Cod operator: 3171

Dosar nr. XXXXXXXXXXXXXX

R O M Â N I A

JUDECĂTORIA IAȘI

SECȚIA CIVILĂ

Ședința publică din data de 21 Octombrie 2014

Instanța constituită din:

PREȘEDINTE Z______ L___ F_____ M_____

GREFIER Z__________ N______

SENTINȚA CIVILĂ NR. xxxxx/2014

Pe rol se află judecarea cauzei civile privind pe reclamant A____ V___ A________, reclamant A____ A______, reclamant B_________ I___, reclamant B_________ P________ și pe pârât S.C. V________ R______ S.A., având ca obiect constatare nulitate act juridic absolută clauze contractuale; obligație de a face; plată nedatorată; restituire sumă - Lg 193/2000.

Dezbaterile asupra fondului au avut loc în ședința publică din data de 07.10.2014, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta sentință civilă când, din lipsă de timp pentru deliberare, instanța a amânat pronunțarea pentru termenul din 14.10.2014 și ulterior pentru cel de astăzi, când:

INSTANȚA,

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

I. Susținerile părților

1. Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 09.08.2013, sub nr. mai sus menționat, în antet, reclamanții A____ V___-A________, A____ A______, B_________ I___ și B_________ P________ au chemat în judecata pârâta S.C. V________ România S.A., solicitand instanței să pronunțe o hotărâre prin care:

1. Să constate nulitatea clauzei prevăzute în art.5 lit.a din condițiile speciale, respectiv art.3.5 din condițiile generale ale convenției de credit nr.xxxxxxx/15.10.2008 (denumită în continuare “convenția”) ca abuzivă;

2. Să oblige pârâta la eliminarea clauzei din contract;

3. Să constate că până la data formulării acțiunii au achitat suma de 7714 franci elvețieni (CHF), reprezentând comision de risc în baza unei clauze lovite de nulitate absolută și ca atare să constate că această plată este nedatorată.

4. Să dispună restituirea acestei sume.

Au solicit și obligarea pâratei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, au arătat următoarele:

Au încheiat cu pârâta V________ România convenția de credit menționată, nenegociată, prin care s-a constituit un credit în valoare de 100.000 CHF, cu garanție reală imobiliară – ipotecă de rang I.

Potrivit art.4 din Legea nr.193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. În temeiul literei i) din anexă, „este considerată clauză abuzivă clauza care obligat consumatorul la plata unor sume disproporționat de mari în cazul neîmplinirii obligațiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant.".

Aceasta ipoteză este aplicabilă și în prezenta situație, în condițiile în care rata lunară a comisionului de risc este sensibil mai mică decât debitul lunar principal, se apropie ca valoare si de dobânda aferenta acestei rate, iar in favoarea băncii s-a constituit o ipoteca de rang 1 asupra unui imobil evaluat de bancă, în limita acestei evaluări.

Nu se poate susține nici împrejurarea că acest risc solicitat a fi acoperit de bancă reprezintă acoperirea unui eventual prejudiciu datorat modificării valorii de referință a monedei de acordare a creditului, odată pentru că acesta se achită în franci elvețieni, adica in moneda în care a fost aprobat și, pe de altă parte, pentru că rata francului elvețian s-a dublat de la momentul contractării creditului și până în prezent.

Or, în cazul în speță, contrar oricărei practici bancare și mai apropiată de practicile cămătărești, se percepe o garanție dublă fără a justifica nevoia suplimentară de garantare a sumei imprumutate față de garanțiile imobiliare deja constituite.

Într-o asemenea situație, devin incidente dispozițiile art.1 alin.2 din Legea 193/2000, care consacră regula in dubio pro reo. În aceste condiții, instanța de judecată trebuie să dea eficiență clauzei de la art. 3, lit. a) din contract, în detrimentul celei de la art. 3, lit.d, aceasta din urmă urmând a fi anulată și pentru acest motiv.

Cu toate că, în condițiile art. 56 Cod. _________________________ izvorăsc pretențiile Băncii este un act de comerț unilateral, fiind supus în principiu legii comerciale, specificul raporturilor juridice dintre comercianți sau liber profesioniști, pe de o parte, și consumatori, pe de altă parte, a determinat adoptarea unei legislații speciale, cu caracter imperativ, menită să protejeze interesele consumatorilor.

Nerespectarea dispozițiilor imperative, de ordine publică, ale art.4 din Legea nr.193/2000, atrage nulitatea absolută a clauzelor care reglementează comisionul de risc care nu poate fi apreciat ca rezonabil în raport cu eventualul prejudiciu cauzat.

Având în vedere că legea a fost adoptată pentru a transpune în dreptul intern Directiva Consiliului European nr. 93/13/5.04.1993 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, iar România și-a asumat obligația transpunerii și aplicării efective, în raporturile interindividuale, a legislației comunitare, numai o interpretare care să asigure eficacitatea reală a prohibiției stipulării unor clauze abuzive în contractele încheiate intre comercianți și consumatori poate asigura atingerea scopului urmărit de legiuitor, aceea de a descuraja stipularea unor clauze dezavantajoase pentru consumatori, în cuprinsul unor condiții generale impuse acestora.

