Dosar nr. XXXXXXXXXXXXXX

R O M Â N I A

JUDECĂTORIA IAȘI

SECȚIA CIVILĂ

Sentința civilă Nr. 9054

Ședința publică de la 12 Iunie 2013

Completul constituit din:

PREȘEDINTE L_____ M____ Ș_______ D_______

Grefier I____ A______ C_____-C______

Pe rol se află soluționarea cauzei Civile privind pe reclamanții A_________ R___ D___, A_________ M_______ și pe pârâta _______________________, având ca obiect obligație de a face constatare nulitate absolută clauză abuzivă; restituire comision de risc; plată nedatorată - Lg. 193/2000.

Dezbaterile asupra fondului cauzei au avut loc în ședința publică din data de 16.05.2013, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință din acea zi, când, din lipsă de timp pentru a delibera s-a amânat pronunțarea pentru 23.05.2013 , 30.05.2013, pentru 05.06.2013 și ulterior pentru data de astăzi, când:

INSTANȚA,

Deliberând asupra prezentei acțiuni civile având ca obiect obligații de a face- constatare caracter abuziv clauza contractuală, reține următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Iași la data de 06.12.2012 sub nr. XXXXXXXXXXXXXX, reclamanții A_________ R___-D___ și A_________ M_______ în contradictoriu cu pârâta V________ R______ S.A., au solicitat instanței de judecată anularea clauzei 5 lit. a din convenția de credit nr. xxxxxxx din 15.07.2008 din Condiții Speciale ale Convenției, ca urmare a caracterului abuziv al acesteia, constatarea că până la data de 29.10.2010, reclamanții au achitat comision de risc în cuantum de 5703,61 CHF și restituirea sumei de 5703,61 CHF reprezentând comision de risc și a dobânzilor legale până la data plății efective, cu acordarea corespunzătoare a cheltuielilor de judecată.

În motivarea în fapt a cererii de chemare în judecată s-a arătat că la data de 15.07.2008, între părți a intervenit convenția de credit nr. xxxxxxx, prin care reclamanta a contractat un credit cu ipotecă de rang II pe bun imobil în valoare de xxxxx CHF, cu o perioadă de rambursare de 200 luni și o dobândă de 3,99% pe an. În același sens, fără asumarea unui risc decurgând din evoluția pieței monetare, pârâta a impus prin clauza 5. a un comision de risc de 0,22% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar, pe toată perioada de derulare, la data scadenței fiecărei rate de credit. Astfel, s-a achitat pârâtei o sumă de 5703,61 CHF cu titlul de contravaloare comision risc.

Se susține caracterul nenegociabil al clauzelor din contract, faptul că instituția de credit nu a adus la cunoștința consumatorului motivul pentru care a inserat comisionul, modul de stabilire al acestuia. Se mai arată că un comision de risc constituie un dezechilibru în raporturile comerciale în contextul garantării separate a împrumutului. Astfel, s-ar ajunge la situația în care deși beneficiază de garanții imobiliare, banca să primească, alături de acestea și valoarea dobânzi și o sumă nejustificat de mare și nesusținută de rațiuni obiective, cu titlul de comision risc. Mai mult, comisionul de risc nu este exclus total prin actul adițional al contractului, el figurând în continuare sub denumirea de comision de administrare.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile legii 193/2000 și ale Codului civil. Reclamanta a înțeles să se prevaleze și de dispozițiile art. 242 alin. 2 cod procedură civilă.

Acțiunea este scutită de la plata taxelor judiciare de timbru, fiind vorba de o acțiune promovată de un consumator, în apărarea intereselor sale și invocarea unor pretinse clauze abuzive.

