Dosar nr. XXXXXXXXXXXXXX - restabilire echilibru contractual -

R O M Â N I A

JUDECĂTORIA SUCEAVA

Sentința civilă nr. 5665

Ședința publică din data de 27 noiembrie 2015

Instanța constituită din:

Președinte: Cosovăț A_____

Grefier: T_____ C_________ A________

Pe rol pronunțarea asupra cauzei civile având ca obiect restabilire echilibru contractual formulată de reclamanții P_____ D_____ C_______ și P_____ C_______ în contradictoriu cu pârâtele _______________________ București și _______________________ – Sucursala Suceava.

Concluziile dezbaterilor în fond au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 20 noiembrie 2015 care face parte integrantă din prezenta hotărâre și când, din lipsă de timp pentru deliberare, pronunțarea a fost amânată pentru data de astăzi.

I N S T A N Ț A

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 11.11.2014, sub nr. de dosar XXXXXXXXXXXXXX, reclamanții P_____ D_____ C_______ și P_____ C_______, au chemat în judecată pe pârâtele S.C. V________ R______ S.A. București și S.C. V________ R______ S.A. București – Sucursala Suceava, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate caracterul abuziv al clauzei stipulat la art. 5.1 lit. a –, din convenția de credit nr. xxxxxxx din 27.12.2007 și din Actul adițional nr. 1 din 17.09.2010 și obligarea pârâtelor la modificarea convenției de credit în sensul înlăturării acestor clauze abuzive; să fie obligate pârâtele la restituirea sumei de 7392,28 euro care a fost percepută în perioada 21.01.2008 – 21.04.2014; să fie obligate pârâtele la plata dobânzii legale a sumelor de la data plății primei rate până la restituirea efectivă; să se constate caracterul abuziv al clauzei stipulate la art. 3 lit. d din convenția de credit nr. xxxxxxx din 27.12.2007; să se constate caracterul abuziv al clauzei stipulate la art. 7.1 lit. b din condițiile speciale ale convenției de credit nr. xxxxxxx din 27.12.2007; să se constate caracterul abuziv al clauzei stipulate la art. 5 lit. e din convenția de credit nr. xxxxxxx din 27.12.2007; să se constate caracterul abuziv al clauzei stipulate la art. 8.1 lit. a liniuța a doua și a treia și lit. c din Condițiile Generale; să se constate caracterul abuziv al clauzei stipulate la art. 10.1 din Condițiile generale; să se constate caracterul abuziv al clauzei stipulate la art. 10.2 din Condițiile generale; cu cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamanții au arătat că prin convenția de credit nr. xxxxxxx din 27.12.2007 încheiată între părți, printre costurile creditului a fost inclus și un comision de risc pentru „punerea la dispoziție a creditului”, acest comision fiind aplicabil la soldul creditului și fiind perceput lunar pe toată perioada contractului, cu precizarea că modul de calcul și scadența sumelor datorate cu titlu de comision de risc urmează a fi stabilite prin condițiile speciale. Prin art. 5 lit. a din condițiile speciale ale convenției comisionul de risc a fost stabilit în procent de 0,165% din soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență, pe toată durata de derulare a creditului.

Referitor la clauza stipulată la art. 5 lit. a din condițiile speciale ale convenției de credit, reclamanții au arătat că această clauză nu a fost negociată, ci a fost impusă de pârâte, contractul de credit fiind unul de adeziune, cu clauze prestabilite de împrumutător, fără a se acorda împrumutatului posibilitatea de a modifica sau înlătura clauza. Mai mult, comisionul de risc nu face parte din categoria comisioanelor care pot fi percepute în cazul contractelor de credit, în conformitate cu dispozițiile art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010. Pârâtele nu au înțeles să se conformeze dispozițiilor legale prevăzute de O.U.G. nr. 50/2010, care impuneau înlăturarea comisionului de risc, ci au întocmit un act adițional prin care acest comision a fost redenumit ca fiind comision de administrare.

Referitor la clauza stipulată la art. 3 lit. d din condițiile speciale ale convenției de credit, aceasta nu a fost negociată ci a fost impusă de pârâte, aceasta permițând băncii modificarea în mod unilateral a cuantumului dobânzilor și acordând un drept discreționar băncii de a modifica acordul de voință format la momentul semnării contractelor de credit. Astfel, această clauză este abuzivă punând probleme sub aspectul echilibrului contractual, în sensul că oferă băncii dreptul de a revizui rata dobânzii curente, fără ca noua rată să fie negociată cu clientul.

Reclamanții au mai arătat că clauzele stipulate la art. 5 lit. a și art. 3 lit. d din convenția de credit au caracter abuziv în sensul art. 4 din Legea nr. 193/2000. Astfel, se creează un dezechilibru prin introducerea clauzei contestate, acesta rezultând în primul rând din faptul că clauza nu este clar definită în contract, dându-se astfel pârâtelor posibilitatea de a o interpreta în mod unilateral. Aceste clauze, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților ca urmare a includerii în contract a clauzelor preformulate referitoare la comisionul de risc/administrare, pe de altă parte acest comision neavând o justificare obiectivă, întrucât nu are un corespondent într-o contraprestație a împrumutătorului.

În ceea ce privește cererea de obligare a pârâtelor la plata dobânzii legale aferente debitului, reclamanții au arătat că în virtutea principiului disponibilității instanța trebuie să constate că reclamanta a solicitat echivalentul bănesc al îmbogățirii fără justă cauză a băncii, reprezentat de dobânda legală, calculată de la data plății primei rate și până la data achitării efective a debitului.

În drept, reclamanții și-au întemeiat cererea pe dispozițiile Legii 193/2000 și art. 453 Cod procedură civilă.

În dovedire, reclamanții au depus la dosar, în copii conforme cu originalul, o ________ înscrisuri (filele 27-58).

Legal citată, pârâta S.C. V________ R______ S.A. S.A. a formulat în temeiul art. 205 Cod procedură civilă, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca fiind neîntemeiată.

În primul rând, pârâta a invocat excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Suceava, excepție care a fost respinsă prin Încheierea din data de 28.09.2015.