Clauzele cuprinse în acest contract au caracter abuziv, sistemul de protecție introdus prin directivă pornind de la premisa potrivit căreia consumatorul se află, din punctul de vedere al echilibrului contractual și al forței de a negocia, într-o poziție dezavantajoasă față de comerciant și deține un nivel mai scăzut de cunoștințe față de acesta, ceea ce duce la acceptarea unor clauze prestabilite de comerciant, fără posibilitatea de a influența conținutul acestora.

În ceea privește condiția lipsei negocierii directe a clauzelor, opțiunea împrumutatului de a încheia sau nu contractul cu subsemnații nu înlătură în niciun fel realitatea că, în măsura în care dorește să beneficieze de împrumutul acordat, trebuie să accepte în _______________________________ acesta, încheind astfel un contract de adeziune, fără posibilitatea reală de a negocia vreo clauză.

De aceea, declarația contractuala a lor în sensul că au luat la cunoștință de condițiile generale ale prestatorului nu înlătură nici aplicabilitatea art.4 din Legea 193/2000 și nici caracterul abuziv al clauzei, motivat în considerentele anterioare.

În drept, reclamanții au invocat prevederile Legii nr.193/2000 și ale Directivei CEE nr.13/93.

În susținerea pretențiilor, au solicitat administrarea probei cu înscrisurile de la dosar.

Au depus la dosarul cauzei, în copie: convenția de credit nr.xxxxxxx/15.10.2008 (f.6 și urm.), extras de cont (f.18), plan de rambursare (f.19 și urm.), cerere împrumutat.

2. Pârâta S.C. V________ România S.A. a depus întâmpinare la data de 10.01.2014 (f.64 și urm), prin care a solicitat respingerea acțiunii și a arătat următoarele:

Situația faptică nu ridică niciun fel de probleme, litigiul urmând a se purta asupra verificării îndeplinirii in speța a dispozițiilor art. 4 din Legea 193/2000.

Exista doua categorii de apărări care duc la concluzia ca pretenția de nulitate absoluta este nefondată.

În primul rând, perceperea comisionului de administrare nu este supusă controlului privind caracterul abuziv al clauzei, dat fiind art.4 alin.6 din legea 193/2000, ce reprezintă o transpunere a Directivei 93/13/CEE/1993. Astfel, clauzele abuzive se referă la problematica legată de modul și condițiile în care părțile își încheie, execută și finalizează contractul, fără să poată viza obiectul contractului, adică suma împrumutată (în cazul împrumutatului) și rata lunară cu toate componentele sale (în cazul băncii). Comisionul de risc face parte din aceste componente.

Cu alte cuvinte, dacă în materie de alte obligații asumate instanța poate controla nelimitat caracterul presupus abuziv, în materie de preț acest control nu poate avea loc decât dacă suntem în situația unei clauze ascunse; justificarea este una cât se poate de firească și constă în faptul că pot fi verificate fără limitări clauzele contractuale în care un anumit serviciu este prestat consumatorului, dar nu pot fi aduse limitări prețului pe care agentul economic il cere pentru serviciul oferit, domeniu în care este suveran atâta vreme cât se exprimă clar, întotdeauna vânzătorul este liber să fixeze prețul serviciul său, iar cumpărătorul este liber sa accepte sau nu acel preț; o ingerință a judecătorului în domeniul prețului, cu toată tendința modernă de protecție a consumatorului, nu poate fi permisă pentru că ar induce o gravă perturbare în esența acordului de voință dintre părți. Ori, comisionul de administrare este cât se poate de vizibil inserat în contract.

În al doilea, rând trebuie observat că nu sunt îndeplinite cerințele pentru a considera clauza de comision de administrare ca fiind abuzivă. Textele legale relevante sunt alin.1, 2 și 5 din art. 4 din Legea 193/2000 care prevăd că "(1) o clauză contractuală care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva dacă (...) creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților", "(2) o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul daca aceasta a fost stabilita fara a da posibilitate consumatorului sa influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate (...)", "(5) natura abuziva a unei clauze contractuale se evaluează in funcție de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia, b) toți factorii care au determinat incheierea contractului, c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde".

Analizând dispozițiile legale redate mai sus in scopul desprinderii elementelor esențiale pentru considerarea unei clauze ca fiind abuzive ajungem la concluzia că sunt sancționabile cu anularea acele clauze care:

A nu sunt negociate direct si consumatorul nu a avut posibilitatea sa le influențeze natura-

B creeaza un dezechilibru intre drepturile si obligațiile consumatorului in defavoarea consumatorului;

C sunt contrare cerințelor bunei -credințe;

D. dezechilibrul rezultat este semnificativ,

În esență ultimele trei cerințe le putem reuni într-una singură și astfel rezultă două mari necesitați: cea a negocierii directe și cea a dezechilibrului semnificativ de rea-credință.

