Dosar nr. XXXXXXXXXXXXX

R O M Â N I A

JUDECĂTORIA B_______

SECȚIA CIVILĂ

ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN 23 MARTIE 2015

COMPLETUL COMPUS DIN:

PREȘEDINTE – B____ A____ E_______

GREFIER – T____ S_____

S E N T I N Ț A C I V I L Ă NR. 3044

Pe rol se află soluționarea cauzei civile având ca obiect „stabilirea echilibrului contractual”, formulată de reclamanții Drăgutu F_____ și Drăgutu F______, în contradictoriu cu pârâta S.C. V________ R______ S.A.

La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă avocat P_______ L____ pentru pârâtă, conform împuternicirii avocațiale depusă la dosar, lipsă fiind reclamanții.

Procedura de citare legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată că la dosar s-a depus, prin serviciul registratură al instanței, întâmpinarea formulată de pârâta S.C. V________ R______ S.A.

În temeiul art.131 raportat la art.94 pct.1 lit.j) Cod Procedură Civilă, instanța, din oficiu, invocă excepția necompetenței materiale în soluționarea prezentei cauze a Judecătoriei B_______.

Acordându-se cuvântul asupra excepției necompetenței materiale a Judecătoriei B_______, avocat P_______ L____ pentru S.C. V________ R______ S.A., arată că prevederile Legii 193/2000, art.12, nu se extind și asupra cererilor privind restabilirea echilibrului contractual și solicită respingerea excepției invocată de instanță, arătând că Judecătoria B_______ este competentă să soluționeze prezenta cauză.

Nemaifiind alte cereri de formulat, instanța reține cauza spre pronunțare asupra excepției necompetenței materiale a Judecătoriei B_______.

I N S T A N Ț A

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată în data de 02.03.2015 sub nr.XXXXXXXXXXXXX pe rolul Judecătoriei B_______, reclamanții Drăgutu F_____ și Drăgutu F______ au solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. V________ R______ S.A. să se constate existența clauzei abuzive privind comisionul de risc, inserată la pct,5 lit a din Condițiile speciale coroborat cu art. 3.5 din Condițiile generale ale convenției de credit nr xxxxxxx/26.09.2007; anularea clauzei prevăzute la pct.5 lit.a din Condițiile speciale coroborat cu art.3.5 din Condițiile generale ale convenției de credit nr.xxxxxxx/26.09.2007; să se constate existența clauzei abuzive privind comisionul de administrare credit prevăzută la art 5.1 lit. a din Condițiile speciale ale convenției de credit nr xxxxxxx/26 09.2007 astfel cum a fost modificată prin art 3 din actul adițional nr. 1/17.09 2010; anularea clauzei prevăzute la art.5.1 lit a din Condițiile speciale ale convenției de credit xxxxxxx/26 09.2007 astfel cum a fost modificată prin art 3 din actul adițional nr.1/17.09.2010 privind comisionul de administrare credit; să oblige pârâta să restituie suma 4201,04 CHF reprezentând comision de risc achitat în perioada 26.09.2007 – 20.09.2010 sau echivalentul in lei la data plății efective, și suma de 2212,11 CHF reprezentând contravaloare comision de administrare credit achitat pe perioada 20.09.xxxxxxxxxxxxxxx12 sau echivalentul in lei la data plății efective, precum și plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, reclamanții arată că între părți s-a încheiat Convenția de credit nr xxxxxxx/26.09.2007 în baza căreia li s-a acordat un credit în valoare de 69.600 franci elvețieni, garantând restituirea cu salariile reclamanților, ipotecă asupra unui imobil și încheind poliță de asigurare cedate în favoarea băncii pentru acest imobil.

Arată reclamanții că, cu toate aceste garanții, pârâța a prevăzut in contract alături de alte clauze încă o clauză abuzivă și imorală, respectiv comisionul de risc de 0,17% încât s-a ajuns la ora actuală, după 6 ani de plăți să aibă un credit mai mare decât cel inițial.