În motivare, pârâta a arătat că, clauza stipulată la art. 3 lit. d din Condițiile speciale, privește revizuirea dobânzii în funcție de schimbările semnificative pe piața monetară, acestea având în vedere indicele de referință al creditului, Euribor, care este un indice public, transparent și verificabil. În ceea ce priește perceperea comisionului de risc/administrare, începând cu data de 8 aprilie, s-a încetat perceperea acestuia pentru toți clienții persoane fizice cu credite în derulare, în consecință cererea de chemare în judecată a rămas lipsită de obiect, cel puțin în parte, în ceea ce privește solicitarea de anulare a clauzei referitoare la comisionul de risc. Totodată, pârâta a mai arătat că clauzele privitoare la prețul contractului (dobânzi/comisioane) sunt exceptate de la verificarea controlului caracterului abuziv, comisionul de risc, inclus în D__, face parte atât din obiectul contractului de credit, cât și din clauzele ce exprimă cerințe de preț și plată. Prin urmare, comisionul de risc, inclus în D__ face parte atât din obiectul contractului cât și din clauzele care exprimă cerințe de preț și plată, în înțelesul art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE.

Pârâta a mai arătat că în cauza de față D__ – stipulată la art. 3 lit. e nu a fost contestată și nici pretins abuzivă, prin urmare cerințele prevăzute de art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE sunt îndeplinite în speță în ceea ce privește excluderea clauzelor referitoare la dobândă și la comisionul de risc de la controlul caracterului abuziv.

În ceea ce privește condițiile prevăzute de Legea nr. 193/2000 pentru calificarea unei clauze ca fiind abuzive, acestea nu sunt îndeplinite, clauzele contractuale fiind negociate de părți, neexistând un dezechilibru semnificativ în detrimentul reclamantului, neexistând dovada unei rele credințe.

Referitor la capătul de cerere prin care se solicită constatarea caracterului abuziv al clauzelor inserate la pct. 5 lit. e din Condițiile speciale privind dreptul băncii de a percepe un comision de rezervă, pârâta a arătat că, în contextul actual al dinamicii existente pe piața monetară internă și internațională, costurile de refinanțare în moneda europeană ale băncilor din R______ au crescut, determinând o majorare atât a costurilor bancare directe cât și indirecte, cauzate de obligația instituțiilor de credit de a constitui și menține în timp rezerve.

Referitor la capătul de cerere prin care se solicită constatarea caracterului abuziv al clauzelor privind declararea creditului scadent anticipat, pârâta a arătat că prin modul de formulare extrem de clar al acestei clauze, părțile au acceptat și înțeles să considere ca obligațiile asumate prin contractele de credit de către debitor sunt obligații esențiale, care justifică declararea creditului scadent anticipat, rațiunea introducerii acestor clauze fiind deplin justificată.

Referitor la capătul de cerere prin care se solicită constatarea caracterului abuziv al clauzelor inserate la pct. 10.1 și 10.2, pârâta a arătat că clauzele respective se referă la situația în care apar modificări de interpretare ale legilor sau altor prevederi care impun băncii costuri suplimentare legate de contractele de credit. Această modificare fiind obiectivă, nerealizându-se exclusiv de bancă, rațiunea introducerii acestei clauze justificându-se raportat la întinderea în timp a contractelor de credit, de perioada de rambursare îndelungată.

Referitor la capătul de cerere prin care se solicită obligarea pârâtelor la restituirea tuturor sumelor încasate în temeiul clauzelor pretins abuzive, pârâta a arătat că și în măsura constatării caracterului abuziv al clauzelor atacate, acesta vizează doar modificarea pe viitor a contractului, nicidecum restituirea, cu efect retroactiv, a sumelor plătite.

Referitor la criticile aduse de reclamanți prevederilor art. 7.1 lit. b acestea sunt neîntemeiate, beneficiari ai creditului fiind ambii reclamanți, așa încât este pe deplin justificat ca ambii reclamanți să fie obligați la restituirea împrumutului.

Instanța a încuviințat și administrat la solicitarea părților, proba cu înscrisurile depuse la dosar.

Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma probelor administrate în cauză, instanța reține următoarele:

Prin Convenția de credit nr. xxxxxxx/ 27.12.2007, încheiată cu pârâta _______________________ – Sucursala Suceava, reclamanților P_____ D_____ C_______ și P_____ C______a li s-a acordat un credit în valoare de 60.000 EUR pentru o perioadă de 360 de luni (filele 29-39). Convenția de credit nr. xxxxxxx/ 27.12.2007 a fost ulterior modificată printr-un act adițional din data de 17.09.2010 (filele 40-46).

Reclamanții P_____ D_____ C_______ și P_____ C______a au sesizat instanța de judecată cu privire la clauzele apreciate ca fiind abuzive, respectiv cele cuprinse în: art. 5 lit. a), art. 5 lit. e) și art. 3 lit. d) din Condițiile Speciale ale Convenției de credit nr. xxxxxxx/ 27.12.2007 (referitoare la comisionul de risc, comisionul de rezervă și data ajustării dobânzii); art. 7.1 lit. b), art. 8.1 lit. a) liniuțele a 2-a și a 3-a și lit. c), art. 10.1 și art. 10.2 din Condițiile Generale ale Convenției de credit nr. xxxxxxx/ 27.12.2007 și art. 3.1 lit. b) din Actul adițional nr. 1/17.09.2010 – cu privire la identificarea exactă a solicitărilor reclamanților, concludente fiind și precizările de la ultimul termen de judecată.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 193/2000, orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate; în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului; se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Art. 4 din Legea nr. 193/2000 stipulează că o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților; o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

De asemenea, potrivit dispozițiilor aceluiași articol mai sus menționat, faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant; dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Actul normativ amintit a transpus dispozițiile Directivei nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993. Potrivit reglementării comunitare, pentru a putea fi calificată drept abuzivă o clauză trebuie să îndeplinească trei condiții (două negative și una pozitivă), respectiv să nu fi fost negociată, să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și să nu se refere la obiectul principal al contractului.

Față de faptul că prestația la care s-a obligat reclamantul prin aceste clauze ar putea fi asimilate obiectului principal al contractului (componente ale prețului contractului) și față de apărările pârâtelor din întâmpinare, instanța amintește, cu prioritate dispozițiile art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000:" evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.”

Sub acest aspect, nu poate fi exclusă orice intervenție a instanței în analizarea caracterului abuziv al clauzelor ce privesc obiectul convenției, fară nicio circumstanțiere.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat asupra dreptului statelor de a aplica o protecție mai mare consumatorilor decât minimul stabilit de directivă, permițând instanțelor naționale constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului sau renumerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil (Hotărârea din cauza C484/2008, Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid (…), paragrafele 28-29, 40-44).