În ceea ce privește comisionul menționat, a existat o formă specifică de negociere, astfel încât este greșit și nerealist să considerăm că această negociere a fost de pe poziții echivalente pentru că așa ceva nu ar fi putut avea loc; este vorba despre un contract între o persoană împrumutată și o entitate bancară în care cel împrumutat se prezintă la banca și cere de bună voie un serviciu, deci există o diferență clar observabilă între semnatari. De remarcat faptul ca reclamanții nu sunt consumatori captivi ca în cazul gazului metan sau al curentului electric, unde nu exista alternative și putem vorbi de un abuz de poziție dominantă. De observat și faptul că termenul de negociere nu este și nu putea fi definit de către legiuitor, urmând sa fie verificat de la caz la caz care este semnificația sa; în esență, însă, noțiunea de negociere are un conținut cuprinzător si variabil ce presupune libera formare a voinței juridice, cu posibilitatea de informare, gândire, razgandire si alegere din partea ambilor semnatari, cu existenta unui interval minim de timp care se permită o reflecție conștienta asupra chestiunii, cu posibilitatea oricăreia din părți de a un accepta sau refuza semnarea, cu posibilitatea de a face contrapropuneri. Nota bene, a face aceste contrapropuneri nu este totuna cu a fi acceptate și de asemenea înseamnă că cel în cauză trebuie să aiba o minima diligență pentru interesele sale în a prezenta o contrapropunere.

Prin urmare, în cazul nostru negocierea nu a luat forma unor discuții de care să ducă la produse bancare unice pentru fiecare client (vorbim de O banca raportată la X clienți), ci a constat în explicarea pentru reclamanți a ce înseamnă un contract de credit în contextul unei oferte bancare prestabilite și gândită să ofere maxim de avantaje clientului prin raportare la concurență, în prezentarea ofertei, în posibilitatea pentru aceștia de a căuta și compara și oferte de la alte banci, în trecerea unui interval de timp suficient pentru formarea unei opinii între discuția preliminară și semnarea contractului, toate acestea finalizate cu completarea particularizată la reclamanți a unui model generic de contract.

Reclamanții au discutat cu funcționarul bancar, au putut cere lămuriri și au avut permanent opțiunea să nu semneze contractul sau chiar și după semnare să nu retragă banii; contractul de credit este contract real și dacă nu ridici suma, practic, fara acest fapt material, contractul nu se formează. Reclamanții au avut inclusiv posibilitatea de a cere modificarea unor prevederi din proiectul de contract, dar până în acest moment nu am auzit să o fi făcut. În acest context, clienții băncii aveau timpul și posibilitatea să se documenteze despre ce inseamna credit, dobânzi, risc valutar etc., astfel încât sa semneze în cunoștință de cauză.

În concluzie, negocierea în aceste situații nu ia forma unui contract diferit în cazul oricărui client, ci mai degrabă a unei depline si reale luări la cunoștință. Legiuitorul în art.4 alin.5 nuanțează chestiunea negocierii și admite că există situații particulare de încheierea a contractelor, arătând ca natura contractului se evaluează în funcție de natura produselor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia și de toți factorii care au determinat a contractului. Rezultă că nu se impune un contract particular pentru fiecare client al unui agent economic mare, pentru că ar însemna blocarea activității și oricum cei mai mulți nu știu ce să ceară și că interpretarea actuala a conceptului de negociere este excesivă. Diferența intre semnatari este însă una cunoscută și acceptată de la început, atâta vreme cat calitatea de bancă nu o au decât instituțiile având un anumit capital, avizate de către BNR și care se supun unei anume legislații. Prin urmare, în acest fel realist trebuie privit conceptul de negociere, sens în care vă arătăm că agentul economic a făcut ce trebuia cu bună-credință să facă. Este adevărat că legislația consumatorului este gândită și menită să compenseze în favoarea consumatorului disproporția de forță materială și intelectuală față de agenții economici, dar această compensare nu trebuie să fie transformata în reversul său și să devină un abuz al consumatorului care nu mai recunoaște si nu mai respecta nimic din ce a semnat.

Trebuie avut in vedere si faptul ca reclamanții au contractat cu subscrisa pentru refinanțarea unui credit anterior. Este astfel evident că nu erau la primul contact cu prevederile, normele și modalitatea de lucru a unei bănci, ceea ce "înseamnă ca au căutat cea mai buna ofertă, că au acționat pentru a-și apăra drepturile, că au inteles și și-au asumat de la inceput toate clauzele cuprinse in convenția de credit.

În al doilea rând, prin comisionul de administrare nu s-a creat un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile părților semnatare in defavoarea consumatorului.

Trebuie să plecăm de la drepturile și obligațiile părților. Banca s-a obligat să împrumute o anumită sumă de bani în moneda străină, iar împrumutații să restituie succesiv în rate acea sumă și să garanteze restituirea sumei. În acest cadru, comisionul de administrare criticat reprezintă o componentă a prețului contractului și a garanției de împrumut.

