile formulate de consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor aceleiași legi să sesizeze o instanță diferită (fie atât din perspectiva specializării cât și din punct de vedere ierarhic).

Se mai observă și că, atunci când se referă la cereri de modificare a contractelor bancare, prin eliminarea clauzelor abuzive, legea specială face trimitere la „tribunal” și folosește o terminologie specifică dreptului comercial, făcând referire la criteriul competenței teritoriale după sediul „profesionistului”. Prin urmare, competența de analiză a raportului juridic concret dedus judecății care se referă la examinarea unui contract de credit bancar încheiat cu un „profesionist” al domeniului bancar, aparține unei instanțe specializate în materia litigiilor cu profesioniști.

Mai mult decât atât, din interpretarea dispozițiilor sale reiese că scopul Legii nr. 193/2000 este asigurarea intrării în legalitate în cadrul unor raporturi juridice de drept privat, prin măsuri coercitive, apte de a fi puse în executare conform dreptului comun. Astfel, în principal, instanța, în caz de admitere a acțiunii, va obliga profesionistul să modifice contractele de adeziune în curs de executare, precum și să elimine clauzele abuzive din contractele preformulate, destinate a fi utilizate în cadrul activității profesionale.

Ca ultim argument, în susținerea tezei că modificarea art. 12 din Legea 193/2000 (prin intermediul art. 38 Legea 76/2012) înlătură criteriul valoric avut în vedere în reglementarea anterioară și stabilește competența de soluționare în favoarea tribunalului de la domiciliul sau, după caz, sediul profesionistului, poate fi adus și contextul istorico social în care s-a produs modificarea. Astfel, prin intermediul legii de punere în aplicare a Codului de procedură civilă s-a urmărit creșterea eficienței justiției ori, riscul de generare a practicii neunitare este extrem de mare în condițiile în care același tip de acțiuni sunt judecate de secții diferite ale aceleiași instanțe sau de instanțe diferite din punct de vedere ierarhic ceea ce contrazice chiar scopul legii.

Pe de altă parte, din perspectiva criteriilor procedurale de stabilire a competenței, instanța reține următoarele aspecte:

Dispozițiile art. 113 NCPC, stabilesc situațiile în care competența teritorială este alternativă, legiuitorul prevăzând la punctul 8 al reglementării evocate, că „în afară de instanțele prevăzute la art. 107 - 112, mai sunt competente: instanța domiciliului consumatorului, în cererile având ca obiect executarea, constatarea nulității absolute, anularea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractului încheiat cu un profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor”

Potrivit art. 121 din Codul de procedură civilă, „cererile formulate de un profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse numai la instanța domiciliului consumatorului. Dispozițiile art. 126 alin. (2) rămân aplicabile.” ( art. 126 al.2 dispune că „în litigiile din materia protecției drepturilor consumatorilor, precum și în alte cazuri prevăzute de lege, părțile pot conveni alegerea instanței competente, în condițiile prevăzute la alin. (1), numai după nașterea dreptului la despăgubire. Orice convenție contrară este considerată ca nescrisă.”) Acest ultim caz de competență teritorială exclusivă prevede o situație diametral opusă celei statuate în art. 113 al.1 pct.8 NCPC, în sensul că stabilește expressis verbis faptul că, competența evocată de text poate fi atrasă numai în cazul în care calitatea procesuală activă aparține profesionistului. Prin urmare textul comentat vizează numai situația în care acțiunile sunt îndreptate împotriva unui consumator, formula folosită de legiuitor sugerând incontestabil că ne aflăm în prezența unei norme imperative. Per a contrario, atunci când consumatorul are calitate procesuală activă, nu sunt incidente dispozițiile art. 121 din Codul de procedură civilă, competența fiind stabilită de legea specială, (art. 12 din Legea 193/2000) Deși exprimarea folosită de legiuitor în textul articolului 121 NCPC nu lasă loc de interpretare, chiar dacă s-ar admite că părțile au „permisiunea” dată de art. 113 al.1 pct.8 de a alege competența altei instanțe, această alternativă ar fi posibilă „numai după nașterea dreptului la despăgubire” Soluția decurge din trimiterea făcută expres la aplicarea art. 122 al.2 NCPC. Or, în speță, dreptul la despăgubire s-ar naște doar în cazul constatării caracterului abuziv al clauzelor contractului de credit, și numai după ce hotărârea ar rămâne definitivă.