Mai arată reclamanții că au notificat banca să pună de acord clauzele convenției cu prevederile O U.G nr. 50/2010, dar aceasta nu numai că nu s-a conformat prevederilor acestui act normativ, ci l-a denumit comision de administrare, sfidând notificarea reclamanților cu nr.2405 din 20.09.2010, în care au precizat ca nu sunt de acord cu prevederile actului adițional nr. 1/2010 la Convenția de credit, act pe care chiar daca au refuzat sa-1 semneze, a fost considerat ca fiind acceptat tacit.

Referitor la fondul litigiului reclamanții apreciază că, în materia contractelor de consum legiuitorul național si cel european a urmărit în anumite ipoteze atenuarea principiului pacta sunt servanda dând instanței de judecată posibilitatea de a obliga la modificarea clauzelor unui contract sau de a-l anula în măsura în care reține că acesta conține clauze abuzive.

O asemenea intervenție nu este de natură să înfrângă principiul forței obligatorii a contractelor consacrat de art 969 alin 1 C.civ întrucât libertatea contractuală nu este identică cu una absolută sau discreționară de a contracta. Un contract are putere de lege între părti întrucât este prezumat a fi dominat de buna-credintă și utilitate pentru părțile contractante. Forța juridică deplină este recunoscută numai acelor convenții care nu intră în conflict cu principiul constituțional al bunei-credinte si cu bunele moravur.i In caz contrar el nu poate fi opus pârtilor, terților sau instanței de judecată

Mai mult, nu trebuie omis faptul că art.969 Cod Civil nu are o existență de sine stătătoare în ansamblul Codului civil, ci el este inseparabil legat de art. 970 alin I C Civ . executarea cu bună credință fiind rezultatul firesc al obligativității contractului. Un contract rămâne legea părților numai în măsura în care nici una dintre acestea nu ignoră sau încalcă cu bună știință îndatoririle care îi revin potrivit asumării și executării cu bună credință a prestațiilor. Principiul forței obligatorii a contractului trebuie examinat și interpretat în strânsă legătură cu solidarismul contractual întrucât esența contractului este alcătuită nu numai din voința părților contractante, ci si din interesul contractual al fiecăreia dintre ele

Reclamanții apreciază că, tocmai de aceea, motivele invocate de bancă (sub pretextul libertății contractuale) nu pot fi primite. De altfel, prin Legea nr 193/2000 care a transpus conținutul Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 s-a stabilit în mod expres competenta instanței de judecată de a constata caracterul abuziv. Argumentele băncii, în sensul că intimații-reclamanți au acceptat în integralitate conținutul convențiilor de credit si le-au executat ca atare nu poate fi primit. Rațiunea adoptării acestui act normativ are la bază ideea că un consumator se află într-o poziție de inferioritate în raport cu comerciantul în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât si nivelul de informare. Această situație îl pune în postura de a adera la condițiile redactate în prealabil de către comerciant fără a putea influenta conținutul lor. Chiar dacă utilizarea unor contracte al căror conținut a fost redactat anterior nu este interzisă de art.5 din Legea nr. 193/2000, esențial rămâne ca prin acest mecanism să se dea posibilitatea consumatorului de a înțelege, negocia și accepta conținutul său.

Mai arată reclamanții că, clauza cuprinsă în art 5, lit a prin care se stabilește plata comisionului de risc pune probleme sub aspectul echilibrului contractual, si în condițiile în care valoarea imobilului asupra căruia s-a constituit garanție reală imobiliară obligația reclamanților de plată a unui comision de risc nu își găsește legitimitatea, fiind eliminat riscul băncii.

Conchid reclamanții că, prin inserarea clauzei cuprinsă în art.5 lit.a din secțiunea „Condiții speciale” a convenției de credit, s-a produs un dezechilibru între drepturile si obligațiile părților, impunându-se plata unui comision de risc, în condițiile lipsei riscului care fusese eliminat prin inserarea clauzelor prevăzute in art.7. Este evident că acest dezechilibru este în detrimentul intimatului-reclamant si totodată contrar cerințelor bunei credințe întrucât banca a impus această clauză, folosindu-se de conținutul preformulat al contractului, profitând de constrângerea economică a consumatorului care avea nevoie de acordarea creditului Din acest motiv, clauza în discuție este fără îndoială una abuzivă.