Plecând de la observația că într-o societate capitalistă băncile nu sunt instrumente de binefacere, observăm că faptul că în schimbul împrumutării imediate și globale a sumei de bani, corelată cu primirea ei înapoi eșalonată pe un număr mare de ani, banca pretinde firesc de la împrumutat, în afară de returnarea sumei împrumutate, si un plus. Acest plus pe care in mod intenționat l-am denumit deocamdată asa, este menit sa asigure pentru bancă costurile generale ale activității de creditare (insclusiv garantarea generala a activitarii de creditare, precum si a creditului concret) si profitul care este insasi scopul activității comerciale Pentru împrumutat acest plus reprezintă costul total al creditului, materializat în D__ - dobânda anuala efectiva. Aceasta reunește atat prețul banilor, dobânda pe care debitorul o returneaza băncii (la rândul sau compusa dintr-un indice variabil -libor- și marja băncii), cât și celelalte costuri, cum ar fi comisioanele. În costul total, intră și comisionul de risc, suma trecuta e clară de la început în contract și acceptată ca atare de către împrumutat, și care este menită să garanteze și compenseze riscul general, in rem al activității de creditare. Așadar dobânda anuală și comisioanele intră în sfera noțiunii de preț al contractului deoarece reprezintă contraprestatii lunare ale creditului acordat de către banca (art. 3 din Directiva 2008/48/CE/2008) și prețul dacă este cunoscut de la început nu poate crea dezechilibru. Este simplist să consideri că acest comision de administrare reprezintă o a doua dobândă pentru bancă și, ca urmare, perceperea ar fi una imorală. Dobânda este strict prețul banilor și formula sa este simplă: prețul banilor pe piața externă plus o marja a băncii. Până la urmă, ceea ce contează pentru client este D__, iar D__ a fost cel mai mic de pe piața la semnare, împrumutatul plătește un cost total al creditului și dacă acesta este mic nu contează care ii sunt componentele; remarcăm că oricum banca ar fi avut si posibilitatea de a trece în contracte o marjă mai mare și sa nu treacă niciun comision de risc, iar prețul total ar fi fost același.

Trebuie observat că noțiunea de risc nu a fost introdusă de pârâtă, prin convențiile de creditare; acest concept, cu tot cu mecanismele și practicile de administrare eficace a riscurilor au fost reglementate încă din 2006, conform OUG nr.99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului.

Potrivit prevederilor art 104 din OUG nr 99/2006, "cadrul de administrare al unei instituții de credit, procesele de identificare, administrare, monitorizare și raportare a riscurilor, (...) se stabilesc prin actele constitutive și reglementările sale interne, în conformitate cu legislația aplicabilă societăților comerciale și cu respectarea dispozițiilor prezentei ordonanțe de urgență și ale reglementărilor emise în aplicarea acesteia".

Potrivit prevederilor art.126 alin.1 din aceeași ordonanță, "fără a se aduce atingere dispozițiilor art.23 și competențelor Băncii Naționale a României prevăzute la art.226, instituțiile de credit trebuie să dispună, în măsura și condițiile prevăzute prin reglementările emise în aplicarea prezentei ordonanțe de urgență, de un nivel al fondurilor proprii, care să se situeze în permanență cel puțin la nivelul cerințelor de capital stabilite pentru acoperirea, după caz, a riscului de credit, inclusiv a riscului de credit al contrapartidei, a riscului de diminuare a valorii creanței, a riscului de poziție, a riscului de decontare/livrare, a riscului valutar, a riscului de marfa si a riscului operațional.".

De asemenea, Regulamentul nr.3/2007 al BNR privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice, în vigoare la data de 01.01.2008, statuează la art.3 ca împrumutătorii desfășoară activitatea de creditare a persoanelor fizice pe baza reglementărilor proprii validate de Banca Națională a României - Direcția supraveghere. Orice modificare ulterioară a reglementărilor proprii se notifică Băncii Naționale a României și devine aplicabilă numai după validarea acesteia de către Direcția supraveghere, "conform prevederilor art.4, împrumutătorii stabilesc în cadrul reglementărilor interne, în concordanță cu profitul și strategia lor de risc, cel puțin următoarele: [...] fundamentarea nivelurilor maxim admise pentru gradul total de îndatorare, diferențiat pe categoriile de clientelă, pe destinația creditului (de exemplu, credit de consum sau ipotecar), pe tipul creditului (defalcat în funcție de moneda de exprimare termen sau, după caz, de indexare, de tipul dobânzii, respectiv fixă sau variabilă, de onorare acordare a creditului și de comportamentul clientului în legătură cu onorarea serviciului datoriei determinat de calitatea garanției) și cu luarea în considerare a riscului valutar, riscului de rată a dobânzii, precum și a posibilității de majorare a costului creditului provenind din comisioane și alte cheltuieli privind administrarea creditului prevăzute în contract”.

Așadar, dreptul băncii de a prevedea in convențiile de credit condițiile in care se incaseaza comisionul de risc este consecința obligațiile legale aferente unei banci, deci există buna credința și nu există dezechilibru, cu atât mai puțin unul semnificativ.

Trebuie observat că, pentru clientul băncii, situația este una simplă: împrumută banii, îi cheltuie, după care plătește în tranșe suma o anumita perioadă. Pentru banca însă, gestionarea acestei situații este însă una mult mai complexă, aceasta trebuind să calculeze și planifice încasările pe o perioadă îndelungată, timp în care trebuie să încaseze ratele lunare și să continue să dea alte credite pentru a-și menține activitatea. De asemenea, în condițiile în care capitalul băncii provine la rândul său din linii de finanțare ale unor bănci mama sau din aporturi de capital ale acționarilor, trebuie să returneze acei bani primiți (tot cu dobânda) și dividendele. Este vorba așadar de o echilibristică delicată între încasări și cheltuieli, în care trebuie asigurat un nivel adecvat al lichidității și în care stabilitatea activității depinde de menținerea unui anumit nivel al creditelor neperformante (debitori care nu își mai achită rată). În atare condiții comisionul de risc există tocmai pentru a permite băncii să-și continue activitatea de creditare in condiții economice de piață ostile chiar și în condițiile in care un anumit procent dintre debitori nu mai pot sau nu mai vor sa-si achite datoria si are scopul de a asigura lichiditatea necesara continuării activității. Din aceasta perspectiva băncile erau îndreptățite sa ia din timp toate masurile pentru a dispune de un nivel al fondurilor care sa le permită depășirea riscurilor. Daca executarea silita a unui debitor este regretabila, dar cu efecte limitate la individ, eventuala insolvență a unei bănci, prin efectul de contagiune la celelate banci si cel de bumerang împotriva deponenților ar avea un efect dezastruos la nivel social și național.

