Dosar nr. XXXXXXXXXXXXX
JUDECĂTORIA B_______
SECȚIA CIVILĂ
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN 01 IULIE 2015
COMPLETUL COMPUS DIN:
PREȘEDINTE – B____ A____ E_______
GREFIER – S______ A___
S E N T I N Ț A C I V I L Ă NR. 6816
Pe rol se află soluționarea cauzei civile având ca obiect „ restabilire echilibru contractual + obligația de a face”, formulată de reclamanții C______ L____ și C______ M____ M_____ în contradictoriu cu pârâta _______________. București.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă reclamantul C______ L____, asistat de avocat H________ D_____, lipsă fiind reclamanta și reprezentantul pârâtei.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Instanța, constatând că pricina se află la primul termen de judecată, la care părțile sunt legal citate, în fața primei instanțe, în temeiul art. 131 alin. 1 C.pr.civ. procedează din oficiu la verificarea și stabilirea competenței în soluționarea pricinii.
Din oficiu, instanța invocă excepția necompetenței materiale a Judecătoriei B_______ în soluționarea prezentei cauze.
Având cuvântul asupra excepției invocate, reprezentantul convențional al reclamantului arată că este de acord cu admiterea acesteia.
Instanța va reține cauza spre pronunțarea asupra excepției necompetenței materiale a Judecătoriei B_______.
I N S T A N Ț A
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 20.03.2015 sub nr. XXXXXXXXXXXXX pe rolul Judecătoriei B_______, reclamanții au solicitat, în contradictoriu cu pârâta _______________. București, ca, prin hotărârea ce se va pronunța, instanța să dispună:
a) Art. III pct. 1 și 2 – Dobânzi, comisioane bancare și alte costuri percepute din Condițiile Generale de Creditare, text privitor la modul de calcul al dobânzii și art. 2 ( 2.1 și 2.3) din Condițiile Speciale de creditare, text privitor la valoarea ratei dobânzii 8,03 %. Apreciază a fi abuzive aceste clauze întrucât banca, în mod unilateral, fără consimțământul lor, poate modifica dobânda fără a face acest lucru într-un mod transparent.
b) Art. 2 – 2.1 – privitor la majorarea ratei dobânzii cu 0,35 p.p. după primele 6 luni – clauză abuzivă netransparentă;
c) Art. 2.3 din Condiții speciale care instituie un comision de acordare credit de 1.50 % din valoarea creditului, respectiv suma de 1.366,5 CHF la data acordării creditului;
d) Art. III din Condiții Generale, pct. 10 – Alte comisioane bancare aferente condițiilor de creditare inițiale, comisioane necuantificate, deci abuzive.
e) Art. V – Pct. 3.1; 3.1 lit.b) și 3.2 – prin care împrumutatul are obligația de a asigura imobilul ce constituie garanția creditului la o valoare comunicată și acceptată de bancă, cu societăți de asigurare „ agreate” de bancă și care vor include prevederi acceptate de bancă.
f) Art. V - ultimul aliniat prin care, în caz de neexecutare, creditorul poate folosi mijloacele proprii pentru luarea în posesie a bunului afectat garanției;
g) Art. VI – Pct. 1.3.1 alin. 2 – banca are dreptul să declare exigibil anticipat creditul, să rezilieze unilateral contractul și să treacă la recuperarea întregii sume datorate în cazul neexecutării de către împrumutat a oricărei obligații asumate prin contract.
h) Art. VI – pct. 1.3.2 alin. 4 – banca are dreptul să efectueze schimburile valutare în cursul de schimb al băncii din ziua plății pentru convertirea în valută a creditului a sumelor necesare rambursării creditului și / sau convertirea în RON a sumelor existente în conturi.
