Dosar nr. XXXXXXXXXXXX - restabilire echilibru contractual -

R O M Â N I A

JUDECĂTORIA SUCEAVA

Sentința civilă nr. 4545

Ședința publică din data de 02 octombrie 2015

Instanța constituită din:

Președinte - B_____ C______

Grefier - O_____ D______

La ordine se află judecarea cauzei civile având ca obiect „restabilire echilibru contractual”, formulată de către reclamanții C________ M____ I_____ și C________ A______, în contradictoriu cu pârâtele S.C. V________ R______ S.A. București și S.C. V________ R______ S.A. – Sucursala Suceava.

Dezbaterile cu privire la fondul cauzei au avut loc în ședința publică din data de 04.09.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință care face parte integrantă din prezenta hotărâre și când, din lipsă de timp pentru deliberare, instanța a amânat pronunțarea pentru data de 18.09.2015, apoi pentru 25.09.2015, apoi pentru astăzi, 02.10.2015.

I N S T A N Ț A,

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 19.01.2015, sub nr. XXXXXXXXXXXX, reclamanții C________ M____ I_____ și C________ A______, în contradictoriu cu pârâtele S.C. V________ R______ S.A. București și S.C. V________ R______ S.A. – Sucursala Suceava, au solicitat să se constate caracterul abuziv al clauzei stipulate la art. 5 lit. a) în convenția de credit nr. xxxxxxx/16.05.2007, cu privire la instituirea comisionului de risc/administrare credit, cu obligarea pârâtelor la modificarea convenției în sensul înlăturării clauzei abuzive, cu restituirea echivalentului în lei, la data plații, a sumei de 2564,4 euro, percepută în perioada 18.06.2007 – ianuarie 2015, la care să se adauge sumele achitate până la data restituirii efective.

De asemenea, reclamanții au solicitat să se constate caracterul abuziv al clauzei stipulate la art. 3 lit. d) din convenția de credit nr. xxxxxxx/16.05.2007 cu privire la dreptul băncii de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară, cu constatarea nulității și inaplicabilității clauzei stipulate la art. 3 lit. d), cu obligarea pârâtelor la plata sumelor încasate ca urmare a majorării abuzive a ratei dobânzii curente de la 5,95%/an la 7,45% în perioada octombrie 2007 - mai 2010, ținând cont de faptul că, la pct. 3 1it. a) din condițiile speciale ale convenției nr. xxxxxxx/16.05.2007, se prevede că rata dobânzii curente este de 5,95% - dobândă fixă.

Totodată, reclamanții au solicitat obligarea pârâtelor la plata dobânzii legale aferente acestor sume reținute abuziv, calculată de la momentul reținerii până la data restituirii efective, cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamanții au arătat că, prin convenția de credit nr. xxxxxxx/16.05.2007, încheiată cu pârâta S.C. V________ R______ S.A. - Sucursala Suceava, li s-a acordat un credit în valoare de 47.000 EURO, pe o perioadă de 360 luni.

Reclamanții au precizat că, potrivit secțiunii nr. 3, pct. 3.5. din condițiile generale ale convenției, printre costurile creditului, a fost inclus și un comision de risc pentru punerea la dispoziție a creditului, acest comision fiind aplicat la soldul creditului și fiind perceput lunar pe toată perioada contractului, cu precizarea că modul de calcul și scadența sumelor datorate cu titlul de comision de risc urmează a fi stabilite prin condițiile speciale.

Reclamanții au susținut că prin art. 5 lit. a) din condițiile speciale ale convenției de credit, comisionul de risc (intitulat comision administrare credit) a fost stabilit la 0,06% din soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției de credit. Conform clauzelor contractuale a fost întocmit un plan de rambursare a creditului, în care sunt evidențiate sumele datorate lunar cu titlul de comision de risc( comision de administrare).