Pe de alta parte garantarea cu ipoteca a unui credit nu inseamna același lucru cu comisionul de administrare si existenta ambelor nu duce la o supragarantie a creditului.

Privind din perspectivă economică cele două sunt complementare, nu alternative, în sensul că sumele adunate din comisionul de risc permit băncii sa activeze chiar și în cazul unui procent mai mare de credite neplatite, sa-si acopere pierderile, sa aiba sumele pentru demersurile legale de a-si recupera datoriile, pe scurt sa-si prevină insolventa inainte de a se instala; pe cand prin ipoteca se încearcă recuperarea unei datorii punctuale, deci se remediază o paguba dupa producerea sa. Nu discutam așadar de dublarea garanției; un anume imprumutat care isi achita rata nu este interesat de faptul ca un altul nu plătește, dar banca trebuie sa privească si sa gestioneze tabloul mai amplu al creditului la nivel național, situație in care comisionul de risc are rolul sau.

În condițiile blocajului pieței imobiliare, sub nicio formă nu se poate susține că ipotecile sunt suficiente pentru recuperarea debitelor. Asa cum în acest moment nu ar fi corect ca banca să adauge înca un comision de provizionare a creditelor neperformante pentru ca nu a fost avut in vedere la semnare, in egala măsura nu este corect sa fie eliminate un cost liber convenit intre parti inca de la început.

În ceea ce privește celelalte capete de cerere, soluția asupra acestora este indisolubil legata de cea data problematicii expuse mai sus.

În dovedire, a solicitat proba cu înscrisuri și interogatoriu.

3. La data de 30.01.2014, reclamanții au depus un răspuns la întâmpinare (f.28), prin care au făcut trimitere la dispozițiile art.1 alin.3, 4 alin.1, 4 alin.2, 1 lit.a (precum și la alte dispoziții citate în cuprinsul cererii introductive), și au arătat următoarele suplimentare:

Niciuna din prevederile contractuale ce vor fi analizate nu a fost negociată direct cu consumatorii, în sensul dispozițiilor legale de mai sus, având în vedere că, așa cum afirmă însăși Banca, acestea sunt simple „tipizate" ale băncii. Or, din textele sus-amintite, reiese faptul că, pentru a nu fi abuzive, clauzele nenegociate trebuie să nu creeze, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Ipoteza de la litera i din anexa legi se aplică și în cauza de față, având în vedere faptul ca rata lunara a comisionului de risc este foarte ridicată, tinde spre rata lunară a creditului și de dobânda aferenta acestei rate, în condițiile in care in favoarea băncii s-a constituit o ipoteca de rang 1 asupra unui imobil evaluat de banca, in limita acestei evaluări.

II. Aspecte procesuale

Acțiunea este scutită de la plata taxei de timbru.

Acțiunea a fost anulată inițial pentru neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art.194-197 C.pr.civ. (f.57), dar ca urmare a admiterii cererii de reexaminare prin încheierea din 28.11.2013, pronunțată în dosar asociat, s-a dispus continuarea procedurii preliminare și apoi a judecății.

Prin încheierea de la termenul din 15.04.2014 (f.46), instanța a încuviințat pentru ambele părți proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei și proba cu interogatoriu pentru pârâtă.

La ultimul termen, a fost administrată proba cu interogatoriul reclamanților, răspunsurile acestora fiind consemnate și atașate la dosarul cauzei. Nu s-a prezentat reclamantul B_________ I___, care a făcut dovada că este angajat în Italia.

Tot atunci, reprezentantul pârâtei a arătat că nu mai insistă în soluționarea excepției de inadmisibilitate.

III. Situația de fapt:

Între A____ V___-A________ și A____ A______, în calitate de împrumutați, B_________ I___ și B_________ P________, în calitate de garanți ipotecari, și S.C. V________ România S.A., în calitate de Bancă, s-a încheiat convenția de credit nr.xxxxxxx/15.10.2008 (f.6 și urm.), în temeiul căreia pârâta a acordat împrumutaților un credit în valoare de 100.000 CHF, pe o durată de 300 de luni.

În partea intitulată „condiții speciale ale convenției”, la pct.5 lit.a, a fost stipulată clauza potrivit căreia împrumutata datorează băncii un comision de risc de 0,22% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în ziua de scadență, pe toată durata de derulare a convenției.