La data de 05 februarie 2013, prin serviciul Registratură, pârâta a formulat și depus întâmpinare prin care a invocat următoarele excepții: excepția de netimbrare a capătului de cerere privitor la restituirea sumei achitate ca și comision de risc, excepția lipsei calității procesual active a reclamanților și excepția prescripției dreptului la acțiune a capătului unu de cerere, motivat de data încheierii actului (15.07.2008) și posibilitatea concretă a consumatorului, beneficiar al creditului de a lua cunoștință de conținutul clauzelor contractuale încă de la momentul semnării acestei convenții, din acel moment născându-se și dreptul material la acțiune. De asemenea, s-a invocat și excepția inadmisibilității acțiunii și a lipsei de obiect, pârâta arătând că a fost modificată convenția de credit, actul adițional necuprinzând nici un articol ce vizează plata vreunui comision de risc.

Pe fondul cauzei s-a solicitat respingerea ca neîntemeiată a cererii, cu următoarele argumente expuse: clauza face parte din secțiunea condiții speciale ale contractului nefiind preformulată, ci din contră, supusă negocierii. Acest aspect a fost susținut prin actele deja depuse la dosar și modificarea clauzei referitoare la perceperea comisionului de risc, în momentul în care reclamanta a solicitat expres acest lucru. Mai mult, introducerea unui comision de risc nu creează, prin ea însăși un dezechilibru semnificativ, ci constituie chiar prețul serviciului financiar, situație ce nu poate face obiectul cenzurii instanței. Cu privire la solicitările referitoare la restituirea sumei, se subliniază că reclamanta nu precizează care este indicele de inflație aplicabil, iar pe de altă parte nu există o dovadă certă a achitării acestei sume.

În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 115 cod procedură civilă.

La termenul din 28.03.2013, instanța a respins excepția de netimbrare invocată prin întâmpinare pentru capătul de cerere privitor la restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de risc, ca neîntemeiată și a încuviințat pentru ambele părți proba cu înscrisuri și proba cu interogatoriul reclamanților pentru pârâtă.

Răspunsurile la interogatoriu au fost atașate la dosar.

Analizând cu prioritate excepțiile invocate de către instituția bancară pârâtă prin întâmpinare, excepții unite cu fondul de către instanță, se vor reține următoarele:

Cu privire la excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune, se poate observa că pârâta pornește de la o premisă eronată: existența unui caz de nulitate relativă. Caracterul abuziv al unei clauze contractuale atrage automat nulitatea absolută a acesteia, astfel încât aserțiunile referitoare la existența unui termen de prescripție de 3 ani, termen ce curge de la data semnării contractului sunt inexacte.

Pentru soluționarea acestei excepții trebuie stabilit dacă motivul privind caracterul abuziv al unei clauze este de nulitate absolută sau relativă sau, mai exact, dacă interesul ce se urmărește a fi protejat prin intermediul sancționării practicii abuzive a comercianților este unul general sau privat.

Legea 193/2000 și restul actelor normative europene sau române în materie nu stabilesc expres acest lucru, astfel încât este datoria instanțelor să aprecieze, pe baza trăsăturilor legislative ale acestui motiv.

Sub acest aspect, se reține posibilitatea (sau chiar obligația) instanțelor de a analiza din oficiu caracterul abuziv al unei clauze din contractele cu consumatorii, stabilită în mai multe rânduri de Curtea de Justiție a U.E. (de exemplu, în prima dispoziție a hotărârii pronunțate în cauza Pohotovost v. Iveta Korckovska la data de 16.11.2010). Indubitabil, aceasta este o trăsătură specifică nulității absolute.

În al doilea rând, caracterul abuziv al unor clauze contractuale poate face obiectul unor verificări din partea unei autorități de stat (Agenția Națională pentru Protecția Consumatorilor), care poate lua măsuri sancționatorii împotriva comercianților care inserează astfel de clauze.

În al treilea rând, intervenția activă a statului în aceste probleme are, fără dubiu, un efect de ingerință în dreptul de proprietate și în dreptul la libertate economică al comercianților. Or, pentru a fi justificată sub aspectul drepturilor omului, o astfel de ingerință trebuie să aibă la bază un interes legitim, conform algoritmului promovat de instituțiile în materie (cea mai relevantă, fiind, evident, Curtea Europeană a Drepturilor Omului).