În consecință, se impune a se concluziona că textul art. 4 alin.6 din Legea nr. 193/2000 nu exclude ab initio controlul unui eventual caracter abuziv al clauzelor referitoare la obiectul principal al contractelor prin raportare la preț ca parte a obiectului contractului, în condițiile în care acea clauză care le determină este clară, neechivocă și exprimată într-un limbaj inteligibil, același text prevăzând posibilitatea exercitării unui asemenea control – cu titlu de excepție – doar în situația în care clauzele respective nu sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

În prezenta cauză, convenția de credit Convenția de credit nr. xxxxxxx/ 27.12.2007 încheiată între reclamanți și pârâta _______________________ intră sub incidența Legii nr. 193/2000, întrucât împrumutatul are calitatea de consumator, iar banca pe aceea de comerciant/profesionist.

1. Potrivit dispozițiilor art. 5 lit. a) din condițiile speciale ale Convenției de credit nr. xxxxxxx/ 27.12.2007, consumatorul datorează un comision de risc în cuantum de 0,165% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției de credit, iar potrivit dispozițiilor art. 3.5 din condițiile generale, pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datorează băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată perioada creditului; modul de calcul și scadența/scadențele plății acestuia se stabilesc în condițiile speciale.

Instanța reține cu prioritate faptul că, deși condițiile generale fac referire la stabilirea modului de calcul și a scadenței plății comisionului, condițiile speciale prevăd doar cuantumul comisionului de risc și scadența. Ele nu cuprind nicio stipulație referitoare la condițiile perceperii acestuia, la justificarea necesității acestuia. Or, mențiunea din condițiile generale conform căreia acest comision ar fi perceput pentru “punerea la dispoziție a creditului” este insuficientă, în principal prin prisma contradicției pe care o generează. Astfel, cu greu se poate deduce dacă comisionul este justificat de punerea la dispoziție a creditului sau de vreun risc asumat de bancă sau dacă însăși punerea la dispoziție a creditului reprezintă un risc asumat de bancă.

Potrivit art. 4 alin. 3 teza finală din Legea nr. 193/2000, dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. În schimb, în cauză, pârâtele nu au probat că ar fi negociat în vreun fel cu reclamanții clauzele convenției de împrumut, ceea ce face ca în privința clauzelor contestate să fie aplicabile dispozițiile art. 4 alin. 1 și 2 din Legea nr. 193/2000.

Instanța reține că reclamanții impută băncii faptul că această clauză nu a fost negociată, nu că nu au cunoscut-o ori nu au avut posibilitatea să o cunoască. Caracterul negociat al unei clauze nu este dat de faptul cunoașterii existenței acestei clauze de către consumator, ci de posibilitățile acestuia de a negocia efectiv elemente ce țin de inserarea acesteia, de cuantumul comisionului și condițiile de percepere etc..

Caracterul de contract de adeziune al convenției rezultă din faptul că această convenție este un contract standard preformulat având un conținut standardizat, concretizat în condițiile generale, care prevăd perceperea comisionului de risc și care sunt aceleași pentru toate contractele similare încheiate cu toți consumatorii.

Instanța amintește că noțiunea de „comision de risc” prevăzută în art. 5 lit. a) din convenția de credit, nu a fost explicată în mod clar și neechivoc sub aspectul motivelor și al condițiilor în care este perceput. Fără o detaliere explicită și o justificare obiectivă a perceperii acestui comision, care să fie evidențiate în chiar convenția de credit (fie în cadrul condițiilor generale, fie în cadrul condițiilor speciale), instanța nu poate aprecia asupra legalității acestor sume, în aceeași situație fiind și reclamantul, în calitate de împrumutat.

Deși legea nu interzice încheierea de contracte preformulate, instanța reține că, pentru a nu fi abuzive, clauzele nenegociate trebuie să nu creeze în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

În ceea ce privește cerința referitoare la crearea unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților ca urmare a includerii în contract a clauzei nenegociate referitoare la comisionul de risc, instanța apreciază că această condiție este îndeplinită în prezenta cauză.

Dezechilibrul creat prin introducerea clauzei contestate rezultă, în primul rând, din faptul că această clauză nu este clar definită în contract, dându-se astfel pârâtelor posibilitatea de a o interpreta în mod unilateral. Sub acest aspect, instanța reține că în cuprinsul secțiunii 3 pct. 3.5 din condițiile generale ale convenției de credit se stipulează doar că „pentru punerea la dispoziție a creditului împrumutatul poate datora băncii un comision de risc”, iar în condițiile speciale, la pct. 5 lit. a) este indicat doar cuantumul comisionului, fără nici o altă precizare suplimentară.

Din cuprinsul clauzelor menționate, nu rezultă că acel comision ar fi perceput pentru acoperirea vreunor riscuri (motivația contractuală vizând „punerea la dispoziție a creditului"), nu se face nici o referire concretă la riscurile pe care le-ar putea suporta pârâtele și nici nu se indică modul în care au fost cuantificate aceste riscuri în privința creditului acordat. Așadar, instanța constată că terminologia folosită nu este decriptată în cuprinsul condițiilor generale ale contractelor perfectate de pârâte pentru ca împrumutata să fie în deplină cunoștință de cauză cu privire la motivele pentru care sunt percepute de către bancă aceste sume. De asemenea, nici instanța nu poate aprecia cu privire la legalitatea acestor clauze din moment ce motivația încasării acestui comision nu este detaliată nici în cuprinsul condițiilor generale, nici în cel al condițiilor speciale ale contractelor amintite.

Mai mult, instanța reține că reclamanții au instituit și o ipotecă în favoarea pârâtelor asupra unor imobile, așa cum rezultă din art. 7 din convenția de credit nr. xxxxxxx/ 27.12.2007 (fila 31).

De asemnea, dacă împrumutatul își îndeplinește în totalitate obligațiile contractuale, achitând în integralitate și la termen ratele și dobânzile datorate, banca nu suportă nici un risc, iar, în această situație, reținerea sumelor percepute cu titlul de comision de risc nu are nici o justificare, pârâta beneficiind de o sumă importantă de bani care nu are corespondent într-o prestație contractuală din partea sa.

Echilibrul contractual presupune ca drepturile fiecăreia dintre părți să aibă corespondent într-o contraprestație a celeilalte părți, or un asemenea echilibru nu există în măsură în care clauzele contractuale dau dreptul unei părți să beneficieze de avantaje care nu au corespondent într-o contraprestație din partea sa. Împrejurarea că societățile pârâte ar justifica încasarea comisionului de risc eventual ca pe o compensație pentru posibilele riscuri generate de neexecutarea obligațiilor contractuale, nu înlătură necesitatea inserării unei obligații corelative din partea împrumutătorului pentru situația în care neexecutarea nu se produce.

Astfel, ceea ce este abuziv, în prezenta cauză, la perceperea comisionului de risc și creează un dezechilibru între părți este și dubla asigurare a creditului, impusă împrumutatului - atât prin ipoteca constituită în favoarea băncii și prin asigurarea băncii că în caz de neplata a ratelor împrumutatul este executat silit, cât și prin perceperea unor sume de bani, procentuale, lunar la sold, pentru acoperirea riscului creditului.