Creditul acordat reclamanților urma a fi rambursat potrivit planului de rambursare anexă la contract, în care este prevăzută, pentru fiecare lună, alături de valoarea lunară a creditului rambursat și dobânda aferentă, și valoarea comisionului de risc la care face referire pct. 5 lit. a din convenție.

Executarea obligației de rambursare a creditului, dobânzilor și comisioanelor aferente, a fost garantată prin constituirea, de către reclamanți, în favoarea băncii pârâte, a unei ipoteci de rang I asupra unui imobil. Acest imobil a fost asigurat de reclamanți, iar polița de asigurare pentru acoperirea tuturor riscurilor a fost cesionată în favoarea pârâtei, așa cum se prevede în art.7 alin.1 lit.b din „condițiile speciale” ale convenției de credit.

Nu s-a dovedit că în speță s-ar mai fi încheiat un alt contract de credit (anterior sau ulterior – după cum a sugerat pârâta în cuprinsul întâmpinării) sau un act adițional.

IV. Analiza fondului

Este dincolo de orice îndoială faptul că raporturile contractuale dintre reclamanți și pârâtă intră sub incidența Legii nr.193/2000, fiind vorba de raporturi decurgând dintr-un contract comercial încheiat între un comerciant (pârâta) și consumatori (reclamanți), astfel cum aceste două categorii sunt definite de art.2 din amintita lege.

Potrivit art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. A___.2 al aceluiași articol prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

Așadar, pentru a se reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale, este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiții și anume: clauza pretins abuzivă să nu fi fost negociată între comerciant și consumator; această clauză să genereze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe.

Deși pârâta a susținut că prevederile contractuale a căror nulitate absolută se cere a fi constatată nu au caracter abuziv, întrucât sunt clauze negociate, instanța nu este de acord cu această susținere, apreciind că datele speței conduc la o altă concluzie. Astfel, o eventuală negociere ce a avut loc între părți s-a purtat exclusiv cu privire la modul de plată și termenele scadente, nu și asupra posibilității de a influența modul de calcul al dobânzii efective, conform art. 4 alin.2 din Legea nr.193 din 2000.

Instanța apreciază că, în prezenta cauză, clauzele în discuție nu pot fi considerate ca fiind negociate direct cu reclamanții întrucât contractul încheiat cu aceștia a fost unul tip, preformulat, cu clauze nenegociabile.

Împrejurarea că reclamanții au avut cunoștință atât de existența cât și de întinderea obligațiilor ce le reveneau și sub aspectul valorii și sub cel al perioadei, și au fost de acord cu ele, prin semnarea convenției, dispunând de posibilitatea de a refuza semnarea convenției dacă nu erau de acord cu ele, nu poate determina lipsa de incidență a prevederilor Legii nr.193/2000. A valida un astfel de raționament ar echivala cu lipsirea, în mare parte, de aplicabilitate a dispozițiilor acestui act normativ, în condițiile în care, prin edictarea sa, legiuitorul a urmărit să protejeze tocmai consumatorii care deja au încheiat contracte ce ar putea conține clauze abuzive. Codul civil consacră principiul libertății contractuale, dar art.969 C.civ. conferă putere de lege doar convențiilor legal făcute, legea nr.193/2000 reglementând tocmai situații în care clauze contractuale consimțite de parte prin asumarea contractului nu au caracter legal, fiind considerate abuzive.

Trebuie subliniat și că nu sunt acceptabile limitele noțiunii de negociere pe care le-a sugerat pârâta, în sensul că aceasta ar reprezenta doar o completă informare a consumatorului cu privire la clauzele contractuale, obligația de informare fiind o componentă separată a obligațiilor profesionistului.

Teza argumentativă a pârâtei este că negocierea nu poate avea amploarea interentă acestei noțiuni în cazul încheierii de contracte de credit. Se observă însă că niciun text legal nu obligă Banca să negocieze cu clienții în sensul clasic, fiind general acceptat faptul că un comerciant de asemenea dimensiuni încheie contracte standard preformulate (aspect la care au făcut referire și reclamanții în răspunsul la întâmpinare). În egală măsură, este general acceptat faptul că Banca nu poate încheia contracte personalizate cu fiecare client în parte și nicio dispoziție legală nu sugerează obligația Băncii de a proceda în această manieră. De altfel, ar fi extrem de dificil, dacă nu imposibil, să procedeze astfel.

Reversul acestei realități de netăgăduit este însă faptul că numai în condiții cu adevărat excepționale Banca ar putea să pretindă că împrumutații săi au fost în postura de a negocia clauzele unui contract de credit. În egală măsură, și această chestiune este cvasigeneral acceptată, chiar dacă băncile nu beneficiază de cvasimonopolul controlat regăsit în materia furnizării de gaz sau energie electrică.

Astfel, dacă Banca nu este în măsură să pună la dispoziția fiecărui client un contract personalizat, nici nu poate pretinde ulterior că fiecare dintre acei clienți a avut posibilitatea să negocieze, în adevăratul sens al cuvântului, care privește inevitabil posibilitatea de a schimba conținutul drepturilor și obligațiilor părților. Noțiunea de negociere nu poate avea semnificații juridice diferite în situații distincte. O astfel de interpretare ar putea să conducă la ineficiența completă a unor legi privind protecția consumatorului, deoarece fiecare profesionist ar putea să invoce faptul că și clienții săi au putut negocia într-un anume fel, chiar dacă nu în modalitatea general percepută, cunoscută și acceptată de subiecții de drept, din punctul de vedere al semanticii juridice.