Reclamanții au considerat abuzivă clauza stipulată la art. 5 lit. a) din condițiile speciale ale convenției de credit, în sensul art. 4 din Legea nr. 193/2000 republicată, întrucât această clauză este echivocă, nu a fost negociată direct, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Reclamanții au considerat că lipsa negocierii directe cu consumatorul este echivalentă cu stabilirea clauzei în mod unilateral de către comerciant și imposibilitatea consumatorului de a influența natura clauzei, iar echilibrul contractual a fost deteriorat prin abuzul de putere al comerciantului care se impune, contrar principiului bunei credințe, la momentul semnării contractului.

Referitor la clauza stipulată la art. 5 lit. a) din condițiile speciale ale convenției de credit, reclamanții au arătat că aceasta nu a fost negociată, ci a fost impusă de pârâte, contractul de credit încheiat fiind unul de adeziune, cu clauze prestabilite de împrumutător, fără a se acorda împrumutatului posibilitatea de a modifica sau înlătura clauza sus-menționată.

De asemenea, clauza în discuție nu îndeplinește cerințele prevăzute de art. 1 din contract, întrucât în cuprinsul convenției nu se stipulează decât faptul că acel comision de risc este perceput pentru punerea la dispoziție a creditului, fără a se explica în niciun mod care este riscul pentru acoperirea căruia se percepe comisionul, fără a se detalia motivele pentru care comisionul este perceput, fără a se indica dacă respectivul comision poate fi modificat ori restituit și, dacă da, în ce condiții.

Totodată, clauza în discuție creează pentru reclamanți un dezechilibru semnificativ între obligațiile părților contractante, deoarece, pe de o parte, valoarea totală a comisionului de risc pe toată durata derulării contractului este una însemnată, iar, pe de altă parte, acest comision nu are nicio acoperire în condițiile în care creditul este garantat cu o ipotecă de rangul I asupra imobilului proprietatea reclamanților, toate riscurile privind acest imobil fiind la rândul lor acoperite printr-o poliță de asigurare cesionată în favoarea băncii, conform art. 7 lit. b) din convenție.

În plus, reclamanții au arătat că acest comisionul de risc nu face parte din categoria comisioanelor care pot fi percepute în cazul contractelor de credit, în conformitate cu dispozițiile art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010, potrivit cărora, pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai comision analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensație în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor, după caz, penalități, precum și un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor, iar în conformitate cu dispozițiile art. 95 alin. 1 din același act normativ, în cazul contractelor aflate în derulare, creditorii au obligația ca, în termen de 90 zile de la _____________________ ordonanței de urgență, să asigure conformitatea contractului cu dispozițiile acestei ordonanțe.

Reclamanții au susținut că pârâtele nu au înțeles să se conformeze dispozițiilor legale sus-menționate, care impuneau înlăturarea comisionului de risc din convenția noastră de credit, ci au propus întocmirea unui act adițional, prin care acest comision a fost redenumit ca fiind comision de administrare a creditului.

Referitor la clauza privind dobânda care permit modificarea ratei dobânzii în mod unilateral de către bancă, fără a preciza condițiile precise în care poate interveni o asemenea modificare, respectiv dreptul băncii de a revizui rata dobânzii curente în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară este considerată de către reclamanți a fi nulă, întrucât modalitatea în care banca și-a rezervat dreptul de a ajusta rata dobânzii transformă contractul de credit într-unul aleatoriu, diferența dintre aceste două tipuri de contracte fiind tocmai cunoașterea întinderii prestațiilor părților la momentul încheierii contractului sau posibilitatea determinării acestora ulterior, prin cunoașterea factorului care determină modificarea.

Cu privire la clauza stipulată la art. 3 lit. d) din condițiile speciale ale convenției de credit, reclamanții au precizat că aceasta nu a fost negociată cu ei, ci le-a fost impusă de pârâte, contractul de credit încheiat fiind unul de adeziune, cu clauze prestabilite de împrumutător, fără a se acorda împrumutatului posibilitatea de a modifica sau înlătura clauza sus-menționată. Clauza stipulată la art. 3 lit. d) din condițiile speciale ale convenției de credit, care permite băncii modificarea în mod unilateral a cuantumului dobânzilor, acorda un drept discreționar băncii de a modifica acordul de voință format la momentul semnării contractelor de credit.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1 și următoarele din Legea nr. 193/2000, art. 110 din O.U.G. nr. 113/2009, art. 274 din Codul de procedură civilă, O.U.G. nr. 113/2009 și O.U.G. nr. 50/2010.