Un astfel de interes legitim, care să justifice o ingerință într-un drept fundamental al unei persoane, nu poate să fie decât unul public, fiind exclus ca un interes privat să poată justifica o astfel de ingerință.

În concluzie, pe baza acestor argumente și nu numai, în opinia acestei instanțe, interesul proteguit prin intermediul legislației în materie de clauze abuzive (și protecție a consumatorilor, în general), este unul public, astfel încât motivul invocat în prezenta cauză este unul de nulitate absolută.

Cu privire la excepția lipsei de interes a prezentei acțiuni, astfel cum a fost invocată, instanța reține caracterul neîntemeiat al acesteia pentru următoarele argumente: interesul echivalează cu folosul practic urmărit de partea care promovează o cerere de chemare în judecată, constituind scopul fundamental al acesteia precum și o condiție esențială în promovarea efectivă a oricărei cereri, adresate instanței de judecată. Lipsa interesului poate rezulta din absența unei finalități concrete a soluționării respectivei cereri. Cele două condiții de bază specifice interesului sunt ca acesta să fie legitim și să fie născut/actual ( aspect distinct de caracterul actual al dreptului).

Instanța reține că se invocă încheierea ulterioară a unui act adițional încheiat la data de 18.10.2010, act adițional ce modifică prin art. 3 dispozițiile art. 5.1 lit. a din Convenția de credit, în sensul că părțile au convenit să nu se mai perceapă comision de risc, ci doar comision de administrare.

Aceste aspecte nu au relevanță în cauză, atât timp cât cererea formulată are în vedere constatarea caracterului abuziv a clauzei vizând comisionul de risc astfel cum a fost ea inițial inserată în convenție, faptul că ulterior a intervenit o modificare a contractului nu face ca o clauză ce poate avea caracter abuziv, să intre în legalitate, cu consecința ca reclamanții să nu o mai poată contesta.

Pe cale de consecință, constatând că reclamanții beneficiază de un interes legitim și actual, instanța urmează a respinge ca neîntemeiată excepția lipsei de interes a prezentei acțiuni.

Aceleași sunt considerentele instanței și în ceea ce privește excepția lipsei de obiect a cererii și a excepției inadmisibilității cererii.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active, aceasta este o excepție de procedură, peremptorie. Prin calitate procesuală activă se înțelege identitatea între persoana care declanșează procesul (reclamantul) și cel care este subiect activ în raportul juridic dedus judecății.

De asemenea, reclamantul, fiind cel care declanșează acțiunea civilă, trebuie să justifice atât calitatea procesuală activă, cât și calitatea procesuală pasivă a persoanei pe care a chemat-o în judecată. D__ fiind că reclamanții sunt cei care au semnat convenția de credit cu privire la care se solicită constatarea unei clauze abuzive, instanța reține că aceștia au calitate procesual activă în cauză, aceștia fiind semnatarii convenției.

Pentru aceste considerente, instanța urmează a respinge excepția lipsei calității procesual active a reclamanților, ca neîntemeiată.

Analizând materialul probatoriu administrat în prezenta cauză, precum și motivele și argumentele părților, instanța reține următoarele:

La data de 15.07.2008, între părți a intervenit convenția de credit nr. xxxxxxx, prin care reclamanții au contractat un credit, cu garanție reală imobiliară, în valoare de xxxxx CHF, cu o perioadă de rambursare de 200 luni și o dobândă fixă de 3,99% pe an. În același sens, prin clauza 5. a din capitolul „codiții speciale”, părțile au prevăzut, respectiv au semnat perceperea unui comision de risc de 0,22% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar, pe toată perioada de derulare, la data scadenței fiecărei rate în parte. Ulterior, la data de 18.10.2010, a intervenit între părți actul adițional nr. 1 la convenția de credit în care la art. 5 lit. a, s-a prevăzut comisionul de administrare credit de 0,22%, aplicat soldului creditului, datorat și plătibil băncii, lunar, pe toată durata creditului. Scopul inserării acestui comision, l-a constituit administrarea de către bancă a creditului din perspectiva riscurilor asumate de către aceasta prin punerea sumei principale la dispoziția împrumutatului, în termenii și condițiile prevăzute în convenție.