i) Art. VI – pct. 1.3.3. – banca are dreptul de a încheia polițe de asigurare în numele și pe seama împrumutatului pe toată durata creditului, contractele de asigurare fiind încheiate cu o societate de asigurări aleasă de către bancă;
j) Art. VII – Cazuri de neîndeplinire a obligaților, pct. 1,4, 8 și 10 – privitoare la declararea de către bancă a exigibilității anticipate a scadenței creditului;
k) Art. VIII pct. 1 alin. 2 din Condițiile Generale privitoare la faptul că părțile au agreat, au înțeles și acceptat prevederile referitoare la dobândă, costuri, comisioane, garanții, precum și ale sancțiunilor în cazul neîndeplinirii obligațiilor;
l) Art. VIII pct. 2 – Dreptul creditorului de a transmite, cesiona, drepturile și obligațiile părților ce decurg din contract și nașterea unor obligații valide și executorii față de terți.
În dovedire, reclamanții au depus la dosar înscrisuri.
Pârâta _______________. București a formulat întâmpinare prin care a solicitat ca instanța să pună în vedere reclamanților să precizeze care este cuantumul aferent contravalorii dobânzii și comisionului de administrare a căror restituire o solicită, în vederea stabilirii competenței materiale a instanței de judecată precum și a taxei de timbru. Pe cale de excepție, a invocat prescripția dreptului de a pretinde sumele încasate cu titlu de dobânzi și comision de administrare iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
La primul termen de judecată din data de 01 iulie 2015, instanța, din oficiu, a invocat excepția necompetenței materiale a Judecătoriei B_______ în soluționarea prezentei cauze.
Asupra excepției de necompetență a Judecătoriei B_______ în soluționarea prezentei cauze, invocată de pârâtă, instanța reține următoarele:
Articolul 248 alin. (1) din Codul de procedură civilă instituie regula conform căreia instanța va soluționa mai întâi excepțiile de procedură cât și cele de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.
Referitor la excepția de necompetență invocată, instanța relevă că aceasta este o excepție de procedură, de ordine publică, dilatorie, ce poate fi invocată, conform prevederilor art. 130 alin.(2) C.pr. civilă, de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.
Având în vedere că, raportat la capătul principal de cerere se determină competența instanțelor de judecată, instanța reține că în materia privind constatarea nulității clauzelor abuzive, cuprinse în contractele încheiate între profesioniști și consumatori, sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 193/2000.
Potrivit art. 12 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, în forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată, „În cazul în care constată utilizarea unor contracte de adeziune care conțin clauze abuzive, organele de control (…) vor sesiza tribunalul de la domiciliul sau, după caz, sediul profesionistului”. De asemenea, potrivit alin. 3 al aceluiași articol „Asociațiile pentru protecția consumatorului care îndeplinesc condițiile (…) îl pot chema în judecată pe profesionistul care utilizează contracte de adeziune care conțin clauze abuzive, la instanța prevăzută la alin. (1)”. Același art. 12, prin intermediul alin. 4, stabilește că „Dispozițiile alin. (1) - (3) nu aduc atingere dreptului consumatorului căruia i se opune un contract de adeziune ce conține clauze abuzive de a invoca nulitatea clauzei pe cale de acțiune ori pe cale de excepție, în condițiile legii”.
Practic, prin art. 12 din Legea nr. 193/2000, legiuitorul a stabilit că în pricinile privind constatarea nulității clauzelor abuzive, cuprinse în contractele încheiate între profesioniști și consumatori, pot avea calitate procesuală activă organele de control, asociațiile pentru protecția consumatorului și consumatorii iar competența de soluționare a acestor cauze aparține tribunalului de la domiciliul sau, după caz, sediul profesionistului.