În dovedire, reclamanții au depus la dosar înscrisuri, în copii conforme cu originalul (f. 13-46).

Acțiunea este scutită de taxă judiciară de timbru.

Legal citată, prim-pârâta a formulat întâmpinare (f. 53-61), prin care a solicitat respingerea cererii formulate împotriva sa ca neîntemeiată, invocând excepția prescripției dreptului de a cere restituirea sumelor achitate cu mai mult de 3 ani de la data introducerii acțiunii.

Pârâta a susținut că data încheierii convenției de credit nr. xxxxxxx/16.05.2007 este 16.05.2007, iar introducerea acțiunii a avut loc în anul 2015, după aproape 8 ani de la data la care reclamanții au cunoscut eventuala pagubă, precizând că pentru restituirea fiecărei sume curge o prescripție separată, de la data când sumele reprezentând comision de risc s-au plătit.

Pârâta a arătat că, în cazul de față, nu sunt întrunite cumulativ condițiile necesare calificării unei clauze ca fiind abuzive, punctând că la momentul încheierii convenției de credit, banca nu a încercat să fraudeze legea protecției consumatorilor, fiind suficient în acest sens să se compare dobânda anuală efectivă din contractul reclamanților cu celelalte dobânzi efective de pe piață, clauza a fost negociată, iar banca a acționat cu bună-credință în raporturile contractuale cu reclamanții, fără a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului.

Pârâta a susținut că natura comisionului de risc este o noțiune inerentă activității de creditare, care are la rândul său sorginte economică și se transpune în variate tehnici juridice, precum împrumutul, descoperitul de cont, scont, acceptare, aval, garanție autonomă, cauțiune; comisionul de risc este un element al prețului băncii, iar riscul bancar este un element de care banca este obligată să țină cont, costurile aferente gestionarii riscului vor fi suportate de beneficiarul final, respectiv de client, iar prin acest mecanism, costul ce cuprinde riscul, denumit comision de risc, devine parte importantă a prețului contractului. Astfel, clauza contractuală privind dreptul pârâtei de a percepe comisionul de risc, reprezentând parte integrantă a prețului contractului de credit, nu poate fi anulată de către instanța de judecată ca fiind clauză abuzivă, în lipsa unui temei legal care să-i confere instanței de judecată autoritatea de a interveni în această sferă.

Pârâta a susținut că rațiunea economică a comisionului de risc nu este una care reflectă un dezechilibru între obligațiile părților, ci, mai degrabă, o modalitate de asigurare a echilibrului contractual la evoluția stării financiare a reclamanților. La fel, instituirea comisionului/dobânzii de penalizare, inaplicabil în cazul îndeplinirii obligațiilor de plata, are rolul de a înștiința reclamanții asupra consecințelor care decurg din neplata ratelor, neputând fi interpretat în sensul stabilirii unui anatocism din partea pârâtei.

Pârâta a arătat că prevederea perceperii comisionului de risc este clară și fără echivoc, fiind însușită de consumator, ca urmare a semnării convenției, devenind astfel lege între părțile contractante, potrivit art. 969 din Codul civil, iar comisionul de risc avut în vedere de pârâtă la data acordării creditelor, constituind un element determinant la formarea voinței de a contracta.Astfel, perceperea acestui comision de risc a fost reglementată și consimțită contractual de către ambele părți, fără existenta vreunei constrângeri, evidențiind faptul că acest comision de risc nu este un echivalent al garanției reale imobiliare-ipotecă și nici al asigurării imobilului. Aceste doua noțiuni nu se pot confunda, sunt distincte, astfel comisionul de risc fiind perceput pentru gestionarea și a altor riscuri decât riscul de neplată, și anume: riscul de neexecutare a garanției, riscul de urmărire a garanției, riscul de depreciere/pieire a garanției, de neîncasare a valorii asigurării și orice alte riscuri care există în legătură cu un credit acordat.