Nicăieri în convenția părților sau în condițiile speciale sau generale ale convenției, acest comision nu este definit, în sensul de a se preciza ce fel de riscuri este menit să acopere în condițiile în care pârâta a beneficiat expres de garanții imobiliare constituite în favoarea sa (conform pct. 7). Nu trebuie pierdut din vedere nici faptul că suma totală a creditului nu a putut depăși 75% din garanțiile constituite în favoare sa (astfel cum rezultă în mod neechivoc din art. 8 convenția părților).

Instanța reține că raporturile contractuale dintre reclamantă și pârâtă intră sub incidența Legii 193/2000, fiind vorba de raporturi decurgând dintr-un contract comercial încheiat între un comerciant și consumatori, așa cum sunt definite aceste două categorii la art. 2 din lege. Acest act normativ interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Analizând consecințele unei atare interdicții se poate observa că ele nu pot fi reprezentate decât de constatarea nulității absolute a clauzei respective și nu a nulității relative așa cum susține pârâta, acțiune care este imprescriptibilă din acest punct de vedere.

Cu privire la criteriile ce pot și trebuie să fie utilizate de instanță în analiza concretă a unei clauze ce prezintă caracter abuziv, art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 prevede că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază cu obiectul principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Astfel, clauza de la art. 5 lit. a din Condițiile speciale ale convenției de credit are ca obiect stabilirea unui comision.

Art. 4 alin. 6 nu exclude automat și nediferențiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preț, ci face referire la adecvarea prețului cu serviciile sau produsele oferite în schimb, precum și la necesitatea ca respectiva clauză să fie exprimată clar și inteligibil. Or, conform mențiunilor de la secțiunea 3 „Costuri” din Condițiile speciale, comisionul de risc se percepe de pârâtă pentru punerea la dispoziție a creditului în aceeași manieră cu dobânda curentă, care este percepută conform pct. 3.1, adică tot pentru creditul acordat. Nici o altă prevedere contractuală nu oferă alte informații cu privire la destinația și justificarea acestui comision de risc.

Rezultă că instituția creditoare percepe două tipuri de costuri pentru unul și același serviciu prestat, fără a explica în mod corespunzător scopul distinct al dobânzii de rata comisionului de risc.

În ceea ce privește susținerea că reclamanta a avut cunoștință atât de existența cât și întinderea obligațiilor ce îi reveneau și sub aspectul valorii și sub cel al perioadei și a fost de acord prin semnarea convenției, cu plata comisionului de risc, nu poate determina lipsa de incidență a prevederilor Legii nr. 193/2000. Validarea unui astfel de raționament ar echivala cu ignorarea interdicției instituită de Legea nr. 193/2000 în ceea ce privește clauzele abuzive interdicție menită tocmai să protejeze consumatorii care au încheiat deja astfel de contracte cu comercianții. Nu există indicii referitoare la înțelegerea în altă manieră decât cea uzuală a clauzelor inserate în contractul de credit, de către reclamantă.

Instanța apreciază că are posibilitatea de a analiza caracterul eventual abuziv al clauzei prevăzute la art. 5 lit. a din Condițiile speciale ale convenției de credit, astfel cum a fost preluat prin actul adițional intervenit între părți, comision redenumit comision de administrare, prin prisma dispozițiilor Legii nr. 193/2000. aceste dispoziții legale instituie o ________ condiții ce trebuie a fi îndeplinite pentru a se putea vorbi de existența unei clauze abuzive: potrivit art. 4 din această lege, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Nerespectarea dispozițiilor imperative, de ordine publică, ale art. 4 din Legea nr. 193/2000, atrage nulitatea absolută a clauzei penale abuzive.