Rezultă așadar, că prin perceperea comisionului de risc s-a creat un dezechilibru în privința contraprestațiilor părților, deoarece acest comision nu are o justificare obiectivă, el neavând un corespondent într-o contraprestație a împrumutătorului.

Prin art. 1 lit. r) din anexa la Legea nr. 193/2000 sunt calificate ca fiind abuzive acele clauze care permit comerciantului obținerea unor sume de bani de la consumator în cazul neexecutării sau finalizării contractului de către acesta din urmă, fără a prevedea existența compensațiilor în sumă echivalentă și pentru consumator în cazul neexecutării contractului de către comerciant.

Dacă în accepțiunea pârâtelor, încasarea comisionului de risc este justificată ca o compensație pentru posibilele riscuri generate de neexecutarea obligațiilor contractuale ce îi revin consumatorului - reclamant, clauza referitoare la acest comision este abuzivă, potrivit art. 1 lit. r) din anexa la Legea nr. 193/2000, din moment ce nu cuprinde și o obligație corelativă a băncii de restituire a comisionului astfel perceput, în măsura în care neexecutarea nu se produce.

Nu în ultimul rând, sub aspectul verificării existenței caracterului abuziv al clauzei cuprinse în art. 5 lit. a) din condițiile speciale, instanța reține că acel comision de risc nu face parte nici din preț și nici din obiectul principal al contractului, pentru suma împrumutată clientul restituie împrumutul la care se adaugă prețul cerut de bancă, adică dobânda, și dobânda penalizatoare aferentă. Toate celelalte comisioane sau tarife stabilite în contract trebuie să aibă ca și corespondent prestarea unui serviciu, ceea ce nu este cazul în prezentul dosar.

Respectiva clauză nu a fost negociată, nu a fost explicitată sub aspectul riscurilor pentru care este instituit „comisionul de risc”, al condițiilor în care este perceput – iar acestea pentru a putea fi pe deplin înțeleasă justificarea clauzei - și de asemenea, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, pârâtele având posibilitatea de a o interpreta în mod unilateral.

Instanța subliniază că, în concordanță cu prevederile comunitare, judecătorul național este competent să determine dacă o clauză inserată într-un contract intervenit între un comerciant și un consumator este abuzivă sau nu. Interpretând Directiva 93/13/ CEE, Curtea de Justiție a Comunităților Europene a stabilit, în cauza Oceano Grupo Editorial SA versus Rocio Murciano Quintero ( C-240/98), ca protecția acestui act normativ conferă judecătorului național dreptul de a aprecia, din oficiu, caracterul abuziv al unei clauze contractuale în măsura în care este învestit cu formularea unei cereri întemeiate pe ea.

De asemenea, în cauza C-243/08 - Hotărâre 2009-06-04 Pannon GSM Mediu înconjurător și consumatorii, instanța europeană motivează că revine instanței naționale obligația de a determina dacă o clauză contractuală întrunește criteriile necesare pentru a fi calificată drept abuzivă, în accepțiunea Directivei nr. 93/13/CEE. Atunci când consideră că o astfel de clauză este abuzivă, instanța nu o aplică, exceptând cazul în care consumatorul se opune.

Astfel, în materia contractelor de consum, atât legiuitorul național, cât și cel european au urmărit, în anumite ipoteze, atenuarea principiului pacta sunt servanda, dând instanței de judecată posibilitatea de a obliga la modificarea clauzelor unui contract sau de a-l anula în măsura în care conține clauze abuzive. Asta, deoarece un contract are putere de lege între părți fiindcă este prezumat a fi dominat de bună-credință și de utilitate pentru cocontractanți. Ca atare legiuitorul, prin efectul Legii nr. 193/2000, care transpune Directiva Europeana 93/13/ CEE, nu interpretează limitativ dispozițiile art. 969 din Codul civil 1864, decât în strânsă legătură cu dispozițiile art. 970 alin. 3 din Codul civil, în sensul că obligă prestatorii de bunuri și servicii de a redacta si aplica o prevedere contractuală în consens cu principiul bunei - credințe.

În ceea ce privește susținerile pârâtei în sensul că reclamanților le-au fost puse la dispoziție toate informațiile utile și necesare, instanța reține că reclamantul impută băncii faptul că această clauză nu a fost negociată, nu că nu au cunoscut-o ori nu au avut posibilitatea să o cunoască. Caracterul negociat al unei clauze nu este dat de faptul cunoașterii existenței acestei clauze de către consumator, ci de posibilitățile acestuia de a negocia efectiv elemente ce țin de inserarea acesteia, de cuantumul comisionului și condițiile de percepere etc..

Cum s-a arătat deja, caracterul de contract de adeziune al convenției de credit rezultă din faptul că această convenție este un contract standard preformulat având un conținut standardizat, concretizat în condițiile generale, care prevăd perceperea comisionului de risc și care sunt aceleași pentru toate contractele similare încheiate cu toți consumatorii.

Pentru toate aceste considerente, instanța va constata caracterul abuziv al clauzei cuprinse în art. 5 lit. a) din Condițiile Speciale ale Convenției de credit nr. xxxxxxx/ 27.12.2007 (referitoare la comisionul de risc).

2. Aceleași considerente cu privire la caracterul abuziv sunt reținute de instanță și în ceea ce privește clauza inserată de către pârâtă prin art. 3.1 lit. b) din Actul adițional nr. 1/17.09.2010 (referitoare la comisionul de administrare credit).

Instanța reține că actul adițional nr. 1 conține la art. 3 punctul 1 lit. b) clauza intitulată comision de administrare credit, cu următorul conținut: ”0,165%, aplicat la soldul creditului, datorat și plătibil de către împrumutat băncii, lunar, pe toată durata creditului, la data de scadență stabilită la pct. 6 (…) pentru administrarea de către bancă a creditului din perspectiva riscurilor asumate de către aceasta prin punerea sumei principale la dispoziția împrumutatului, în termenii și în condițiile prevăzute în convenție”.

De asemenea, în aceeași clauză se precizează că același comision vizează administrarea riscului de credit - risc implicat de situații precum: comportamentul contractual al împrumutatului/codebitorilor/garanților pe toată durata convenției, modul de îndeplinire de către împrumutat/codebitori/garanți, întocmai și la timp, pe toată durata convenției, a tuturor obligațiilor asumate în baza acesteia (…) - și a riscului de piață, risc implicat de situații precum: variația condițiilor de piață privitoare la valoarea bunurilor aduse în garanție și la valorificarea acestora (…), variații ale condițiilor pieței valutare.

