Cod Operator 2443

Dosar nr. XXXXXXXXXXXXXX

R O M Â N I A

TRIBUNALUL GORJ

SECȚIA C_________ ADMINISTRATIV SI FISCAL

Decizia nr. 642/2012

Ședința publică din 05 Septembrie 2012

Completul compus din:

PREȘEDINTE M_____ D______

Judecător L____ M______ S______

Judecător L_______ B_________

Grefier R_____ C_________

Pe rol soluționarea recursului declarat de recurenta petentă _______________________ împotriva sentinței civile nr. 6452 din 12.04.2012 pronunțată de Judecătoria Tg-J__ în dosarul nr. XXXXXXXXXXXXXX în contradictoriu cu intimata A__________ Națională pentru Protecția Consumatorilor- Comisariatul Județean pentru protecția Consumatorilor Gorj.

La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns pentru recurenta petentă avocat A______ N___ cu împuternicire avocațială emisă în baza contractului de asistență juridică nr. B xxxxxx din data de 30.05.2012 depusă în ședință publică, lipsă fiind intimata.

Procedura de citare legal îndeplinită.

S-a făcut referatul oral al cauzei de către grefierul de ședință care a învederat instanței că recursul este declarat în termen și motivat.

Verificându-și competența în temeiul art.159 ind.1 alin.4 astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010 tribunalul stabilește că este competent general, material și teritorial să judece pricina.

Constatând că părțile nu au formulat alte cereri iar recursul este în stare de judecată s-a acordat cuvântul asupra acestuia.

Avocat A______ N___ pentru recurenta petentă _______________________ a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței recurate în sensul obligării CJPC Gorj la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de procesul la primă instanță și menținerea restului dispozițiilor sentinței. S-a arătat faptul că intimata este în culpă procesuală întrucât nu a aplicat în mod corect directiva, transpusă inițial prin OUG nr. 50/2010 care a fost aprobată cu modificări prin Legea nr. 288/2010, în sensul că prevederile ordonanței de urgentă nu se aplicată contractelor în curs de derulare de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, depunând în acest sens concluzii scrise, într-un exemplar și anexând în fotocopie dovada cheltuielilor de judecată privind reprezentarea în fața Judecătoriei Tg-J__ în dosarul nr. XXXXXXXXXXXXXX ( onorarii și cheltuieli aferente contractului de asistență juridică xxxxxx/27.10.2010 ).

TRIBUNALUL

Asupra recursului de față;

Prin sentința civilă nr. 6452 din 12.04.2012 pronunțată de Judecătoria Tg-J__ în dosarul nr. XXXXXXXXXXXXXX a fost admisă plângerea formulată de petenta _______________________, a fost anulat procesul-verbal de constatare a contravenției __________ nr.xxxxxxx/24.08.2010 întocmit de Comisariatul Județean pentru Protecția Consumatorilor Gorj și a fost respinsă cererea petentei privind cheltuielile de judecată.

Pentru a pronunța această sentință instanța de fond a reținut că la data de 24.08.2010 s-a întocmit procesul verbal de contravenție __________ nr. xxxxxxx prin care S.C. V________ ROMANIA S.A. BUCUREȘTI – SUCURSALA TG-J__ a fost sancționată contravențional cu amendă în cuantum de 20.000 lei, conform art. 86 alin . 2 din OUG 50/2010, pentru încălcarea art. 36 din OUG 50/2010, propunându-se respectarea imediată a clauzelor contractuale care au fost încălcate, restituirea sumelor încasate fără temei legal în maxim 15 zile și aducerea contractului în conformitate cu prevederile legale în maxim 15 zile.

Prin procesul verbal descris mai sus s-a reținut faptul că în cadrul acțiunii de verificare a aspectelor reclamate în petițiile FR322/28.07.2010 – percepere comision de risc după _____________________ prev. OUG 50/2010, în cazul d-lui P________ C_________ pentru convenția de credit nr. xxxxxxx/21.08.2008, FR331/02.08.2010 – percepere neîntreruptă a comisionului de risc în cazul d-nei B_________ D____ A_____ și a d-lui B_________ L____ C______ pentru convențiile de credit nr. xxxxxxx/28.02.2008, nr. xxxxxxx/03.08.2007, nr. xxxxxxx/26.07.2007, încheiate între operatorul economic banca și petenți, s-a constatat că operatorul economic a încălcat prevederile OUG 50/2010 art. 36, percepând comisionul de risc în mod neîntrerupt, după _____________________ prevederilor legale menționate.