Sancțiunea nulității are caracter virtual, dar rezultă în mod neîndoielnic din modul în care este redactată dispoziția legală, ca și din rațiunea și scopul acesteia.

Având în vedere că legea a fost adoptată pentru a transpune în dreptul intern Directiva Comunității Europene nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, iar R______ și-a asumat obligația transpunerii și aplicării efective, în raporturile interindividuale, a legislației comunitare (art. 2 din Legea nr. 157/2005 pentru ratificarea Tratatului privind aderarea Republicii Bulgaria și a României la Uniunea Europeană) precum și de a transpune corect directivele în dreptul intern, precum și de a le interpreta în concordanță cu deciziile Curții de Justiției ale Comunităților Europene (art. 249 alin.3 din Tratatul Comunității Europene), numai o interpretare care să asigure eficacitatea reală a prohibiției stipulării unor clauze abuzive în contractele încheiate între comercianți și consumatori poate asigura atingerea scopului urmărit de legiuitor, aceea de a descuraja stipularea unor clauze dezavantajoase pentru consumatori, în cuprinsul unor condiții generale impuse acestora.

În acest sens, Curtea Europeană de Justiție a decis că protecția recunoscută consumatorilor prin Directiva nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii presupune ca instanța națională să poată verifica din oficiu dacă o clauză a contractului dedus judecății are caracter abuziv (cauza Murciano Quintero, C – 240/98).

Curtea a statuat că „În ce privește problema dacă o instanță învestită cu un litigiu decurgând dintr-un contract încheiat între un comerciant și un consumator poate verifica din oficiu în ce măsură clauzele cuprinse în acest contract au caracter abuziv, trebuie constatat că sistemul de protecție introdus prin directivă pornește de la premisa potrivit căreia consumatorul se află, din punctul de vedere al echilibrului contractual și al forței de a negocia, într-o poziție dezavantajoasă față de comerciant și deține un nivel mai scăzut de cunoștințe față de acesta, ceea ce duce la acceptarea unor clauze prestabilite de comerciant, fără posibilitatea de a influența conținutul acestora.

Scopul art. 6 din Directivă, potrivit căruia statele membre vor prevedea că clauzele abuzive nu produc efecte față de consumatori, nu ar putea fi atins, dacă consumatorii ar trebui să invoce ei înșiși caracterul abuziv al unor asemenea clauze. În litigiile al căror obiect are o valoare redusă, onorariile avocațiale ar putea fi mai mari decât suma litigioasă, ceea ce ar putea determina consumatorii să se abțină de la formularea unor apărări împotriva aplicării unor asemenea clauze abuzive. Este adevărat că procedurile mai multor state membre permit indivizilor să se apere ei înșiși în astfel de litigii, însă există pericolul deloc neglijabil ca, din neștiință, consumatorul să nu invoce caracterul abuziv al clauzei. Prin urmare, o protecție eficientă a consumatorului poate fi atinsă numai dacă se recunoaște posibilitatea instanței naționale de a verifica din oficiu o asemenea clauză” (considerentele 25 și 26).

Analizând punctual condițiile prevăzute de lege se vor reține următoarele: o clauză va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți. Deși pârâta susține că reclamanta a fost informată cu privire la semnificația clauzelor contractuale având posibilitatea de a refuza încheierea contractului, aceasta nu a realizat nici o dovadă a negocierii efective și directe a clauzei referitoare la perceperea unui comision de risc sau de administrare. Referitor la susținerea potrivit căreia această clauza a fost negociată ulterior, prin act adițional și înlăturată (fapt ce ar demonstra posibilitatea recunoscută oricând părții contractante de a interveni), instanța va reține că aceasta nu dovedește retroactiv disponibilitatea de negociere. Mai mult, nimeni nu poate invoca propria culpa, în contextul modificării cadrului legislativ, statuării Inaltei Curți de casație și Justiție asupra comisionului de risc și informării la scară largă a consumatorului asupra semnificației reale a unor atare comisioane prin OUG 50/2010 și legea de modificare a acesteia.