Sintagma „în condițiile legii”, din finalul alineatului 4 al art. 12, într-o interpretare riguroasă logico sistematică, subliniază că dispozițiile Legii nr. 193/2000 (inclusiv cu privire la competență) se aplică și în situația în care consumatorul este cel care sesizează instanța. Această concluzie este susținută și de dispozițiile art. 14, din aceeași lege, care face referire directă la soluționarea pe cale principală a cererii privind despăgubirile în cazul constatării anterioare a caracterului abuziv al anumitor clauze contractuale. Astfel, legiuitorul arată în mod clar și fără echivoc „Consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă”. Practic, în situația în care nulitatea unei clauze contractuale a fost anterior constatată în condițiile Legii nr. 193/2000, printr-o hotărâre definitivă, iar persoana prejudiciată (consumatorul) dorește să fie despăgubit, are la dispoziție acțiunea directă, competența stabilindu-se raportat la valoarea obiectului cererii, în conformitate cu prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă. De asemenea chiar și în actualul Cod de procedură civilă se reține nuanța de „drept născut la despăgubire” ( art. 126 al.2 dispune că „în litigiile din materia protecției drepturilor consumatorilor, precum și în alte cazuri prevăzute de lege, părțile pot conveni alegerea instanței competente, în condițiile prevăzute la alin. (1), numai după nașterea dreptului la despăgubire. Orice convenție contrară este considerată ca nescrisă.”).
Sub acest aspect, mai trebuie reținut că, în condițiile Legii nr. 193/2000, raportul juridic dedus judecății este unul pur comercial, prin esență fiind vizat un contract întocmit de un profesionist, neexistând niciun motiv pentru care aceeași instanță să nu judece aceeași acțiune atunci când legea prevede, cu titlu accesoriu, posibilitatea recuperării prejudiciului cauzat sau când calitatea procesual activă aparține unor persoane diferite.
Norma de competență dintr-o lege specială trebuie să fie unică și să asigure repartizarea cauzelor între mai multe instanțe, indiferent de calitatea titularului acțiunii și de capătul accesoriu. Ori, nu se poate accepta ca acțiunile formulate de consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor aceleiași legi să sesizeze o instanță diferită (fie atât din perspectiva specializării cât și din punct de vedere ierarhic) de instanța sesizată de reprezentanții împuterniciți ai Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, ori de specialiști autorizați ai altor organe ale administrației publice, după caz. Se mai observă și că, atunci când se referă la cereri de modificare a contractelor bancare, prin eliminarea clauzelor abuzive, legea specială face trimitere la „tribunal” și folosește o terminologie specifică dreptului comercial, făcând referire la criteriul competenței teritoriale după sediul „profesionistului”. Prin urmare, competența de analiză a raportului juridic concret dedus judecății care se referă la examinarea unui contract de credit bancar încheiat cu un „profesionist” al domeniului bancar, aparține unei instanțe specializate în materia litigiilor cu profesioniști.
Mai mult decât atât, din interpretarea dispozițiilor sale reiese că scopul Legii nr. 193/2000 este asigurarea intrării în legalitate în cadrul unor raporturi juridice de drept privat, prin măsuri coercitive, apte de a fi puse în executare conform dreptului comun. Astfel, în principal, instanța, în caz de admitere a acțiunii, va obliga profesionistul să modifice contractele de adeziune în curs de executare, precum și să elimine clauzele abuzive din toate contractele preformulate, destinate a fi utilizate în cadrul activității profesionale.
Un alt argument, în susținerea tezei că modificarea art. 12 din Legea 193/2000 (prin intermediul art. 38 Legea 76/2012) înlătură criteriul valoric avut în vedere în reglementarea anterioară și stabilește competența de soluționare în favoarea tribunalului de la domiciliul sau, după caz, sediul profesionistului, poate fi adus și contextul istorico social în care s-a produs modificarea. Astfel, prin intermediul legii de punere în aplicare a Codului de procedură civilă s-a urmărit creșterea eficienței justiției ori, iminența practicii neunitare este previzibilă în condițiile în care același tip de acțiuni sunt judecate de secții diferite ale aceleiași instanțe sau de instanțe diferite din punct de vedere ierarhic, ceea ce contrazice chiar scopul legii.