În drept, reclamanții își întemeiază acțiunea în principal pe dispozițiile Legii 193/2000 și dispozițiile Codului Civil în materie de convenții cu referire și la art. 998-999 C.Civ.

În dovedire, reclamanții au depus la dosar înscrisuri.

Pârâta S.C. V________ R______ S.A.. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată. În motivare, pârâta a invocat excepția prescripției dreptului de a cere restituirea sumelor achitate cu mai mult de 3 ani de la data introducerii acțiunii. În sprijinul excepției pârâta invocă art. 7 din Decretul nr. 167/1958, prescripția începând sa curgă în momentul când ia naștere dreptul la acțiune, respectiv la data cunoașterii pagubei/făptuitorului.

Mai arată pârăta că în speța de față data încheierii convenției de credit xxxxxxx/26.09.2007 este 26.09.2007, iar introducerea acțiunii a avut loc în anul 2015, după aproape 8 ani de la data la care reclamanții au cunoscut eventuala pagubă. Astfel că solicită instanței să constate prescripția dreptului la acțiune privind restituirea sumelor plătite cu mai mult de 3 ani de la data introducerii acțiunii.

Pârâta apreciază că în această cauză nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru ca stipulațiile contractuale invocate de reclamanți să fie considerate abuzive.Clauza reglementata la art. 5 din Convenția de Credit a fost negociata. Adeziunea vizează exclusiv condițiile generale ale contractului. Chiar dacă s-ar considera că Legea 193/2000 permite verificarea caracterului abuziv al clauzei referitoare la comisionul de risc, instanța va observa că nu sunt îndeplinite condițiile anulării acesteia. Legea nr. 193/2000 se aplică clauzelor contractuale care nu au fost direct negociate cu consumatorii, fiind stabilite "fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de consumator".Dovada acestei afirmații este însăși dispoziția contractuală prevăzută la art. 3.5 conform căreia: „Pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul poate datora Băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată perioada creditului, modul de calcul și scadența/scadențele plății acestuia se stabilesc în Condițiile speciale".

În legătură cu natura comisionului de risc, pârâta precizează că este o noțiune inerentă activității de creditare care are la rândul său sorginte economică și se transpune în variate tehnici juridice, precum împrumutul, descoperitul de cont, scont, acceptare, aval, garanție autonomă, cauțiune. Ca și alte comisioane, comisionul de risc este un element al prețului băncii. Riscul bancar este un element de care banca este obligată să țină cont. Acesta se regăsește identificat în mod expres în graficul de rambursare, alături de celelalte elemente ale prețului creditului. Costurile aferente gestionarii riscului vor fi suportate de beneficiarul final, respectiv de client. Prin acest mecanism, costul ce cuprinde riscul, denumit comision de risc, devine parte importantă a prețului contractului. Clauza contractuală privind dreptul pârâtei V________ R______ SA de a percepe comisionul de risc reprezentând parte integrantă a prețului contractului de credit nu poate fi, prin urmare, anulată de către instanța de judecată ca fiind clauză abuzivă în lipsa unui temei legal care să-i confere instanței de judecată autoritatea de a interveni în această sferă.

Concluzionând, pârâta arată că perceperea comisionului de risc a fost reglementata si consimțită contractual de către ambele părți, fără existenta vreunei constrângeri, și se realizează potrivit principiului consfințit de art. 969 Cod Civil conform căruia "convențiile legal făcute au putere de lege intre părțile contractante". De asemenea. Banca a acordat creditul în baza unei structuri de costuri predefinite, astfel încât sa poată fi asigurat atât profitul acesteia (acționând in baza principiilor aplicabile, potrivit Decretului-lege nr. 31/1954, persoanelor juridice) cat si solvabilitatea acesteia. Comisionul de risc a fost inclus încă de la momentul acordării creditului in calculul dobânzii anuale efective („D__").