Referitor la convenția de credit nr. xxxxxxxx/03.08.2007, încheiate între V________ și B_________ D____ A_____ și B_________ L____ C______, operatorul economic banca a încălcat prevederile clauzei contractuale prevăzute la art. 3 al. 5 din Condițiile generale ale Convenției, percepând neîntrerupt comisionul de risc și după derularea primelor 12 luni ale convenției de credit, fără o analiză corectă a creditului.

S-a constatat, de asemenea, că se încalcă prevederile OUG 50/2010, art. 36.

Din cele reținute s-a constatat că la momentul întocmirii procesului verbal de contravenție nu fusese adoptată legea pentru aprobarea OUG 50/2010. Prin legea nr. 288/28.12.2010, publicată în Monitorul Oficial al României s-a prevăzut, prin art. 95 din lege, că „Prevederile prezentei ordonanțe de urgență(OUG50/2010) nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, cu excepția dispozițiilor art. 37^1, ale art. 66-69 și, în ceea ce privește contractele de credit pe durată nedeterminată existente la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, ale art. 50-55, ale art. 56 alin. (2), ale art. 57 alin. (1) și (2), precum și ale art. 66-71”.

Având în vedere că dispoziția legală anterioară se referă la neaplicabilitatea OUG 50/2010 contractelor de credit în curs de derulare la ______________________ și având în vedere că prin procesul verbal de contravenție s-a verificat modul de derulare a contractelor nr. xxxxxxx/21.08.2008, nr.xxxxxxx/28.02.2008,nr.xxxxxxx/03.08.2007, nr. xxxxxxx/26.07.2007, ce erau în curs de derulare la momentul controlului, instanța va face aplicabilitatea temeiului de drept arătat. Acest temei de drept va fi corelat cu disp. art. 12 alin. 1 din OG 2/2001, în conformitate cu care fapta săvârșită înainte de _____________________ unui act normativ nou nu se mai sancționează dacă prin acest act normativ nu mai este prevăzută ca fiind contravenție. Se vor avea în vedere și dispozițiile Deciziei nr. 287/2007 a Curții Constituționale, în conformitate cu care la _____________________ legii noi care nu mai prevede o faptă ca fiind contravenție, nu se mai aplică sancțiunea contravențională, iar în situația sancțiunilor contravenționale aplicate și aflate în curs de executare, la _____________________ legii noi, acelea nu se mai execută.

În consecință, instanța a admis plângerea contravențională, a anulat procesul verbal de contravenție, constatând că sancțiunile contravenționale descrise în actul de constatare au devenit inaplicabile, ca efect al legii.

Cu privire la cererea petentei pentru cheltuieli de judecată, având în vedere temeiurile de fapt și de drept reținute anterior, s-a apreciat că în cauză nu se poate afirma o reală „ cădere în pretenții „ a părții cu calitate procesuală pasivă.

Așa cum s-a arătat, motivele de neaducere la îndeplinire a măsurilor din procesul verbal de contravenție sunt cele rezultate din legea nouă, prin hotărâre nefiind reținute de către instanță motive de nelegalitate și netemeinicie a procesului verbal pentru a se stabili o culpă procesuală ulterioară a intimatei.

Din motivele expuse și față de disp. art. 274 C. pr. civ., instanța a respins cererea petentei pentru plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva sentinței a declarat recurs în termen și motivat petenta _______________________ solicitând modificarea în parte a sentinței recurate în sensul obligării CJPC Gorj la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de procesul în primă instanță și menținerea restului dispozițiilor sentinței, precum și obligarea intimatei la suportarea cheltuielilor de judecată generate de soluționarea prezentului recurs.

S-a susținut că instanța de fond a respins în mod greșit și netemeinic cererea de acordare a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, făcând o eronată aplicare a prevederilor legale.

Conform art. 274 alin. 1 C. proc. civ. „Partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.”

A___. 2 al art. 274 C. proc. civ. stabilește ,, Judecătorii nu pot micșora cheltuielile de timbru, taxe de procedură, și impozit proporțional, plata experților despăgubirea martorilor, precum și orice alte cheltuieli pe care partea care a câștigat va dovedi că le-a făcut.

A___. 3 al art. 274 C. proc. civ. stabilește „Judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat, că sunt nepotrivit de mari sau de mici, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.”

Astfel cum rezultă din prevederile legale de mai sus, fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este reprezentat de culpa procesuală a părții „care cade în pretenții”.