În legătură cu solicitarea de constatare a caracterului abuziv al clauzei de la art. 3 lit. d) din convenția de credit, pârâta a arătat că această clauza face parte din chiar miezul obiectului convenției de credit încheiate, urmărindu-se impunerea cel puțin a unui nivel minim de conștientizare în sarcina consumatorului, care nu poate profita de calitatea de consumator pentru a obține beneficii referitoare la preț. Prețul unui contract este principalul element pe care un consumator trebuie să îl ia în calcul atunci când încheie un contract, iar modul general în care clauza a fost formulată nu este de natură să conducă la ideea lipsei bunei-credințe, având în vedere că ea nu intervine decât în situații excepționale (care în mod firesc nu au cum să fie expres evidențiate, dat fiind caracterul imprevizibil al unei asemenea situații.

De asemenea, pârâta a susținut că dobânda fixă nu este echivalentul unei dobânzi fixe pe toată durata creditului, diferența dintre cele două situații este substanțială, pentru că dobânda fixă este o formă a dobânzii, la fel ca dobânda variabilă, de altfel, iar, la nevoie, poate să fie revizuită în baza clauzei de la art. 3 lit. d) din condițiile speciale ale convenției de credit, după cum au consimțit părțile acestei convenții.

Referitor la solicitarea de restituire a sumelor plătite cu titlu de comision de risc, pârâta a punctat că, pe lângă prescripția dreptului la acțiune, acest demers mai întâlnește un impediment legat de excepția nerestituirii prestațiilor succesive.

În legătură cu solicitarea reclamanților de obligare a băncii la achitarea dobânzii legale aferente sumelor solicitate, pârâta a considerat că aceasta trebuie să fie respinsă, având în vedere principiul efectului întreruptiv al cererii de chemare în judecată, urmând ca în principiu, dobânzile legale să fie calculate de la data introducerii cererii de chemare în judecată și nicidecum de la data plății, cu atât mai mult cu cât, în esență, ar fi obligată să achite „prețul" pasivității reclamanților, care au decis să fie pasivi o perioadă îndelungată de timp din momentul cunoașterii pretinsei lezări.

În drept, pârâta a invocat dispozițiile art. l coroborat cu art. 4 și următoarele din Legea 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, art. 969, art. 970, art.1088 alin. (2) și următoarele din Codul civil de la 1864, art. 6 și art. 1-522 din Codul civil, art. 4 al Directivei 93/13/CEE.

În dovedire, pârâta a solicitat încuviințarea probei cu înscrisurile depuse la dosar și a probei cu interogatoriul reclamanților.

La data de 09.03.2015, reclamanții au formulat răspuns la întâmpinare (f. 67-68), solicitând respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune, având în vedere că prescripția începe să curgă de la data la care se naște dreptul la acțiune.

Reclamanții au arătat că dreptul la acțiune privind restituirea sumelor percepute de bancă în mod abuziv curge de la data la care instanța se va pronunța asupra caracterului abuziv al clauzelor contractuale, în temeiul cărora au fost percepute aceste sume.

Reclamanții au precizat că pârâta nu a prestat niciun serviciu drept contraprestație pentru sumele achitate cu titlu de comisioane, banca fiind aceea care s-a îmbogățit fără justă cauză.

Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:

Cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune:

Prin cererea ce face obiectul prezentei cauze reclamanții au solicitat instanței să constate caracterul abuziv al clauzelor stipulate la art. 5 lit. a) și la art. 3 lit. d) din convenția de credit nr. xxxxxxx/16.05.2007 și să oblige pârâtele să modifice convenția de credit în sensul înlăturării acestor clauze abuzive. De asemenea, reclamanții au solicitat obligarea pârâtelor să le restituie echivalentul în lei la data plății a sumelor de 2565,4 euro, care au fost percepute în perioada 18.06.2007 . ianuarie xxxxx în temeiul art. 5 lit a) din convenția de credit.