Pârâta mai arată faptul că acest comision de risc nu este un echivalent al garanției reale imobiliare-ipoteca si nici al asigurării imobilului. Aceste două noțiuni nu se pot confunda, sunt distincte, astfel comisionul de risc fiind perceput pentru gestionarea si a altor riscuri decât riscul de neplata, si anume: riscul de neexecutare al garanției, riscul de urmărire al garanției, riscul de depreciere/pieire al garanției, de neîncasare a valorii asigurării si orice alte riscuri care exista in legătura cu un credit acordat. Comisionul în cauză nu este perceput numai pentru neexecutare, dar și pentru perioada de timp necesară executării silite și a pierderilor de valoare în timpul executării silite deoarece puterea de cumpărare este redusă ca urmare a crizei economice. Toate aceste împrejurări se cuantifică în costuri suportate de către pârâtă.

Referitor la comisionul de administrare, pârâta arată că este permis în continuare de către art. 36 din OUG 50/2010 " pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiza dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensație in cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor, după caz, penalitatea, precum si un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor``. Mai apreciază pârâta că se poate considera vădit neîntemeiată pretenția reclamanților, dat fiind și faptul că este profund injust să se considere că profesionistul are și obligația de "tutelă" în raport cu reclamanții, fapt inadmisibil în ordinea juridică a convențiilor de la apariția lor, exprimat și prin adagiul latin ``Non vigilantibus non curat praetor".

În drept, pârâta își întemeiază întâmpinarea pe prevederile art. l coroborat cu art. 4 și următoarele din Legea 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, art. 95 din OUG 50/2010, art. 969, 970, 1088 alin. (2), 1578 și următoarele din vechiul C. civ, art. 4 al Directivei 93/13/CEE.

Asupra excepției de necompetență a Judecătoriei B_______ în soluționarea prezentei cauze, instanța reține următoarele:

Articolul 248 alin. (1) din Codul de procedură civilă instituie regula conform căreia instanța va soluționa mai întâi excepțiile de procedură cât și cele de fond care fac de prisos , în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.

Mai reține instanța că, acțiunea reclamanților are două capete de cerere dintre care petitul privitor la constatarea caracterului abuziv al dispozițiilor pct. 5 lit. a) din Condițiile speciale ale convenției are caracter principal iar capătul de cerere referitor la obligarea pârâtelor la restituirea sumelor percepute nelegal prezintă caracter accesoriu, potrivit dispozițiilor art. 30 C.pr.civ.

Având în vedere că, raportat la capătul principal de cerere se determină competența instanțelor de judecată, instanța reține că în materia privind constatarea nulității clauzelor abuzive, cuprinse în contractele încheiate între profesioniști și consumatori, sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 193/2000.

Potrivit alin. 1 al art. 12 din Legea nr. 193/2000, în forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată, „În cazul în care constată utilizarea unor contracte de adeziune care conțin clauze abuzive, organele de control (…) vor sesiza tribunalul de la domiciliul sau, după caz, sediul profesionistului”. De asemenea, potrivit alin. 3 al aceluiași articol „Asociațiile pentru protecția consumatorului care îndeplinesc condițiile (…) îl pot chema în judecată pe profesionistul care utilizează contracte de adeziune care conțin clauze abuzive, la instanța prevăzută la alin. (1)”.

Același art. 12, prin intermediul alin. 4, stabilește că „Dispozițiile alin. (1) - (3) nu aduc atingere dreptului consumatorului căruia i se opune un contract de adeziune ce conține clauze abuzive de a invoca nulitatea clauzei pe cale de acțiune ori pe cale de excepție, în condițiile legii”.

Practic, prin intermediul dispozițiilor art. 12 din Legea nr. 193/2000, legiuitorul a stabilit că în pricinile privind constatarea nulității clauzelor abuzive, cuprinse în contractele încheiate între profesioniști și consumatori, pot avea calitate procesual activă organele de control, asociațiile pentru protecția consumatorului și consumatorii iar competența de soluționare a acestor cauze aparține tribunalului de la domiciliul sau, după caz, sediul profesionistului.

Sintagma „în condițiile legii”,din finalul aliniatului 4 al art. 12, într-o interpretare riguroasă logico sistematică, subliniază că dispozițiile Legii nr. 193/2000 (inclusiv cu privire la competență) se aplică și în situația în care consumatorul este cel ce sesizează instanța.