Împrejurarea că nu există monopol pe piață nu este de natură să înlăture caracterul abuziv al clauzei, întrucât art. 4 din Legea nr. 192/2000 nu impune condiția inexistenței unei opțiuni pentru alt comerciant care vinde produse ori prestează servicii similare, nefiind așadar necesar ca clauzele abuzive cuprinse într-un contract prestabilit (de adeziune) să fie întrebuințate de un comerciant care deține un monopol pe piața produsului sau serviciului respectiv. Ceea ce sancționează legea este că în măsura în care consumatorul dorește să beneficieze de produsele sau serviciile unui anumit comerciant, trebuie să accepte în ___________________________________ de acesta, materializate într-un contract cu clauzele prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive în sensul art. 4 din Legea nr. 193/2000, sau să renunțe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii. Această opțiune nu poate fi considerată mulțumitoare și nici concordantă cu principiul libertății de voință a părților, întrucât legislația pentru protecția consumatorului urmărește să-l pună pe consumator în situația de a beneficia fără restricții de produsele sau serviciile oferite pe o anumită piață, fără a fi nevoit să accepte clauze care creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul său și contrar cerințelor bunei-credințe.

Din acest simplu motiv, semnarea contractului nu poate fi echivalată cu o negociere a condițiilor contractuale de către prestator și beneficiar.

Cu privire la cea de-a doua condiție cerută de lege și anume existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, instanța va înlătura ab initio susținerile pârâtei referitoare la existența unor costuri de administrare credit, întrucât pe parcursul derulării convenției există posibilitatea ca banca să sufere o pierdere ca urmare a producerii unui eveniment viitor și nesigur cum este cel legat de fluctuațiile pieței sau căderea pieței imobiliare. Or, astfel cum se poate observa din toate actele dosarului, asigurarea băncii în privința restituirii creditului s-a realizat prin intermediul unor garanții reale imobiliare concrete, prin asigurarea bunurilor, iar riscul despre care face vorbire banca nu este unul ce poate fi generat ( în atare condiții de asigurare și garantare) de către client, ci constituie un element alea, ce nu poate fi contabilizat și imputat beneficiarului creditului. Asumarea unui risc este inerentă oricărui contract de creditare, însă evaluarea acestui risc trebuie realizată în raport de situația concretă a beneficiarului, precum și asigurările pe care acesta le dă în cadrul înțelegerii părților.

Or, prin perceperea alături de dobândă și instituirea unor garanții reale, dublate de asigurare, a unui alt preț cu titlul de comision de risc, pârâta a urmărit să transfere în sarcina reclamantei toate riscurile contractului posibile și viitoare, deci incerte, fără posibilitatea restituirii sumelor încasate cu acest titlu, în cazul în care riscurile respective nu s-ar produce până la scadență. O atare atitudine nu poate echivala decât cu o îmbogățire fără justă cauză, îmbogățire ce stă la baza dezechilibrului semnificativ apărut între părți.

Aplicând sancțiunea nulității absolute, instanța nu aduce atingere principiului libertății de voință a părților, întrucât acest principiu își găsește deplina sa aplicare în situația actelor civile și actelor de comerț bilaterale (încheiate între doi comercianți), fiind fundamentat pe prezumția de egalitate juridică și economică a părților contractante.