Interpretarea textelor enunțate în sensul stabilirii unei competențe în favoarea consumatorului, respectiv interpretarea în sensul că în materia protecției consumatorului, este „diluat” caracterul exclusiv al competenței, nu numai că este o interpretare excesivă, dar tinde a adăuga la lege, ceea ce nu-i este permis interpretului. De altfel, art. 107 NCPC face aplicarea unui adagiu postulat în dreptul roman, dreptul canonic și în cel cutumiar : actor sequitur forum rei (reclamantul sesizează instanța pârâtului). Logica acestui text are ca fundament pe de o parte, corolarul principiului că protecția este datorată pârâtului, iar pe de altă parte, faptul că, în ambianța echilibrului juridic dintre subiectele de drept, trebuie conservată prezumția că până la proba contrară, nimeni nu datorează nimic nimănui. Deși, art. 107 al.1 NCPC nu precizează jurisdicțiile cărora li se aplică principiul enunțat, și nici acțiunile care intră sub incidența acestuia, apreciem că în ceea ce interesează speța, numai art. 121 și art. 126 C__ oferă ipoteze de competență teritorială exclusivă. În fine, este de remarcat și faptul că în situațiile în care legea prevede o competență teritorială exclusivă (art. 117 – art.121 NCPC) aceasta este reglementată prin norme imperative de la care părțile nu se pot abate. Tot astfel, dând expresie echilibrului juridic, atunci când o normă specială stabilește expres, competența unei instanțe, bunăoară Legea nr. 193/2000, nu ar trebui permisă nicio derogare. Regulile de principiu referitoare la regimul juridic aplicabil nulităților procedurale relative ar putea fi un obstacol în aplicarea determinării instanței competente dacă pârâtul nu invocă excepția de necompetență teritorială prin întâmpinare sau la primul termen de judecată, însă, în cauza de față, instanța apreciază că sintagma „tribunalul de la domiciliul sau, după caz, sediul profesionistului” folosită în art. 12 din Legea 193/2000 stabilește în mod irefragabil competența instanței, lăsând fără efecte lipsa de reacție a pârâtei.

Așadar, referitor la competența teritorială a instanței, prevederile art. 107, și art. 126 al.2 din Codul de procedură civilă, completează în mod firesc prevederile art. 12 din Legea nr. 193/2000 chiar și în lipsa unei stipulări exprese (art. 14 din Legea 193/2000).

Referitor la competența materială a instanței pentru soluționarea litigiilor care se circumscriu Legii 193/2000 respectiv în cererile formulate de consumatorii care reclamă caracterul abuziv al clauzelor contractuale, este de notat că potrivit art. 95 pct. 1 NCPC, „tribunalele judecă în primă instanță toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe” Prin această formulare, care nu permite decât restricții exprese, punctuale, se afirmă cât se poate de clar ideea că tribunalele sunt instanțe de drept comun. Noul text, consolidează așadar plenitudinea de jurisdicție a tribunalelor, ca instanțe de fond și în materie civilă (stricto sensu), normele de competență care derogă de la principiile plenitudinii de jurisdicție fiind de strictă interpretare. Finalmente, prin art. 95 pct..4 legiuitorul a recunoscut tribunalului și o competență diversă, respectiv în privința oricăror „alte cereri date prin lege în competența lor”. Acest text, completează în mod evident dispozițiile art. 12 din Legea nr. 193/2000, care atribuie tribunalului o competență expresă și restrictivă, stabilind în termeni expliciți că aceasta (tribunalul) este instanța competentă să soluționeze cererea consumatorului de constatare a caracterului abuziv a clauzelor contractuale. De altfel, nicio normă legală care protejează drepturile consumatorului (Legea 193/2000, O.G. 21/1992, Legea 296/2004) nu indică judecătoria ca instanță competentă a soluționa astfel de litigii.

În plus, având în vedere caracterul patrimonial al acțiunii, este de reținut că în determinarea competenței, art. 98 alin. 1 din Noul Cod de procedură civilă, instituie o regulă de principiu, imperativă, conform căreia, în cazul cererilor evaluabile în bani, având așadar caracter patrimonial, competența materială se determină în funcție de valoarea obiectului capătului principal de cerere. Din analiza textului legal evocat și reținând dispozițiile art. 194 lit. c NCPC, rezultă că valoarea obiectului cererii se stabilește în raport cu momentul sesizării instanței. Potrivit Deciziei nr. 32/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - publicată în Monitorul Oficial 830/2008 - pronunțată în Secțiile Unite – cererile în materie civilă având ca obiect constatarea nulității (inclusiv, a unor clauze abuzive) unor acte juridice privind drepturi patrimoniale sunt evaluabile în bani, indiferent dacă este sau nu formulat petitul accesoriu al restabilirii situației anterioare (în speță, prin restituirea sumelor încasate de pârâtă, în baza clauzelor abuzive). Raportând aceste considerații teoretice la cauza concretă dedusă judecății, instanța constată că nu este competentă material în soluționarea acesteia, valoarea contractului (71.800 CHF) determinând competența Tribunalului – ca instanță de fond (art. 94 alin. 1 lit. j NCPC).

Având în vedere considerentele expuse în precedent, precum și dispozițiile legale evocate, în temeiul art. 130 alin. 2 și art. 132 alin. 3 din Noul Cod de procedură civilă, instanța urmează a admite excepția necompetenței materiale în soluționarea cauzei și a declina competența în favoarea Tribunalului București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă Ș T E

Admite excepția de necompetență materială a Judecătoriei B_______.

Declină competența de soluționare a cauzei având ca obiect „ restabilire echilibru contractual”, formulată de reclamanții J_______ I_____ și J_______ L__________, ambii cu domiciliul în mun. B_______, ___________________. 3, ____________, ____________________, cu domiciliul ales la sediul C__. Av. Gagos Z______ D__ din mun. B_______, ________________________ nr. 3, ____________, ____________________ în contradictoriu cu pârâta S.C. „ V________ R______” S.A., cu sediul în București, sector 2, Șoseaua P_____, nr. 42, ____________, în favoarea Tribunalului București.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, azi, 16 septembrie 2015.

PREȘEDINTE, GREFIER,

Redactat AE. /Tehnoredactat SA //Ex. 4 / 8.10.2015