Această concluzie este susținută și de dispozițiile art. 14, din aceeași lege, ce face referire directă la soluționarea pe cale principală a cererii privind despăgubirile în cazul constatării anterioare a caracterului abuziv al anumitor clauze contractuale. Astfel, legiuitorul arată în mod clar și fără echivoc „Consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă”. Practic, în situația în care deja a fost constatată nulitatea unei clauze contractuale, în condițiile Legii nr. 193/2000, iar persoana prejudiciată (consumatorul) dorește să fie despăgubit are la dispoziție acțiunea directă, competența stabilindu-se raportat la valoarea obiectului cererii, în conformitate cu prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă.

Sub acest aspect, mai trebuie reținut că, în condițiile Legii nr. 193/2000, raportul juridic dedus judecății este unul pur comercial, prin esență fiind vizat un contract întocmit de un profesionist, neexistând niciun motiv pentru care aceeași instanță să nu judece aceeași acțiune atunci când legea prevede, cu titlu accesoriu, posibilitatea recuperării prejudiciului cauzat sau când calitatea procesual activă aparține unor persoane diferite. Astfel, apare ca absurd ca aceeași cerere să fie judecată de instanțe diferite (din punct de vedere ierarhic) în funcție de persoana reclamantului.

Norma de competență dintr-o lege specială trebuie să fie unică și să asigure repartizarea cauzelor între mai multe instanțe, indiferent de calitatea titularului acțiunii și de capătul accesoriu.

Ori, nu se poate accepta ca acțiunile formulate de consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor aceleiași legi să sesizeze o instanță diferită (fie atât din perspectiva specializării cât și din punct de vedere ierarhic).

Se mai observă și că, atunci când se referă la cereri de modificare a contractelor bancare, prin eliminarea clauzelor abuzive, legea specială face trimitere la „tribunal” și folosește o terminologie specifică dreptului comercial, făcând referire la criteriul competenței teritoriale după sediul „profesionistului”. Prin urmare, competența de analiză a raportului juridic concret dedus judecății care se referă la examinarea unui contract de credit bancar încheiat cu un „profesionist” al domeniului bancar, aparține unei instanțe specializate în materia litigiilor cu profesioniști.

Mai mult decât atât, din interpretarea dispozițiilor sale reiese că scopul Legii nr. 193/2000 este asigurarea intrării în legalitate în cadrul unor raporturi juridice de drept privat, prin măsuri coercitive, apte de a fi puse în executare conform dreptului comun. Astfel, în principal, instanța, în caz de admitere a acțiunii, va obliga profesionistul să modifice contractele de adeziune în curs de executare, precum și să elimine clauzele abuzive din contractele preformulate, destinate a fi utilizate în cadrul activității profesionale.

Ca ultim argument, în susținerea tezei că modificarea art. 12 din Legea 193/2000 (prin intermediul art. 38 Legea 76/2012) înlătură criteriul valoric avut în vedere în reglementarea anterioară și stabilește competența de soluționare în favoarea tribunalului de la domiciliul sau, după caz, sediul profesionistului, poate fi adus și contextul istorico social în care s-a produs modificarea. Astfel, prin intermediul legii de punere în aplicare a Codului de procedură civilă s-a urmărit creșterea eficienței justiției ori, riscul de generare a practicii neunitare este extrem de mare în condițiile în care același tip de acțiuni sunt judecate de secții diferite ale aceleiași instanțe sau de instanțe diferite din punct de vedere ierarhic ceea ce contrazice chiar scopul legii.