Această clauză împrumută caracterul abuziv al clauzei din art. 5 lit. a din convenția inițială (pe care a fost menită să o înlocuiască), caracterul nenegociat al acesteia fiind, de asemenea, incident iar crearea unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților realizându-se la aceeași parametri precum în cazul clauzei inițiale referitoare la comisionul de risc.

Cu privire la mențiunile din clauza analizată conform cărora comisionul de administrare ar viza riscul de credit și riscul de piață, instanța reține că modul de redactare al clauzei nu înlătură posibilitatea băncii de a o interpreta în mod unilateral.

În acest sens, instanța constată că prevederea care pare că indică justificarea perceperii acestui comision nu este raportată la indicatori preciși, individualizați. În primul rând, clauza arată ce „vizează” comisionul de administrare. Dacă termenul folosit se referă la indicatori după care acest comision se percepe/calculează, instanța reține larga libertate de apreciere a băncii cu privire la evoluția acestor indicatori. Clauza se referă la comportamentul contractual al împrumutatului ori ori la variații ale condițiilor pieței valutare. În concret, nu există nici un fel de previzibilitate în interpretarea acestor sintagme. Împrumutatul nu poate cunoaște exact ce anume din comportamentul său poate duce la perceperea/modificarea comisionului, așa cum nu poate cunoaște la variația căror condiții ale pieței valutare se raportează această clauză.

Această modalitate de exprimare face ca respectiva clauză sa fie interpretată doar în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă perceperea comisionului este judicios dispusă și dacă este necesară și proporțională scopului urmărit.

Potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 clauzele contractuale trebuie să fie clare, fără echivoc iar înțelegerea lor nu trebuie să necesite cunoștințe de specialitate. Or, în cauză, clauza referitoare la comisionul de administrere nu îndeplinește aceste cerințe din moment ce motivația perceperii respectivului comision este una generică și ambiguă, putând fi interpretată și justificată de pârâtă după liberul său arbitru.

În acest context, clauza în discuție se impune a fi calificată ca fiind abuzivă și prin prisma dispozițiilor art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 coroborat cu art. 1 lit. g din anexa la Legea nr. 193/2000 întrucât nu are un conținut clar și fără echivoc, putând fi interpretată de pârâte în mod unilateral.

De asemenea, dezechilibrul creat în privința drepturilor și obligațiilor părților prin perceperea comisionului de administrare rezultă, și de această dată, din faptul că acest comision nu are o justificare obiectivă, el neavând corespondent într-o contraprestație a împrumutătorului.

În temeiul art. 13 din Legea nr. 193/2000, instanța va obliga pârâtele să modifice contractul și actul adițional în sensul eliminării clauzelor constatate ca fiind abuzive.

În ceea ce privește capătul de cerere privind restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de risc, având în vedere dispozițiile art. 14 din Legea nr. 193/2000 raportate la art. 998 din Codul civil, instanța va obliga pârâtele să restituie către reclamanți, suma de 7.392,28 EUR, încasată de pârâte cu titlu de comision de risc/comision de administrare credit, în temeiul convenției de credit nr. xxxxxxx/ 27.12.2007 ( astfel, cum a fost modificată prin Actul adițional nr. 1/17.09.2010).

În temeiul dispozițiilor art. 1088 din Codul civil, care stabilesc o evaluare legală a prejudiciului încercat de creditor în cazul executării cu întârziere a obligației de a plăti o sumă de bani și a principiului reparării integrale a prejudiciului, pârâtele urmează a fi obligate și la plata către reclamanți a dobânzii legale aferente sumelor plătite cu titlu de comision de risc/comision de administrare credit, calculată de la data plății fiecărei sume în parte și până la plata efectivă a debitului.

Instanța va respinge însă cererea cu privire la asolicitarea ca pârâtele să fie obligate la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de risc/de administrare până la rămânerea irevocabilă a hotărârii.

În acest sens, instanța are în vedere, în principal, faptul că ceea ce nu s-a plătit încă nu poate să fie supus restituirii dar și susținerile convergente ale părților în sensul că din luna aprilie 2015, comisionul de risc/de administrare nu a mai fost perceput; dar, instanța respinge susținerile pârâtelor cu privire la faptul că acest aspect ar impune constatarea unei lipse de obiect a cererii.

Potrivit art. 6 din Legea nr. 193/2000, clauzele abuzive cuprinse în contract (…) nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.

Însă, deși Legea nr. 193/2000 nu prevede expres sancțiunea nulității clauzelor abuzive, ci inopozabilitatea acestora în raport cu consumatorul, instanța reține că regimul juridic al acestei sancțiuni este identic cu acela al nulității absolute. Legea nr. 193/2000 reprezintă transpunerea în legislația românească a Directivei nr. 93/13/CEE. Or, dispozițiile acestei directive sunt de ordine publică (Cauza Mostaza Claro).

De altfel, rezultă din practica Curții de Justiție a Uniunii Europene că normele de protecție a consumatorului din directiva transpusă în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000 sunt norme echivalente cu normele naționale care ocupă, în cadrul ordinii interne, rangul de norme de ordine publică.

În consecință, normele invocate de către reclamanți au fost edictate în vederea protejării unui interes general. Constatarea caracterului abuziv al unor clauze este echivalentă cu constatarea nulității absolute a acestora.

Or, clauzele referitoare la comisionul de risc/comisionul de administrare au produs efecte până în luna aprilie 2015 iar reclamanții au solicitat restituirea prestațiilor (ca o consecință a caracterului abuziv) doar pentru perioada dintre încheierea contractului și încetarea de către bancă a perceperii comisionului de risc/de administrare.

3. În ceea ce privește solicitarea reclamanților de a se constata caracterul de clauză abuzivă a art. 3 lit. d) din convenția de credit nr. xxxxxxx din data de 27.12.2007, instanța reține că acest articol prevede dreptul băncii de a revizui rata dobânzii curente în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii; rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării.

Instanța apreciază că, prin necircumstanțierea în niciun mod a elementelor care-i permit băncii modificarea a dobânzii curente contractuale, prin neindicarea niciunui criteriu care să-i dea băncii acest drept, lăsând la libera sa apreciere discreționară majorarea dobânzii, această clauză încalcă prevederile legale incidente în materie, fiind de natură să îl prejudicieze pe consumator. Astfel, analizând clauza menționată prin prisma prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 și a Directivei nr. 93/13/CEE, instanța constată că aceasta nu îndeplinește prima cerință pentru a nu fi considerată abuzivă și anume aceea de a fi fost negociată cu consumatorul.