Prin întâmpinarea depusă la dosar pârâta ______________________.A. a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune, arătând că termenul de prescripție aplicabil acțiunii în anularea clauzelor abuzive este cel instituit de art. 3 alin.1 din Decretul nr. 167/1958, respectiv termenul general de 3 ani, termen care începe să curgă, potrivit art. 9 din Decretul nr. 167/1958 de la data la care consumatorul a cunoscut cauza anulării. Întrucât cauza anulării invocată de reclamanți decurge din însăși formularea clauzelor a căror nulitate se invocă, momentul la care a cunoscut cauza anulării este chiar momentul încheierii convențiilor, astfel încât cererea de chemare în judecată a fost formulată după expirarea termenului de prescripție, de 3 ani.

Față de excepția invocată de societatea pârâtă, instanța constată însă că, potrivit art. 6 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, „Clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua”.

Această dispoziție, ca de altfel cea mai mare parte a reglementărilor care alcătuiesc ordinea publică economică de protecție, aparține legislației protecției consumatorului, o legislație esențialmente imperativă și, prin natura sa, de ordine publică.

Legea 193/2000, interzicând comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, instituie regimul nulității absolute al acestora, justificând astfel rolul judecătorului în restabilirea echilibrului contractual dintre consumator și comerciant. Prin interzicerea clauzelor abuzive s-a urmărit protejarea consumatorului, chiar dacă s-ar putea argumenta că astfel se aduce o limitare principiului clasic al autonomiei de voință, dar eliminarea dezechilibrelor semnificative dintre drepturile și obligațiile părților înseamnă revenirea la buna-credință contractuală.

Aceleași principii au fost enunțate și de Curtea Europeană de Justiție într-o ________ decizii precum: „Océano Grupo Editorial S.A. vs. Roció Murciano Quintero” , „Cofidis” și „Mostaza Claro vs. Centro Móvil Milenium SL.”.

Față de acestea, reținând că sancțiunea care intervine în cazul constatării unor clauze contractuale ca fiind abuzive este nulitatea absolută, ținând seama de faptul că pretențiile reclamanților privind restituirea sumelor de bani încasate de pârâte în baza clauzelor considerate de reclamanți abuzive sunt pentru o perioadă pentru care nu s-a împlinit termenul de prescripție de 3 ani, instanța urmează a respinge excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată prin întâmpinare, ca neîntemeiată.

Cu privire la fondul cauzei:

La data de 16.05.2007, între reclamanți, în calitate de împrumutați, și S.C. Volskbank R______ S.A. prin S.C. Volskbank S.A. - Sucursala Suceava, în calitate de împrumutător, s-a încheiat convenția de credit nr. xxxxxxx.

Art. 5 lit. a) al convenției instituie un „comision de risc de 0,06%, aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției de credit”.

Convenția de credit mai sus arătată reprezintă un contract ale căror clauze intră sub incidența Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive încheiate între comercianți și consumatori, împrumutatul având calitatea de consumator, iar banca de comerciant.

Potrivit art. 4 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilita fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui sa prezinte probe în acest sens.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 193 din 6 noiembrie 2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, „orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea clauză cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. În caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului. Se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii”.

De asemenea, potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților” iar art. 4 alin. 2 din același act normativ prevede că „o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv”.

Prevederile contractuale care dau dreptul exclusiv comerciantului să interpreteze clauzele contractuale sunt considerate clauze abuzive, potrivit art. 4 alin. 4 coroborat cu art. 1 lit. g) din anexa Legii nr. 193/2000.

În cauza de față, contractele de credit încheiate între părți intră sub incidența Legii nr. 193/2000 întrucât împrumutatul are calitatea de consumator iar Banca, de comerciant. Aceste prevederi legale sunt conforme cu art. 1 pct. 2 lit. a și b din Directiva 87/102/CEE a Consiliului din 22 decembrie 1986 cu privire la armonizarea dispozițiilor legislative, reglementare și administrative ale Statelor membre în materie de credit destinat consumului.