Legea instituie însă o obligație pentru profesionist de a nu insera clauze abuzive în astfel de contracte nenegociate.

Trecând peste aceste chestiuni de ordin general, nici în speță nu s-a probat existența unei negocieri, interogatoriile administrate nedovedind decât faptul că reclamanții au comparat oferta pârâtei cu a altor bănci, că au considerat-o mai bună și că au fost în general mulțumiți la început de condițiile de contractare, primind un minim de informații din partea băncii cu privire la acestea și neprimind un scadențar decât după semnarea contractului.

În concluzie, instanța reține faptul că, în momentul în care a fost încheiată convenția de credit în discuție, consumatorii au acționat de pe o poziție inegală în raport cu bancă, contractul încheiat fiind unul de adeziune, cu clauze prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea cocontractanților de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze. Consumatorii nu au avut posibilitatea să negocieze nicio clauză din contract, întregul act juridic fiindu-le impus, în forma respectivă, de către bancă. Conform art.4 aliniatul ultim din Legea nr.193/2000, băncii pârâte îi revenea obligația de a dovedi că a negociat în mod direct clauzele respective cu reclamanții, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.

Pentru a fi incidente prevederile art.4 alin.1 din Legea nr. 193/2000 în privința dispozițiilor contractuale, se impune și ca acestea să fi creat, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Potrivit pârâtei, comisionul de risc prevăzut la pct.5 lit.a din „condițiile speciale” ale convenției de credit dintre părți reprezintă un element al prețului băncii, pentru acoperirea riscului bancar, întrucât pe parcursul derulării convenției există posibilitatea ca banca să sufere o pierdere ca urmare a producerii unui eveniment viitor și nesigur, constând în materializarea riscului de credit sau a riscului de piață; chiar Regulamentul nr.4/2004 privind organizarea și funcționarea la BNR a Centralei Riscurilor Bancare, la art.2, include acordarea de credite în categoria operațiunilor prin care instituțiile de credit se expun la risc față de debitor.

Instanța nu contestă faptul că acordarea de credite reprezintă o operațiune ce implică anumite riscuri pentru împrumutător, dar apreciază că aceste riscuri trebuie analizate raportat la situația fiecărui împrumutat în parte, urmând a fi avuți în vedere factori precum solvabilitatea probabilă viitoare a clientului sau garanțiile acordate pentru aprobarea împrumutului. Or, în prezenta cauză, executarea obligației de rambursare a creditului, dobânzilor și comisioanelor, a fost garantată prin constituirea, de către reclamanți, în favoarea băncii pârâte, a unei garanții imobiliare asupra unui bun, proprietatea garanților. Mai mult, s-a cedat în favoarea băncii pârâte și polița de asigurare a acestui bun. În aceste condiții, instanța identifică riscul la care s-a expus pârâta prin acordarea creditului (oricum inerent activității pe care o desfășoară), dar consideră că aceasta a beneficiat și beneficiază de un mecanism suficient de garantare. Practic, banca arată pur și simplu că a trebuit să perceapă un preț mai mare pentru acoperirea riscului, ceea ce contravine percepției generale despre garanții.

Se remarcă și faptul că în contract nu este stipulată posibilitatea restituirii către împrumutați a valorii, cel puțin parțiale, a comisionului de risc la finalul perioadei de derulare a convenției, dacă se constată că riscurile pentru a căror acoperire a fost prevăzut acest comision nu s-au produs.

Mai mult, clauzele în discuție, sub aspectul conținutului și efectelor servesc doar intereselor pârâtei, încalcând principiile previzibilității, bunei-credințe și corectei informări ce guvernează raporturile contractuale.

În ceea ce privește dispozițiile din OUG 99/2006 și din Regulamentul BNR nr.3/2007, ele reprezintă recomandări în sensul asigurării unei bune administrări a riscului de credit și a afacerilor bancare în general, și nu o autorizare a stabilirii tuturor riscurilor în sarcina împrumutatului sau chiar o obligație în acest sens, cum a sugerat pârâta.

Desfășurarea activității comerciale are ca obiectiv obținerea unui profit, însă implică și suportarea anumitor riscuri și pierderi. Or, din drepturile și obligațiile generate de convenția de credit intervenită între părți, instanța reține că toate riscurile acestui contract au fost stabilite în sarcina împrumutaților.

Având în vedere considerentele de mai sus, instanța apreciază că prin stipularea comisionului de risc, raportat la circumstanțele speței, s-a creat, în detrimentul reclamanților și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților semnatare ale convenției de credit deduse analizei.

Totodată, analizând conținutul contractului încheiat de către părți, instanța constată că nu sunt menționate destinația comisionului de risc și nici justificarea perceperii acestuia, astfel încât pentru acordarea creditului, împrumutătorul percepe dobândă și comision fără evidențierea distincției dintre acestea, fiind astfel încălcate dispozițiile art.4 alin.6 din Legea 193/2000 ce impun exprimarea clauzelor într-un limbaj ușor inteligibil, această interpretare răspunzând și aprecierilor făcute de pârâtă în acest sens.