Pe de altă parte, din perspectiva criteriilor procedurale de stabilire a competenței, instanța reține următoarele aspecte:

Dispozițiile art. 113 NCPC, stabilesc situațiile în care competența teritorială este alternativă, legiuitorul prevăzând la punctul 8 al reglementării evocate, că „în afară de instanțele prevăzute la art. 107 - 112, mai sunt competente: instanța domiciliului consumatorului, în cererile având ca obiect executarea, constatarea nulității absolute, anularea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractului încheiat cu un profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor”

Potrivit art. 121 din Codul de procedură civilă, „cererile formulate de un profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse numai la instanța domiciliului consumatorului. Dispozițiile art. 126 alin. (2) rămân aplicabile.” ( art. 126 al.2 dispune că „în litigiile din materia protecției drepturilor consumatorilor, precum și în alte cazuri prevăzute de lege, părțile pot conveni alegerea instanței competente, în condițiile prevăzute la alin. (1), numai după nașterea dreptului la despăgubire. Orice convenție contrară este considerată ca nescrisă.”) Acest ultim caz de competență teritorială exclusivă prevede o situație diametral opusă celei statuate în art. 113 al.1 pct.8 NCPC, în sensul că stabilește expressis verbis faptul că, competența evocată de text poate fi atrasă numai în cazul în care calitatea procesuală activă aparține profesionistului. Prin urmare textul comentat vizează numai situația în care acțiunile sunt îndreptate împotriva unui consumator, formula folosită de legiuitor sugerând incontestabil că ne aflăm în prezența unei norme imperative. Per a contrario, atunci când consumatorul are calitate procesuală activă, nu sunt incidente dispozițiile art. 121 din Codul de procedură civilă, competența fiind stabilită de legea specială, (art. 12 din Legea 193/2000) Deși exprimarea folosită de legiuitor în textul articolului 121 NCPC nu lasă loc de interpretare, chiar dacă s-ar admite că părțile au „permisiunea” dată de art. 113 al.1 pct.8 de a alege competența altei instanțe, această alternativă ar fi posibilă „numai după nașterea dreptului la despăgubire” Soluția decurge din trimiterea făcută expres la aplicarea art. 122 al.2 NCPC. Or, în speță, dreptul la despăgubire s-ar naște doar în cazul constatării caracterului abuziv al clauzelor contractului de credit, și numai după ce hotărârea ar rămâne definitivă.

Interpretarea textelor enunțate în sensul stabilirii unei competențe în favoarea consumatorului, respectiv interpretarea în sensul că în materia protecției consumatorului, este „diluat” caracterul exclusiv al competenței, nu numai că este o interpretare excesivă, dar tinde a adăuga la lege, ceea ce nu-i este permis interpretului. De altfel, art. 107 NCPC face aplicarea unui adagiu postulat în dreptul roman, dreptul canonic și în cel cutumiar : actor sequitur forum rei (reclamantul sesizează instanța pârâtului). Logica acestui text are ca fundament pe de o parte, corolarul principiului că protecția este datorată pârâtului, iar pe de altă parte, faptul că, în ambianța echilibrului juridic dintre subiectele de drept, trebuie conservată prezumția că până la proba contrară, nimeni nu datorează nimic nimănui. Deși, art. 107 al.1 NCPC nu precizează jurisdicțiile cărora li se aplică principiul enunțat, și nici acțiunile care intră sub incidența acestuia, apreciem că în ceea ce interesează speța, numai art. 121 și art. 126 C__ oferă ipoteze de competență teritorială exclusivă. În fine, este de remarcat și faptul că în situațiile în care legea prevede o competență teritorială exclusivă (art. 117 – art.121 NCPC) aceasta este reglementată prin norme imperative de la care părțile nu se pot abate. Tot astfel, dând expresie echilibrului juridic, atunci când o normă specială stabilește expres, competența unei instanțe, bunăoară Legea nr. 193/2000, nu ar trebui permisă nicio derogare. Regulile de principiu referitoare la regimul juridic aplicabil nulităților procedurale relative ar putea fi un obstacol în aplicarea determinării instanței competente dacă pârâtul nu invocă excepția de necompetență teritorială prin întâmpinare sau la primul termen de judecată, însă, în cauza de față, instanța apreciază că sintagma „tribunalul de la domiciliul sau, după caz, sediul profesionistului” folosită în art. 12 din Legea 193/2000 stabilește în mod irefragabil competența instanței, lăsând fără efecte lipsa de reacție a pârâtei.