Realitatea unei disproporții vădite de forță economică și de cunoștințe juridice între comercianți, pe de-o parte, și consumatori, pe de altă parte, ca și întrebuințarea frecventă de către cei dintâi a unor contracte cu clauze prestabilite (de adeziune) a determinat intervenția legiuitorului pentru a preveni utilizarea abuzivă a acestor contracte, într-un sens care contravine noțiunilor de echitate și de echilibru contractual, care stau la baza întregii legislații de drept privat. Nu se poate reproșa Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori că aduce atingere principiului libertății de voință, întrucât această lege are ca scop tocmai combaterea abuzului de putere dominantă și deci de voință al unei singure părți.

Un contract are putere de lege între partile contractante pentru ca este prezumat a fi dominat de buna credinta si utilitate pentru ambele parti, forta juridica deplina fiind recunoscuta numai acelor conventii care nu intra în conflict cu ordinea publica si bunele moravuri. De aceea, conform dispozitiilor art. 1, alin. 1 din Legea nr. 193/2000 „orice contract încheiat între comercianti si consumatori, pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii, va cuprinde clauze contractuale, clare, fara echivoc, pentru întelegerea carora nu sunt necesare cunostinte de specialitate”, dându-se în acest fel posibilitatea atât partilor dar si instantei de a verifica si constata legalitatea fiecarei clauze . Asigurarea respectarii acestui principiu o asigura chiar prevederile alineatului 3 din acelasi articol.

Instanța constată, prin prisma totalității garanțiilor constituite în favoarea băncii faptul că orice eventual risc suferit de banca este acoperit, inclusiv în cazul apariției fluctuațiilor aferente ivirii unei inflații. Astfel, perceperea unui comision de risc în cuantum de 0,1% vine în contradicție cu această situație de fapt. Pentru toate situațiile ce presupun un risc de neexecutare a obligațiilor contractuale sunt specificate clar în celelalte clauze ale convențiilor modalitățile de constrângere, cum ar fi perceperea penalităților de întârziere, perceperea unei dobânzi penalizatoare si procedura executării silite. Este de notorietate faptul ca instituțiile de credit realizează profit din dobânzile aplicate si din taxele reținute la data semnării convențiilor, legea impunând ca, în privința comisioanelor aferente creditului, acestea sa corespunda costurilor efective ale băncilor, sa se limiteze la acoperirea acestora si sa nu conducă la obținerea de venituri suplimentare. În acest sens, perceperea comisionului de risc, nu îți regăsește justificarea, ci rezulta clar ca s-a urmărit obținerea de profit si nu acoperirea unor reale riscuri.

Prevederile art. 49-64 din Norma Băncii Naționale a României nr.17/2003 privind organizarea si controlul intern al activității instituțiilor de credit si administrarea riscurilor semnificative, precum și organizarea si desfășurarea activității de audit intern a instituțiilor de credit, aplicabilă la momentul semnării convenției de credit intervenite între părți, reprezintă recomandări în sensul asigurării unei bune administrări a riscului de credit, și nu o autorizare a stabilirii tuturor riscurilor în sarcina împrumutatului.

Desfășurarea activității comerciale are ca obiectiv obținerea unui profit, însă implică și suportarea anumitor riscuri și pierderi. Or, din drepturile și obligațiile generate de convenția de credit intervenită între părți, instanța reține că toate riscurile acestui contract au fost stabilite în sarcina împrumutaților.

Având în vedere considerentele de mai sus, instanța apreciază că prin stipularea comisionului de risc, redenumit comision de administrare, raportat la circumstanțele speței, s-a creat, în detrimentul reclamantului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților semnatare ale convenției de credit deduse analizei.

Constatând caracterul abuziv al unei atare clauze (de percepere a comisionului de risc, redenumit, prin actul adițional comision de administrare), prin împlinirea cumulativă a tuturor condițiilor stabilite de legea 193/2000, precum și operarea sancțiunii nulității absolute, instanța urmează a proceda la soluționarea capetelor de cerere subsecvente.