În acest sens, instanța constată că prevederea care dă dreptul împrumutătorului de a modifica unilateral dobânda nu este raportată la un indicator precis, individualizat, acest factor fiind menționat generic drept „schimbări semnificative pe piața monetară”. Această modalitate de exprimare face ca respectiva clauză sa fie interpretată doar în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă majorarea este judicios dispusă și dacă era necesară și proporțională scopului urmărit. Mai mult, această modalitate a băncii de a ajusta rata dobânzii transformă contractul de credit într-unul aleatoriu, diferența dintre aceste două tipuri de contracte fiind tocmai cunoașterea întinderii prestațiilor părților la momentul încheierii contractului sau posibilitatea determinării acestora ulterior, prin cunoașterea factorului care determină modificarea.

Or, în situația de față, împrumutatului îi este imposibil să determine modalitatea în care banca, calculează, lunar, cuantumul dobânzii, fapt ce echivalează cu o nerespectare a caracterului determinabil al dobânzii. În plus, clauza care permite băncii modificarea, în mod unilateral, a cuantumului dobânzii conține o condiție pur potestativă pentru bancă, în calitatea sa de debitor al obligației de a calcula corect și transparent cuantumul dobânzii.

Potrivit dispozițiilor art. 93 lit. g) pct. 1 și 3 din O.G. nr. 21/1992, variația ratei dobânzii trebuie să fie independentă de voința furnizorului de servicii financiare, raportată la fluctuațiile unor indici de referință verificabili, menționați în contract, iar formula după care se calculează variația dobânzii trebuie indicată în mod expres în contract cu precizarea periodicității și/sau condițiilor în care survine modificarea ratei dobânzii, atât în sensul majorării, cât și în sensul reducerii acesteia. În plus, pct. 3 al lit. g) din O.G. nr. 21/1992 impune necesitatea indicării în contract a unei formule în funcție de care se calculează cuantumul dobânzii.

Potrivit art. 1 lit. a) din anexa Legii nr. 193/2000, prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.

Prin „motiv întemeiat” în sensul legii, s-ar înțelege o situație clar descrisă, care să ofere clientului posibilitatea să știe, de la început, că dacă acea situație se va produce, dobânda va fi mărită. Totodată, motivul trebuie sa fie suficient de clar determinat, ca, în eventualitatea unui litigiu în legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanța să poată verifica daca acea situație, motiv de mărire a ratei dobânzii, chiar s-a produs. Așa cum un act normativ trebuie să fie caracterizat prin previzibilitate, la fel și o clauză contractuală trebuie să fie astfel formulată încât consumatorul să poată anticipa că dacă o anumită situație intervine o anumită consecință se produce.

Or, motivul unei „schimbări semnificative pe piața monetară” nu îndeplinește această condiție, astfel că, în eventualitatea unui litigiu, nu numai că nu se poate aprecia dacă este întemeiat sau nu, dar nici măcar nu se poate stabili, conform unor criterii obiective, dacă s-a produs.

Dobânda stabilită contractual constituie beneficiul societății bancare creditoare ca urmare a faptului că este lipsită pe perioada acordării creditului de utilizarea și de folosința banilor împrumutați și, reprezintă, totodată, un cost pe care trebuie să-l plătească împrumutatul ca urmare a faptului că primește o sumă de bani cu titlu de împrumut. Este indubitabil, astfel, că aceasta face parte din obiectul principal al contractului.

Cu toate acestea, în aprecierea caracterului abuziv al unei clauze, în concordanță cu prevederile alin. 6 din art. 4 din Legea nr. 193/2000, instanța trebuie să ia în considerare măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Or, din acest punct de vedere, „schimbările semnificative” la care face referire convenția nu pot fi considerate ca atare.

Concluzia se impune cu atât mai mult cu cât în momentul încheierii convențiilor de credit consumatorul se angajează la plata unei dobânzi fixe stipulate în cuprinsul contractului. Prin urmare, nu se poate cere consumatorului obișnuit să prognozeze scimbările semnificative pe piața monetară.

Pe cale de consecință, instanța va constata caracterul abuziv și al clauzei cuprinse în art. 3 lit. d) din Condițiile Speciale ale Convenției de credit nr. xxxxxxx din data de 27.12.2007, urmând a obliga pârâtele și la eliminarea acestei clauze din contract.

4. Reclamanții au solicitat, de asmenea, constatarea caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în Secțiunea 8) „Scadența anticipată”, art. 8.1 lit. a) liniuțele a 2-a și a 3-a și litera d) din Condițiile Generale ale Convenției de credit nr. xxxxxxx/ 27.12.2007 referitoare la dreptul băncii de a declara soldul creditului ca fiind scadent anticipat în cazul în care împrumutatul nu își îndeplinește obligația de plată a sumei principale, a dobânzilor sau a oricăror alte costuri datorate conform altor convenții de credit încheiate de împrumutat cu banca (art. 8.1 lit. a) liniuța a 2-a) sau conform altor convenții de credit încheiate de împrumutat cu alte societăți financiare/de credit (art. 8.1 lit. a) liniuța a 3-a), precum și în cazul apariției unei situații neprevăzute care, în opinia Băncii, face să devină improbabil ca Împrumutatul să-și poată îndeplini obligațiile asumate conform Convenției”(art. 8.1 lit. c)).

Totodată, au solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzei cuprinse în Secțiunea 10) „Costuri suplimentare” (art.10.1 și art. 10.2) din Condițiile Generale ale Convenției de credit nr. xxxxxxx/ 27.12.2007 referitoare la obligația împrumutatului de a plăti băncii sumele suplimentare detaliate în art. 10.1 „astfel încât să compenseze Banca pentru creșterile costurilor, sau altor rambursări”.

Astfel, potrivit art. 8.1 din condițiile generale ale convenției de credit, „în cazul în care se ivește vreuna dintre situațiile următoare, atunci, în orice moment, banca va avea dreptul, pe baza unei notificări transmise împrumutatului, codebitorului și garantului, să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat împreună cu dobânda acumulată și toate celelalte costuri datorate băncii conform convenției: (…) a) împrumutatul nu își îndeplinește obligația de plată a sumei principale, a dobânzilor sau a oricăror alte costuri datorate: (…) – conform altor convenții încheiat de împrumutat cu banca; sau – conform altor convenții de credit încheiate de împrumutat cu alte societăți financiare/de credit; (…) c) în cazul apariției unei situații neprevăzute care, în opinia băncii, face să devină improbabil ca împrumutatul să își poată îndeplini obligațiile asumate conform convenției (…).