Pe de altă parte, din perspectiva aplicării criteriilor procedurale de stabilire a competenței, instanța reține următoarele aspecte:
Dispozițiile art. 113 NCPC, stabilesc situațiile în care competența teritorială este alternativă, legiuitorul prevăzând la punctul 8 al reglementării evocate, că „în afară de instanțele prevăzute la art. 107 - 112, mai sunt competente: instanța domiciliului consumatorului, în cererile având ca obiect executarea, constatarea nulității absolute, anularea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractului încheiat cu un profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor”
Potrivit art. 121 din Codul de procedură civilă, „cererile formulate de un profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse numai la instanța domiciliului consumatorului. Dispozițiile art. 126 alin. (2) rămân aplicabile.” ( art. 126 al.2 dispune că „în litigiile din materia protecției drepturilor consumatorilor, precum și în alte cazuri prevăzute de lege, părțile pot conveni alegerea instanței competente, în condițiile prevăzute la alin. (1), numai după nașterea dreptului la despăgubire. Orice convenție contrară este considerată ca nescrisă.”) Acest ultim caz de competență teritorială exclusivă prevede o situație diametral opusă celei statuate în art. 113 al.1 pct.8 NCPC, în sensul că stabilește expressis verbis faptul că, în această ipoteză, competența evocată de text poate fi atrasă numai în cazul în care calitatea procesuală activă aparține profesionistului. Prin urmare textul comentat vizează numai situația în care acțiunile sunt îndreptate împotriva unui consumator, formula folosită de legiuitor sugerând incontestabil că ne aflăm în prezența unei norme imperative. Per a contrario, atunci când consumatorul are calitate procesuală activă, nu sunt incidente dispozițiile art. 121 din Codul de procedură civilă, competența fiind stabilită de legea specială, (art. 12 din Legea 193/2000). Deși exprimarea folosită de legiuitor în textul articolului 121 NCPC nu lasă loc de interpretare, chiar dacă s-ar admite că părțile au „permisiunea” dată de art. 113 al.1 pct.8 de a alege competența altei instanțe, această alternativă ar fi posibilă „numai după nașterea dreptului la despăgubire” Soluția decurge din trimiterea făcută expres la aplicarea art. 126 al.2 NCPC. Or, în speță, dreptul la despăgubire s-ar naște doar în cazul constatării caracterului abuziv al clauzelor contractului de credit, și numai după ce hotărârea ar rămâne definitivă.
Așadar, referitor la competența teritorială a instanței, prevederile art. 107, și art. 126 al.2 din Codul de procedură civilă, completează în mod firesc prevederile art. 12 din Legea nr. 193/2000 chiar și în lipsa unei stipulări exprese (art. 14 din Legea 193/2000).
Referitor la competența materială a instanței este de notat că potrivit art. 95 pct. 1 NCPC, „tribunalele judecă în primă instanță toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe” Prin această formulare, care nu permite decât restricții exprese, punctuale, se afirmă cât se poate de clar ideea că tribunalele sunt instanțe de drept comun. Noul text, consolidează așadar plenitudinea de jurisdicție a tribunalelor, ca instanțe de fond și în materie civilă (stricto sensu), normele de competență care derogă de la principiile plenitudinii de jurisdicție fiind de strictă interpretare. Finalmente, prin art. 95 pct..4 legiuitorul a recunoscut tribunalului și o competență diversă, respectiv în privința oricăror „alte cereri date prin lege în competența lor”. Acest text, completează în mod evident dispozițiile art. 12 din Legea nr. 193/2000, care atribuie tribunalului o competență expresă și restrictivă, stabilind în termeni expliciți că aceasta (tribunalul) este instanța competentă să soluționeze cererea consumatorului de constatare a caracterului abuziv a clauzelor contractuale. De altfel, nicio normă legală care protejează drepturile consumatorului (Legea 193/2000, O.G. 21/1992, Legea 296/2004) nu indică judecătoria ca instanță competentă a soluționa astfel de litigii.