În momentul în care a fost încheiat acest contract, consumatorul a acționat de pe o poziție inegală în raport cu Banca; contractul încheiat este unul de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea cocontractantului de a modifica sau înlătura vreuna dintre aceste clauze. Aspectele particulare au vizat doar cuantumul sumei împrumutate, al accesoriilor acestei sume, dobândă și comisioane, termenul împrumutului și garanțiile constituite. Consumatorul nu a avut posibilitatea să negocieze nicio clauză din contract, întregul act juridic fiindu-i impus, în forma respectivă, de către Bancă.

Potrivit art. 4 alin. 3 teza finală din Legea nr. 193/2000, dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. În schimb, în cauză pârâtele nu au probat în nici un mod că ar fi negociat în vreun fel cu reclamanții clauzele convenției de împrumut, ceea ce face ca privința clauzei contestate să fie aplicabile dispozițiile art. 4 alin. 1 și 2 din Legea nr. 193/2000.

Mai mult, noțiunea de „comision de risc” prev. în art. 5 lit. a) din convențiile amintite, nu a fost explicată în mod clar și neechivoc sub aspectul motivelor și al condițiilor în care este perceput. Fără o detaliere explicită și o justificare obiectivă a perceperii acestui comision, care să fie evidențiate în chiar convenția de credit (fie în cadrul condițiilor generale, fie în cadrul condițiilor speciale), instanța nu poate aprecia asupra legalității acestor sume, în aceeași situație fiind și reclamanții, în calitate de împrumutați.

Deși legea nu interzice încheierea de contracte preformulate, instanța reține că, pentru a nu fi abuzive, clauzele nenegociate trebuie să nu creeze în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Echilibrul contractual presupune ca drepturile fiecăreia dintre părți să aibă corespondent într-o contraprestație a celeilalte părți ori un asemenea echilibru nu există în măsură în care clauzele contractuale dau dreptul unei părți să beneficieze de avantaje care nu au corespondent într-o contraprestație din partea sa. Împrejurarea că societățile pârâte ar justifica încasarea comisionului de risc eventual ca pe o compensație pentru posibilele riscuri generate de neexecutarea obligațiilor contractuale, nu înlătură necesitatea inserării unei obligații corelative din partea împrumutătorului pentru situația în care neexecutarea nu se produce.

Rezultă așadar, că prin perceperea comisionului de risc s-a creat un dezechilibru în privința contraprestațiilor părților deoarece acest comision nu are o justificare obiectivă, el neavând un corespondent într-o contraprestație a împrumutătorului.

Față de acestea, instanța constată că, clauza inserată la art. 5 lit. a) din condițiile speciale, respectiv art. 3.5 din condițiile generale constituie o clauză abuzivă în sensul legii, aceasta încălcând prevederile art. 1 și 4 din Legea nr. 193/2000.

Respectiva clauză nu a fost negociată, nu a fost explicitată sub aspectul riscurilor pentru care este instituit „comisionul de risc”, al condițiilor în care este perceput – iar acestea pentru a putea fi pe deplin înțeleasă justificarea clauzei - și de asemenea, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, pârâtele având posibilitatea de a o interpreta în mod unilateral.

Instanța constată că prin acest comision de administrare se percepe de bancă o sumă de plată, 0,06% lunar din valoarea creditului, pentru riscuri necuantificate, aceste comisioane fiind percepute independent de producerea vreunui risc, în cuprinsul convenției neexistând nici o clauză care să prevadă returnarea acestor sume în cazul în care aceste riscuri nu se produc.

Fără a nesocoti "legea părților” care o reprezintă aceste contracte instanța subliniază că ele sunt contracte speciale, preformulate de către instituția bancară, rolul împrumutaților, fiind unul limitat, mai mult, de aderare la aceste contracte decât de participare efectivă si directă la negocierea și redactarea clauzelor. Consumatorii se situează pe o poziție de inferioritate față de instituția bancară, care este și beneficiara directa a unor servicii de consiliere de specialitate, având la îndemână proprii specialiști care concept contractele în maniera beneficiului exclusiv .