Așadar, în temeiul acestor clauze, împrumutații, în orice moment, doar pe baza unei notificări, pot fi puși în fața unei scadențe anticipate a soldului creditului (care devine rambursabil imediat împreună cu dobânda și restul costurilor) în următoarele condiții: împrumutatul nu își îndeplinește obligația de plată a oricăror costuri datorate pârâtei dar în temeiul altor convenții sau altor societăți financiare/de credit în temeiul unor convenții de credit; intervenirea unei situații neprevăzute și opinia băncii în sensul că această situație neprevăzută face ca improbabilă posibilitatea împrumutatului de a-și îndeplini obligațiile asumate.

Convenția nu face absolut nicio referire la motivul pentru care neplata unor costuri generate de alte convenții sau altor instituții financiare/de credit ar impune declararaea scadenței anticipate, după cum cuprinde nicio mențiune referitoare la o eventuală aplicare a principiului proporționalității în analiza acestei clauze (cu titlu de exemplu, în temeiul acestei clauze, banca pare să-și fi rezervat dreptul ca în cazul în care împrumutații nu ar achita către o altă bancă un eventual comision, chair într-un cuantum nesemnificativ, să poată declara creditul ca fiind scadent anticipat, printr-o simplă notificare) – cu referire la litera a). Totodată, convenția nu face niciun fel de referire la natura eventualei „situații neprevăzute” și a limitelor cărora se circumscrie „opinia băncii” – cu referire la literea c).

Instanța apreciază că, prin necircumstanțierea în niciun mod a elementelor care-i permit băncii declararea scadenței anticipate, prin neindicarea niciunui criteriu care să-i dea băncii acest drept, lăsând la libera sa apreciere discreționară acest aspect (cu consecințe majore în ceea ce îi privește pe împumutați), această clauză încalcă prevederile legale incidente în materie, fiind de natură să îl prejudicieze pe consumator. Astfel, analizând clauza menționată prin prisma prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 și a Directivei nr. 93/13/CEE, instanța constată că aceasta nu îndeplinește prima cerință pentru a nu fi considerată abuzivă și anume aceea de a fi fost negociată cu consumatorul.

În acest sens, instanța constată că prevederea care dă dreptul împrumutătorului de a declara scadența anticipată nu este raportată la un indicator precis, individualizat, acest factor fiind menționat generic drept „situație neprevăzută”. Această modalitate de exprimare face ca respectiva clauză sa fie interpretată doar în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă declararea scadenței anticipate este judicios dispusă și dacă era necesară și proporțională scopului urmărit. Aceleași considerente sunt valabile și pentru sintagmele generice de la litera a): „oricăror alte costuri”, „altor convenții”, „altor societăți financiare/de credit”.

Redactarea clauzelor contractuale trebuie să ofere clientului consumator posibilitatea să știe, de la început, că dacă acea situație se va produce, creditul va fi declarat scadent anticipat. Totodată, motivul (situația neprevăzută) trebuie sa fie suficient de clar determinat, ca, în eventualitatea unui litigiu în legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanța să poată verifica daca acea situație, motiv de declarare anticipată a scadenței, chiar s-a produs. Așa cum un act normativ trebuie să fie caracterizat prin previzibilitate, la fel și o clauză contractuală trebuie să fie astfel formulată încât consumatorul să poată anticipa că dacă o anumită situație intervine o anumită consecință se produce.

Or, motivul unei „situații neprevăzute” nu îndeplinește această condiție, astfel că, în eventualitatea unui litigiu, nu numai că nu se poate aprecia dacă este întemeiat sau nu, dar nici măcar nu se poate stabili, conform unor criterii obiective, dacă s-a produs.

Mai mult, efectele acestei situații neprevăzute sunt supuse interpretării discreționare a băncii, de vreme ce convenția nu face mențiuni referitoare la criteriile improbabilității posibilității îndeplinirii de către împrumutat.

Clauzle de la art. 10.1 și 10. 2 din condițiile generale sunt abuzive pentru considerente asemănătoare.

În temeiul acestor clauze, pentru cazurile prevăzute la art. 10.1 din condițiile generale, în termen de 15 zile de la data la care a fost notificat în scris de către bancă, împrumutatul va plăti acesteia sumele suplimentare, astfel încât să compenseze banca pentru creșterile costurilor, sau altor rambursări.

Analizând clauza de la 10.1 (litera a), aceasta face referire la situația în care eventuale “modificări de interpretare ale oricăror acte normative aplicabile” au ca rezultat creșterea costurilor băncii legate de acordarea sau de punerea la dispoziție a oricărui credit sau reducerea cuantumului oricărei sume primite sau a oricărei creanțe a băncii, în baza convenției.

Sintagma “modificări de interpretare ale oricăror acte normative aplicabile” este în mod evident echivocă. Se pare că aceasta nu vizează eventuale modificări legislative/regulamentare, ci modificări ale interpretării unor legi, prevederi sau reglementări aplicabile. Natura acestor modificări și interpretări sau autorul acestor operațiuni este ocultată de către pârâtă.

Pentru a releva caracterul abuziv al acestei clauze (prin prisma imprevizibilității generate de echivocitatea clauzei) instanța expune, cu titlu de exemplu, o ipoteză permisă de interpretarea coroborată a art. 10.1 și 10.2. Astfel, cu titlu de exemplu, dacă ulterior semnării convenției ar apărea modificări de interpretare a unei reglementări aplicabile care ar impune băncii orice condiție care afectează creditele acordate (deci, nu doar convenția încheiată cu împrumutatul în cauză), condiție al cărei rezultat este creșterea costurilor băncii legate de acordarea sau de punerea la dispoziție a oricărui credit (din nou, nu doar convenția încheiată cu împrumutatul în cauză), în termen de 15 zile de la notificarea din partea băncii, împrumutatul trebuie să plătească sume suplimentare, astfel încât să compenseze banca pentru creșterile costurilor sau a altor rambursări.

Instanța amintește că potrivit art. 1 din Legea nr. 193/2000, orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate; în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului; se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

De asemenea, instanța amintește că, de principiu, cluzele contractuale ce pot genera obligații pecuniare din partea consumatorului trebuie exprimate într-un limbaj clar, neechivoc, inteligibil.

Or, ipoteza redată cu titlu de exemplu de către instanță este una din multiplele ipoteze posibile (de vreme ce clauzele se referă la “orice modificări de interpretare”, “orice impozit, taxă”, “orice alte sume datorate”, “orice rezerve, depozit special sau orice cerință similară”, “orice altă condiție”, “orice credit”) care să permită băncii să obțină de la împrumutat sume suplimentare cu titlu de compensație pentru împrejurări ce exced cadrul convenției încheiate.