În ceea ce privește restituirea prestațiilor bănești se vor avea în vedere dispozițiile art. 6 si art. 14 ale Lg. 193/2000, care prevăd următoarele: „clauzele abuzive … nu vor produce efecte asupra consumatorului …” precum si „consumatorii prejudiciați … au dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile C.civ….”. În temeiul acestor dispoziții coroborate cu cele ale C.civ., în baza principiului restabilirii situației anterioare, tot ce s-a executat trebuie restituit, astfel încât părțile raportului juridic sa ajungă în situația în care acel act nu s-ar fi încheiat (în speță, art. 5 lit. a din convenții nu ar fi existat).

Se poate observa că reclamanta a solicitat suma plătită în cuantum de 5703,61 CHF deja achitată cu titlu de comision de risc. Instanța reține că, reclamanții au achitat, astfel cum reiese din extrasul de cont, suma de 5592,14 CHF cu titlu de comision de risc până la data de 29.10.2010.

Instanța trebuie să se urmărească asigurarea unei restituiri juste, în acord cu prejudiciul efectiv suferit prin plata necorespunzătoare a unor sume de bani și nu să asigure o îmbogățire a persoanei îndreptățite a își recupera sumele achitate în baza unei clauze abuzive. Orice restituire trebuie să urmărească acoperirea unui prejudiciu efectiv suferit, dolul transferând problematica răspunderii civile din materie contractuală în materie delictuală (din punct de vedere al principiilor aplicabile).

Pentru aceste argumente, instanța urmează a admite în parte acest capăt de cerere și a dispune restituirea către reclamanți a sumei de 5592,14 CHF, echivalent în lei de la data plății.

Având în vedere soluția ce urmează a fi promovată cererii, în temeiul dispozițiilor art. 274 Cod procedură civilă, constatând îndeplinite condițiile de culpă procesuală a pârâtei și ale reclamanților, cererea fiind admisă în parte și dovedire a cheltuielilor pretins a fi efectuate, instanța urmează a compensa cheltuielile de judecată până la suma de 50 lei și obligă pârât la plata sumei de 1950 lei către reclamanți, cu titlul de onorariu avocat (chitanța _________ nr. 0115 din 26.04.2013).

PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE

Respinge ca neîntemeiată excepția inadmisibilității cererii, excepție invocată de către pârâtă prin întâmpinare.

Respinge ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesual active a reclamanților, excepție invocată de către pârâtă prin întâmpinare.

Respinge ca neîntemeiată excepția lipsei de interes, excepție invocată de către pârâtă prin întâmpinare.

Respinge ca neîntemeiată excepția lipsei de obiect, excepție invocată de către pârâtă prin întâmpinare.

Respinge ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune vizând contestarea clauzei, excepție invocată de către pârâtă, prin întâmpinare.

Admite în parte cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanții A_________ R___ D___ și A_________ M_______, ambii cu domiciliul procesual ales la Cabinet de avocat R_____ B_______, situat în mun. Iași, ______________________. 3, ________________________________ în contradictoriu cu pârâta V________ R______ S.A., cu sediul în mun. București, ___________________. 171, sector 2.

Constată caracterul abuziv al clauzei contractuale inserate în convenția părților nr. xxxxxxx/15.07.2008 la 5 lit. a din Condiții Speciale ale Convenției referitoare la perceperea comisionului de risc și operarea nulității absolute în privința acesteia.

Constată că până la data de 29.10.2010, reclamanții au achitat comision de risc în cuantum de 5592,14 CHF și obligă pârâta către reclamantă la restituirea prestațiilor efectuate în temeiul clauzei 5 lit. a în acest cuantum în echivalent în lei de la data plății.

Compensează cheltuielile de judecată până la suma de 50 lei și obligă pârât la plata sumei de 1950 lei către reclamanți, cu titlul de onorariu avocat.

Cu drept de a formula recurs, în termen de 15 zile de la momentul comunicării prezentei hotărâri.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 iunie 2013.

Președinte, Pentru grefier aflat în concediu de odihnă,

semnează grefier șef al secției civile,

RED./Tehnored. D:M.Ș.L.

4EX/15.07.2013