Așadar, referitor la competența teritorială a instanței, prevederile art. 107, și art. 126 al.2 din Codul de procedură civilă, completează în mod firesc prevederile art. 12 din Legea nr. 193/2000 chiar și în lipsa unei stipulări exprese (art. 14 din Legea 193/2000).

Referitor la competența materială a instanței pentru soluționarea litigiilor care se circumscriu Legii 193/2000 respectiv în cererile formulate de consumatorii care reclamă caracterul abuziv al clauzelor contractuale, este de notat că potrivit art. 95 pct. 1 NCPC, „tribunalele judecă în primă instanță toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe” Prin această formulare, care nu permite decât restricții exprese, punctuale, se afirmă cât se poate de clar ideea că tribunalele sunt instanțe de drept comun. Noul text, consolidează așadar plenitudinea de jurisdicție a tribunalelor, ca instanțe de fond și în materie civilă (stricto sensu), normele de competență care derogă de la principiile plenitudinii de jurisdicție fiind de strictă interpretare. Finalmente, prin art. 95 pct..4 legiuitorul a recunoscut tribunalului și o competență diversă, respectiv în privința oricăror „alte cereri date prin lege în competența lor”. Acest text, completează în mod evident dispozițiile art. 12 din Legea nr. 193/2000, care atribuie tribunalului o competență expresă și restrictivă, stabilind în termeni expliciți că aceasta (tribunalul) este instanța competentă să soluționeze cererea consumatorului de constatare a caracterului abuziv a clauzelor contractuale. De altfel, nicio normă legală care protejează drepturile consumatorului (Legea 193/2000, O.G. 21/1992, Legea 296/2004) nu indică judecătoria ca instanță competentă a soluționa astfel de litigii.

În plus, având în vedere caracterul patrimonial al acțiunii, este de reținut că în determinarea competenței, art. 98 alin. 1 din Noul Cod de procedură civilă, instituie o regulă de principiu, imperativă, conform căreia, în cazul cererilor evaluabile în bani, având așadar caracter patrimonial, competența materială se determină în funcție de valoarea obiectului capătului principal de cerere. Din analiza textului legal evocat și reținând dispozițiile art. 194 lit. c NCPC, rezultă că valoarea obiectului cererii se stabilește în raport cu momentul sesizării instanței. Potrivit Deciziei nr. 32/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - publicată în Monitorul Oficial 830/2008 - pronunțată în Secțiile Unite – cererile în materie civilă având ca obiect constatarea nulității (inclusiv, a unor clauze abuzive) unor acte juridice privind drepturi patrimoniale sunt evaluabile în bani, indiferent dacă este sau nu formulat petitul accesoriu al restabilirii situației anterioare (în speță, prin restituirea sumelor încasate de pârâte, în baza clauzelor abuzive). Raportând aceste considerații teoretice la cauza concretă dedusă judecății, instanța constată că nu este competentă material în soluționarea acesteia, valoarea contractului 69.600 franci elvețieni - determinând competența Tribunalului ca instanță de fond (art. 94 alin. 1 lit. j NCPC).

Având în vedere considerentele expuse în precedent, precum și dispozițiile legale evocate, în temeiul art. 130 alin. 2 și art. 132 alin. 3 din Noul Cod de procedură civilă, instanța urmează a admite excepția necompetenței materiale în soluționarea cauzei și a declina competența în favoarea Tribunalului București

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă Ș T E

Admite excepția de necompetență materială a Judecătoriei B_______.

Declină competența de soluționare a cauzei având ca obiect „restabilire echilibru contractual”, formulată de reclamanții D______ F_____ și D______ F______, ambii cu domiciliul în mun. B_______, __________________, scara A, etaj 3, ___________________, în contradictoriu cu pârâta S.C. V________ R______ S.A., cu sediul în București, Șoseaua P_____ nr.42, etaj 3-8 și 10, sector 2, înregistrată la Registrul Comerțului cu nr.JXXXXXXXXXX, C__ RO xxxxxxxx, în favoarea Tribunalului B_______.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, azi, 23 martie 2015.

PREȘEDINTE, GREFIER,

Red. AE. /Tehnored.T.S.

Ex. 4 / 24.04.2015