Art. 4 din Legea nr. 193/2000 stipulează că o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Pentru toate aceste considerente, instanța va constata caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în Secțiunea 8) „Scadența anticipată”, art. 8.1 lit. a) liniuțele a 2-a și a 3-a și lit. c) din Condițiile Generale ale Convenției de credit nr. xxxxxxx/ 27.12.2007 referitoare la dreptul băncii de a declara soldul creditului ca fiind scadent anticipat în cazul în care împrumutatul nu își îndeplinește obligația de plată a sumei principale, a dobânzilor sau a oricăror alte costuri datorate conform altor convenții de credit încheiate de împrumutat cu banca (art. 8.1 lit. a) liniuța a 2-a) sau conform altor convenții de credit încheiate de împrumutat cu alte societăți financiare/de credit (art. 8.1 lit. a) liniuța a 3-a), precum și în cazul apariției unei situații neprevăzute care, în opinia Băncii, face să devină improbabil ca Împrumutatul să-și poată îndeplini obligațiile asumate conform Convenției”(art. 8.1 lit. c)), precum și al clauzei cuprinse în Secțiunea 10) „Costuri suplimentare” (art.10.1 și art. 10.2) din Condițiile Generale ale Convenției de credit nr. xxxxxxx/ 27.12.2007 referitoare la obligația împrumutatului de a plăti băncii sumele suplimentare detaliate în art. 10.1 „astfel încât să compenseze Banca pentru creșterile costurilor, sau altor rambursări”.

În consecință, în temeiul art. 13 din Legea nr. 193/2000, instanța va obliga pârâtele să modifice contractul în sensul eliminării clauzelor constatate ca fiind abuzive.

Instanța va respinge, însă, cererea reclamanților privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor cuprinse la art. 7.1 lit. b) din Condițiile Generale ale Convenției de credit nr. xxxxxxx/ 27.12.2007 referitoare la caracterul solidar și indivizibilal obligațiilor pentru eventualitatea unui divorț/partaj dintre părți și la art. 5 lit. e) din Condițiile Speciale ale Convenției de credit nr. xxxxxxx/ 27.12.2007 referitoare la comisionul de rezervă, ca neîntemeiată.

Potrivit art. 5 lit. e) din Condițiile Speciale, împrumutații datorează un „comision de rezervă” – în cuantum de de 1,85% p.a., aplicat la soldul creditului, până la data de 31.12.2008, plătibil lunar odată cu dobânda (…).

Dacă și cu privire la această clauză ar putea fi reținut caracterul nenegociat, în ceea ce privește cea de-a doua condiție prevăzută de textul de lege amintit, tribunalul reține faptul că prevederea contractuală analizată are ca obiect obligația împrumutatului de a achita un comision de 1,85% pe an aplicat la soldul creditului, plătibil până la data de 31.12.2008. Din analiza art. 3.12 din condițiile generale de creditare, coroborate cu amintita prevedere contractuală, reiese că debitorii s-au obligat la plata acestui comision pentru a compensa faptul că instituția bancară avea obligația de a constitui o rezervă minimă obligatorie la dispoziția BNR; obligația incumba instituției de credit în virtutea faptului că aceasta funcționează pe piața financiar-bancară românească. Este cert faptul că indisponibilizarea unei sume de bani cu titlu de rezervă este de natură a cauza prejudicii de natură financiară recurentei, pentru care posibilitatea de a dispune de toate resursele bănești în vederea efectuării de operațiuni specifice ține de esența desfășurării unei activități comerciale profitabile.

Acest specific al comisionului în cauză este în mod evident în legătură strânsă cu obiectul principal al contractului. De asemenea, deși formularea clauzei în cauză apare ca fiind una cu un pronunțat caracter tehnic, se poate prezuma în mod rezonabil că mențiunile clauzei le erau accesibile reclamanților cel puțin din punct de vedere al înțelegerii obligațiilor ce le reveneau, astfel încât cea de-a doua condiție prevăzută de art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu poate fi apreciată ca îndeplinită în speță.

Totodată, nu se poate aprecia că prevederea contractuală analizată a creat un dezechilibru semnificativ între obligațiile părților. Astfel, trebuie menționat că, așa cum s-a arătat anterior, perceperea comisionului are o justificare din punct de vedere comercial, justificare la care intimații au înțeles să achieseze prin semnarea convenției și prin însușirea obligației de plată, nefiind produse dovezi că libertatea de exprimare a voinței contractuale a părților ar fi fost afectată în vreun fel. Analizând și conținutul graficului de rambursare depus la dosar (filele 48-58), având în vedere faptul că suma plătită cu acest titlu are o valoare rezonabilă prin raportare creditul acordat, precum și luând în considerare faptul că intimații au fost de acord cu achitarea acestei sume, tribunalul apreciază că nu se poate reține existența unui dezechilibru contractual generat de amintitul comision.

Or, nefiind dată îndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/200 , instanța apreciază că nu este abuzivă clauza referitoare la comisionul de rezervă.

Referitor la clauza prevăzută la art. 7.1 lit. b) cu privire doar la caracterul solidar și indivizibilal obligațiilor pentru eventualitatea unui divorț/partaj dintre părți (aspectul cu privire la care reclamanții au pretins că această clauză ar avea caracter abuziv), instanța reține cu prioritate faptul că reclamanții nu au indicat nici un motiv concret pentru care, în opinia lor, această clauză ar avea caracter abuziv.

În aceste împrejurări, având în vedere și dispozițiile art. 32 din Codul familiei (în vigoare la momentul încheierii convenției) care fac referire la răspunderea cu bunurile comune pentru obligațiile pe care soții le-au contractat împreună și la faptul că nicio dispoziție legală nu interzice solidaritatea debitorilor consumatori (căsătoriți sau nu ori divorțați în cursul derulării unei convenții de credit), instanța consideră că această clauză nu are caracter abuziv.

În temeiul art. 451-453 Cod procedură civilă, față de soluțiile pronunțate și față de complexitatea cauzei și de activitatea efectiv prestată de apărătorul părților, instanța va obliga pârâtele la plata către reclamanți a sumei de 3.200 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE:

Admite, în parte, acțiunea civilă având ca obiect „restabilirea echilibrului contractual”, formulată de reclamanții P_____ D_____ C_______, CNP xxxxxxxxxxxxx, și P_____ C_______, CNP xxxxxxxxxxxxx, cu domiciliul ales în vederea comunicării actelor de procedură la Cabinet de Avocat „V_______ R_____” din Suceava, _______________________. 10, ___________________, în contradictoriu cu pârâtele S.C. V_____