Acest din urmă text afirmă și că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu produsele și serviciile oferite in schimb, însă în cazul de față, după cum s-a arătat, Banca nu a oferit niciun produs sau serviciu în schimbul perceperii acestui comision, el reprezentând un beneficiu unilateral (cu unicul scop de a acoperi propriile riscuri). Includerea sa expresă în „prețul contractului” ar fi dat posibilitatea consumatorului să aprecieze în mod clar asupra naturii sale și ar fi dus la scoaterea sa din discuția cu privire la clauzele abuzive.

În consecință, Banca nu poate beneficia de efectul exclusiv al art.4 alin.6, tocmai din cauza modalității sale de exprimare și explicare a comisionului de risc.

Mai mult, exprimarea textului sugerează doar că, în aprecierea caracterului abuziv al clauzei, nu poate constitui un criteriu „calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată”, nu faptul că toate componentele prețului contractului sunt excluse din start și automat (de plano) de la un astfel de control. Nici prevederile art.4 alin.2 din Directiva 93/13/CEE nu pot fi interpretate în această manieră.

Prin urmare, instanța va constata nulitatea absolută a clauzei contractuale prevăzute în art.5 lit.a din Convenția de credit dintre părți.

Întrucât s-a stabilit caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de risc și s-a dispus anularea acestei clauze și eliminarea din contract, iar sancțiunea nulității produce efecte retroactive, plățile efectuate de reclamanți către pârâtă, cu titlu de comision de risc, potrivit graficului de rambursare a creditului anexă la contract, dobândesc caracter de plăți nedatorate. Mai mult, în condițiile în care plățile lunare pe care trebuie să le efectueze reclamanții, conform graficului de rambursare, includ în mod obligatoriu și sumele percepute cu titlu de comision de risc, pârâta nu a invocat existența unor restanțe de plată ale reclamanților cu privire la acest comision.

Sub acest aspect, va obliga pârâta să restituie suma de 7714 franci elvețieni (CHF), reprezentând contravaloarea comisionului de risc achitat în temeiul clauzelor respective până la data introducerii acțiunii (09.08.2013).

Totodată, față de felul cum a fost formulată cererea, instanța va constata ca lipsite de obiect capetele de cerere privind obligarea pârâtei la eliminarea respectivelor clauze din contract, respectiv privind constatarea sumei achitate până la data introducerea acțiunii și a faptului că suma de 7714 franci elvețieni (CHF) reprezintă o plată nedatorată.

Astfel, odată ce instanța a constatat nulitatea unei clauze, stabilind că este abuzivă, nu se mai impune obligarea pârâtei să elimine din contract, deoarece prevederea este eliminată tocmai prin efectul primei soluții, nemaidepinzând de împrumutător eliminarea acesteia, iar împrumutatul nemaifiind oricum obligat să o respecte.

În egală măsură, nu are sens să se constate în dispozitiv care a fost suma achitată de părți cu titlu de comision de risc, de vreme ce instanța face efectiv o astfel de constatare atunci când calculează suma ce se impune a fi restituită.

Totodată, instanța va respinge ca neîntemeiată cererea reclamanților de obligare a pârâtei la plata contravalorii cheltuielilor de judecată, deoarece nu a fost dovedită plata onorariului de avocat (nici odată cu introducerea cererii, nici mai târziu, odată cu răspunsul la întâmpinare sau în faza concluziilor pe fond), iar alte cheltuieli nu au fost invocate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE

Admite în parte cererea formulată de reclamanții A____ V___-A________, A____ A______, B_________ I___ și B_________ P________ (cu domiciliul procesual ales în Iași, _______________.4, ____________________________, biroul 8, jud.Iași, la Cabinet de Avocat “C______ M______”) în contradictoriu cu pârâta S.C. V________ România S.A. (cu sediul în București, șoseaua P_____, nr. 42, _________ 10, sector 2).

Constată nulitatea absolută a clauzelor contractuale prevăzute în art.5 lit.a din condițiile speciale, respectiv art.3.5 din condițiile generale ale convenției de credit nr.xxxxxxx/15.10.2008, intervenită între A____ V___-A________ și A____ A______, în calitate de împrumutați, B_________ I___ și B_________ P________, în calitate de garanți ipotecari, și S.C. V________ România S.A., în calitate de Bancă.

Obligă pârâta să restituie reclamanților suma de 7714 franci elvețieni (CHF), reprezentând contravaloarea comisionului de risc achitat în temeiul clauzelor respective până la data introducerii acțiunii (09.08.2013).

Constată ca lipsite de obiect capetele de cerere privind obligarea pârâtei la eliminarea respectivelor clauze din contract, respectiv privind constatarea sumei achitate până la data introducerea acțiunii și a faptului că suma de 7714 franci elvețieni (CHF) reprezintă o plată nedatorată.

Respinge ca neîntemeiată cererea reclamanților de obligare a pârâtei la plata contravalorii cheltuielilor de judecată.

Cu apel la Tribunalul Iași (care se depune la Judecătoria Iași), în 30 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședință publică, azi, 21.10.2014.

Președinte Grefier

Z.L.F.M. N.Z.

Red/ Tehnored Z.L.F.M.

4 ex./05.12.2014