Culpa procesuală este cea care trebuia să fundamenteze fiecare sumă la care va fi obligată partea care a căzut în pretenții, cu titlu de cheltuieli de judecată. Culpa procesuală presupune fie înregistrarea pe rolul unei instanțe a unei cereri, acțiune ce se dovedește fi neîntemeiată, fie susținerea unor apărări neîntemeiate. Culpa procesuală pe care se întemeiază reglementarea din art. 274 C.pr.civ., poate fi atât a reclamantului, cât și a pârâtului.

Culpa procesuală reprezintă formularea unei cereri, exercitarea unei acțiuni ori susținerea unor apărări neîntemeiate. Pentru acordarea cheltuielilor de judecată este necesar și suficient a se reține culpa procesuală părții care a pierdut procesul și a căzut astfel în pretenții.

Astfel cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa, inclusiv în dreptul intern, partea care a câștigat procesul va putea obține rambursarea unor cheltuieli, în temeiul art. 274 C.pr.civ., doar în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil. Cu alte cuvinte cheltuielile de judecată cuprind acele sume de bani care în mod real, necesar și rezonabil au fost plătite de partea care a câștigat procesul în timpul și în legătură cu acel litigiu.

În jurisprudența națională, principiul menționat anterior a fost aplicat constant. În acest sens plenul fostului Tribunal Suprem, prin decizia de îndrumare nr. 11/1959 a statuat că ,, la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală. Partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute justificat de partea câștigătoare ,,.

Acordarea cheltuielilor de judecată are la bază existența culpei procesuale care subzistă chiar și în situațiile în care cererea de chemare în judecată a fost anulată ca netimbrată ,, faptul că acțiunea nu a fost soluționată în fond, ci a fost anulată ca netimbrată, nu poate să justifice respingerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, deoarece acordarea lor se bazează pe culpa procesuală a părții din vina căreia s-a purtat procesul, aș că aceasta trebuie să răspundă în toate cazurile în care partea adversă a efectuat anumite cheltuieli, indiferent de modul în care a fost soluționat litigiul „ ( Tribunalul Suprem, Secția Civilă, decizia nr. 539 din 17 aprilie 1970 ).

În mod greșit prima instanță a considerat că nu se impune obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată suportate de către subscrisă având în vedere faptul că anularea procesului verbal s-a pronunțat ca urmare a admiterii argumentului dezincriminării susținut de către apărătorul subscrisei.

Circumstanța că procesul verbal a fost anulat ca urmare a intrării în vigoare a Legii 288/2010, motiv pentru care instanța a reținut dezincriminarea faptelor constatate, nu poate avea incidență asupra acordării cheltuielilor de judecată. Ipoteza că agenții ANPC au fost de bună credință la data întocmirii procesului verbal, considerând că fac o aplicare fidelă a OUG 50/2010, nu îi exonerează de obligația suportării cheltuielilor de judecată, întrucât culpa procesuală nu poate fi înlăturată de buna credință a părții care cade în pretenții.

În cauza de față _______________________ a fost nevoită să se apere de un exces al autorității care a aplicat dezechilibrat un act normativ a cărui implementare nu a fost precedată de un studiu de impact, în emiterea căruia a predominat un aspect administrativ si de oportunitate, respectiva graba transpunerii Directivei 2008/48.

Rolul principal al ANPC a fost așa cum a rezultat din actul său normativ de reglementare a funcționării, Hotărârea Guvernului nr. 882/2010, dar și din procedura generală privind soluționarea petițiilor consumatorilor referitoare la lipsa conformității produselor și serviciilor aprobată prin ordinul președintelui ANPC 588/2009 acela de a proteja drepturile consumatorilor prin prevenirea încălcării drepturilor acestora și doar în subsidiar prin sancționarea nerespectării acestor drepturi. Acest aspect a rezultat fără putință de tăgadă din faptul că, în situația cercetării unei petiții a unui consumator ANPC este obligată să verifice mai întâi parcurgerea unei proceduri amiabile de soluționare a diferendului dintre consumator și agentul economic.

În aplicarea dispozițiilor OUG nr. 50/2010, ANPC s-a transformat însă într-un veritabil justițiar, nerealizând medierea obligatorie între consumatori și bănci, rezumându-se doar la funcția sa represivă, prin întreprinderea unor controale sumare, pur formale, mulțumindu-se practic doar la reluarea conținutului reclamațiilor consumatorilor fără a realiza o analiză profundă a situației ce îi fusese supusă atenției.