Conform art. 94 pct.1 lit. h) C. pr. Civilă sunt de competența judecătoriei: cererile privind obligațiile de a face sau de a nu face neevaluabile în bani, indiferent de izvorul lor contractual sau extracontractual, cu excepția celor date de lege în competența altor instanțe, rezultând din interpretarea per a contrario că toate celelalte cereri neevaluabile în bani, respectiv având alt obiect decât obligația de a face sau de a nu face, sunt de competența Tribunalului, raportat la dispozițiile art. 95 alin.(1) C.pr. civilă.
De asemenea, potrivit art. 99 alin.(2) C.pr. civilă: În cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeași cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecății printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanța competentă să le soluționeze se determină ținându-se seama de acea pretenție care atrage competența unei instanțe de grad mai înalt.
Așadar, chiar în ipoteza în care s-ar aprecia că, în cauză, sunt aplicabile regulile de competență generală, instituite de Codul de procedură civilă, față de pretențiile concrete deduse judecății și dispozițiile legale evocate, rezultă că, în speța dedusă judecății, competența de soluționare a cauzei aparține Tribunalului, ca instanță de drept comun.
Dincolo de toate aceste aspecte, ar fi nefiresc ca acțiunea formulată de consumator să fie judecată de instanțe stabilite în funcție de criteriile generale stabilite de C.pr.civilă, iar acțiunea formulată de Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor sau Asociațiile pentru protecția consumatorului privind constatarea clauzelor abuzive într-un contract care îl privește pe același consumator, să fie judecată de tribunalul de la domiciliul sau, după caz, sediul profesionistului. Practic, dacă s-ar admite această soluție, s-ar admite implicit și faptul că ceea ce determină instanța competentă este calitatea subiectului activ.
În plus, având în vedere caracterul patrimonial al acțiunii, este de reținut că în determinarea competenței, art. 98 alin. 1 din Noul Cod de procedură civilă, instituie o regulă de principiu, imperativă, conform căreia, în cazul cererilor evaluabile în bani, având așadar caracter patrimonial, competența materială se determină în funcție de valoarea obiectului capătului principal de cerere. Din analiza textului legal evocat și reținând dispozițiile art. 194 lit. c NCPC, rezultă că valoarea obiectului cererii se stabilește în raport cu momentul sesizării instanței. Potrivit Deciziei nr. 32/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - publicată în Monitorul Oficial 830/2008 - pronunțată în Secțiile Unite – cererile în materie civilă având ca obiect constatarea nulității (inclusiv, a unor clauze abuzive) unor acte juridice privind drepturi patrimoniale sunt evaluabile în bani, indiferent dacă este sau nu formulat petitul accesoriu al restabilirii situației anterioare (în speță, prin restituirea sumelor încasate de pârâte, în baza clauzelor abuzive). Raportând aceste considerații teoretice la cauza concretă dedusă judecății, instanța constată că nu este competentă material în soluționarea acesteia, valoarea contractului determinând competența Tribunalului – ca instanță de fond (art. 94 alin. 1 lit. j NCPC).
Având în vedere considerentele expuse în precedent, în consonanță cu dispozițiile legale evocate, în temeiul art. 130 alin. (2) și art. 132 alin. (3) din Noul Cod de procedură civilă, instanța urmează a admite excepția necompetenței materiale în soluționarea cauzei și a declina competența în favoarea Tribunalului București.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
H O T Ă R Ă Ș T E
Admite excepția de necompetență materială a Judecătoriei B_______.
Declină competența de soluționare a cauzei având ca obiect „ restabilire echilibru contractual + obligația de a face”, formulată de reclamanții C______ L____ – CNP: xxxxxxxxxxxxx și C______ M____ M_____ – CNP: xxxxxxxxxxxxx, ambii cu domiciliul în _________________________. M. E_______, jud. B_______ în contradictoriu cu pârâta _______________. București, cu sediul în București, Sector 2, __________________________. 6 A, în favoarea Tribunalului București.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 01 iulie 2015.
PREȘEDINTE, GREFIER,
Redactat AE. /Tehnoredactat SA //Ex. 4 / 7 iulie 2015