Instanța nu poate da eficiență susținerilor pârâtelor în sensul că această clauză a fost negociată și acceptată de către reclamanți prin semnarea actului adițional. Și actul adițional prezintă aceleași deficiențe ca cele ale contractului inițial (și reliefate mai sus), nefiind practic nici o diferență între cele două, sub acest aspect.

Or, o negociere, presupune o ofertă urmată de o contraofertă și, eventual, concesiuni din partea ambilor participanți ceea ce nu s-a întâmplat, în cauză, din moment ce banca a prezentat oferta sa (la fel cu cea anterioară, din contractul inițial) pe care reclamanții nu aveau altă posibilitate decât să o accepte, fără a o putea modifica.

Nu în ultimul rând, pârâta a susținut că în situația în care s-ar da curs solicitărilor reclamantului și s-ar interpreta dispozițiile din Legea 193/2000, ca ducând la înlăturarea clauzelor considerate ca fiind abuzive - referitoare la comisionul de rezervă minimă obligatorie și comisionul de risc -, efectele pe care le-ar produce această interpretare, ar nesocoti dreptul la proprietate privată al băncii, dar și dreptul la exercitarea activității economice. Implicațiile economice ale anulării clauzelor identificate ar conduce la spolierea speranței legitime de câștig a Băncii, constând în comisioanele legale la momentul acceptării lor de către clienți. Mai mult, anularea retroactivă a acestora ar conduce la pierderi semnificative ale Bănci, care, din perspectiva dreptului european al CEDO reprezintă exproprieri de fapt.

Instanța subliniază că în concordanță cu prevederile comunitare, judecătorul național este competent să determine dacă o clauză inserată într-un contract intervenit între un comerciant și un consumator este abuzivă sau nu. Interpretând Directiva 93/13/ CEE, Curtea de Justiție a Comunităților Europene a stabilit, în cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Rocio Murciano Quintero ( C-240/98), ca protecția acestui act normativ conferă judecătorului național dreptul de a aprecia, din oficiu, caracterul abuziv al unei clauze contractuale în măsura în care este învestit cu formularea unei cereri întemeiate pe ea.

De asemenea, în cauza C-243/08 - Hotărâre 2009-06-04 Pannon GSM Mediu înconjurător și consumatorii, instanța europeana motivează că revine instanței naționale obligația de a determina dacă o clauză contractuală întrunește criteriile necesare pentru a fi calificată drept abuzivă, în accepțiunea Directivei nr. 93/13/CEE. Atunci când consideră că o astfel de clauză este abuzivă, instanța nu o aplică, exceptând cazul în care consumatorul se opune.

Analizând jurisprudența Curții Europene de Justiție rezultă că existența, în derulare, a unui contract, nu împiedică realizarea unui examen asupra determinării caracterului abuziv al unor clauze. Concluzia se impune întrucât un asemenea examen presupune existența, în prealabil, a unui contract semnat de către cele doua părți, care si-a produs integral sau parțial efectele.

Prin urmare, argumentele băncii în sensul că, consumatorii au acceptat, in integralitate, conținutul convențiilor de credit si le-au executat ca atare , nu poate fi primit.

Din acest punct de vedere, trebuie precizat că în materia contractelor de consum, atât legiuitorul național, cât și cel european au urmărit, în anumite ipoteze, atenuarea principiului pacta sunt servanda dând instanței de judecată posibilitatea de a obliga la modificarea clauzelor unui contract sau de a-l anula în măsura în care conține clauze abuzive. Asta, deoarece un contract are putere de lege între părți fiindcă este prezumat a fi dominat de bună-credință și de utilitate pentru cocontractanți.

Ca atare legiuitorul, prin efectul Legii nr. 193/2000 rep., care transpune Directiva Europeana 93/13/ CEE, nu interpretează limitativ dispozițiile art. 969 Cod civil, decât în strânsă legătură cu dispozițiile art. 970, alin. 3 Cod civil - în sensul ca obligă prestatorii de bunuri și servicii - de a redacta si aplica o prevedere contractuală în consens cu principiul bunei - credințe.

Or, acest lucru nu este valabil, în speță, unde pârâta încalcă cu bună știință îndatoririle ce îi revin din încheierea, cu bună credință, a convențiilor.

Așadar, afirmațiile pârâtei referitor la atingerea adusă patrimoniului băncii și speranței sale de câștig (ca efect al admiterii acțiunii reclamanților) ca încălcând flagrant dreptului european al CEDO nu pot fi luate în considerare.

Convenția Europeană a Drepturilor Omului protejează „interesele legitime” ale persoanelor și „bunurile” dobândite în mod licit, iar nu cele obținute prin încălcarea drepturilor consumatorilor, fapta pârâtei constituind, așa cum am evidențiat mai sus, contravenție.

În concluzie, față de considerentele expuse, instanța consideră că pretențiile reclamantului sunt întemeiate, motiv pentru care va admite acțiunea și va constata caracterul abuziv al clauzei stipulate la art. 5 lit. a) din condițiile speciale ale convenției de credit.

De asemenea, în temeiul art. 13 din Legea nr. 193/2000, instanța va obliga pârâta să modifice contractul sus menționat în sensul eliminării clauzei constatate ca fiind abuzive.

În ceea ce privește capetele de cerere ale reclamantului privind restituirea sumelor percepute în temeiul acestor clauze, instanța reține că acestea sunt întemeiate și, având în vedere dispozițiile art. 14 din Legea nr. 193/2000 rap. la art. 998 Cod civil, va obliga pârâtele să restituie reclamantului suma de 2565,4 euro (în echivalent lei la cursul oficial BNR din ziua plății), sumă percepută în temeiul art. 5 lit. a) ale convenției.

În temeiul art. 453 ș.u. cod procedură civilă, instanța va obliga pârâtele și la plata sumei de 744 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

HOTĂRĂȘTE:

Respinge ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului la acțiune, excepție invocată prin întâmpinare.

Admite în parte acțiunea formulată de către reclamanții C________ M____ I_____, CNP xxxxxxxxxxxxx și C________ A______, CNP xxxxxxxxxxxxx, cu domiciliul procesual ales la Societatea civilă de avocați B_______, cu sediul în municipiul Suceava, ____________________. 16, județul Suceava, în contradictoriu cu pârâtele S.C. V________ R______ S.A. București, cu sediul în municipiul București, Șoseaua M____ B____, nr. 171, sector 2 și S.C. V________ R______ S.A. – Sucursala Suceava, cu sediul în municipiul Suceava, ______________________, _______________________ Suceava.

Constată caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 5 lit. a) din convenția de credit nr. xxxxxxx/16.05.2007, cu privire la instituirea comisionului de risc (administrare credit).

Obligă pârâtele să modifice convenția de credit nr. xxxxxxx/16.05.2007, în sensul înlăturării clauzelor constatate ca fiind abuzive.

Obligă pârâtele să restituie reclamantei suma de 2565,4 euro (în echivalent lei la cursul oficial BNR din ziua plății), sumă ce a fost percepută de pârâte în perioada 18.06.2007 - ianuarie 2015 în temeiul clauzei prevăzute la art. 5 lit. a) din convenția de credit nr. xxxxxxx/16.05.2007.

Respinge capătul de cerere privind restituirea sumelor ce vor fi achitate până la data efectivă a restituirii.

Admite în parte cererea reclamanților privind obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată și în consecință obligă pârâtele la plata în favoarea reclamanților a sumei de 744 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Cu drept de apel în termen de 30 de zile de la comunicare, cererea de apel urmând a se depune la Judecătoria Suceava.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 02.10.2015.

Președinte, Grefier,

B_____ C______ O_____ D______

Red.C.B./tehn.O.D./6ex/2015