Faptul că apărările recurentei au fost unele întemeiate a fost demonstrat cu prisosință chiar de probarea cu modificări a OUG nr. 50/2010 prin Legea nr. 288/2010 care a exclus sferei de aplicare a acestei OUG contractele aflate în derulare la momentul intrării ei în vigoare. Astfel din sfera contravenționalului faptele reținute de către ANPC în prezenta cauză legiuitorul neînsușindu-și normele instituite de către executiv sancționând astfel aplicarea pripită a OUG 50/2010 de către ANPC.

Mai mult, culpa ANPC este una de natura evidenței având în vedere faptul că art. 148 alin. 2 din Constituția României ,, Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare au caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare ,,.

Întocmirea procesului verbal a obligat banca să conteste conținutul acestuia și pe cale de consecință să efectueze cheltuieli pentru susținerea drepturilor sale procesuale. Faptul că instanța a admis plângerea și a anulat procesul verbal de sancționare a băncii implică existența culpei procesuale a ANPC. Circumstanța că procesul verbal a fost anulat ca urmare a intrării în vigoare a Legii 288/2010 motiv pentru care instanța a reținut dezincriminarea faptelor constatate nu poate avea o incidență asupra acordării cheltuielilor de judecată.

În speță cheltuielile de judecată respinse în mod netemeinic de prima instanță au constat în onorariu de avocat.

Prima instanță în mod incorect a reținut că nu au fost îndeplinite condițiile de acordare a contravalorii cheltuielilor de judecată ocazionate de proces, respectiv că nu se poate reține o reală cădere în pretenții a intimatei, deși aceasta este cea care a pierdut procesul.

Exceptând ipoteza prevăzută de art. 275 C.proc.civ., părții ale cărei pretenții sau apărări i-au fost admise tale quale, i se vor acorda în totalitate cheltuielile de judecată suportate în proces. Sub acest strict aspect, buna-credință a părții care a pierdut procesul nu are relevanță juridică.

Așa cum a arătat, în plan jurisprudențial s-a statuat că la baza obligației de acoperire a cheltuielilor de judecată se află culpa procesuală. Partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte aceste cheltuieli făcute în mod justificat de partea câștigătoare.

O atare culpă, conjugată cu unicitatea procesului civil constituie regula degajată de art. 274 alin. 1 C. proc. civ., care impune cu necesitate ca ele să fie recuperate de partea care le solicită dacă ea a triumfat.

Poziția de parte care câștigă în procesul civil este determinată de raportul existent între conținutul obiectului acțiunii și rezultatul obținut prin hotărârea de soluționare a litigiului (în speță obiectul acțiunii a fost plângerea contravențională împotriva procesului-verbal de constatare a contravenției soluția instanței fiind aceea de admitere a plângerii și de anulare a procesului verbal contestat și pe cale de consecința intimata este partea care a pierdut procesul și a căzut astfel în pretenții).

Caracterul real al cheltuielilor de judecată a rezultat cu prisosință din faptul că reprezentanții legali ai subscrisei au depus în fața Judecătoriei Tg-J__ dovezile privind efectuarea plății onorariului stabilit.

Așa fiind, față de faptul că între V________ R______ și NNDKP există contract de asistență juridică, respectiv faptul că la dosar există dovezile privind plata de către Bancă a onorariului stabilit, este evident faptul că onorariul de avocat/cheltuielile de judecată sunt reale.

Caracterul rezonabil al cheltuielilor de judecată. Având ca temei prevederile art. 274 C. proc. civ. precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului respectiv a Curții Europene de Justiție, caracterul rezonabil al cheltuielilor de judecată, reprezentate de onorariul avocatului, trebuie să se aprecieze în baza următoarelor criterii: (a) valoarea pricinii, (b) munca depusă de avocat și (c) pregătirea profesională a avocatului. Cu alte cuvinte, stabilirea caracterului rezonabil al onorariului de avocat are la bază atât criterii obiective (valoarea pricinii și munca depusă de avocat) cât și criterii subiective (pregătirea profesională a avocatului/prestanța/notorietatea).

În cazul dedus judecății, criteriile mai sus menționate au fost avute în vedere de părți la momentul stabilirii cuantumului onorariului de avocat, la momentul în care a solicitat cheltuielile de judecată cât și de către instanța judecătorească la momentul acordării cheltuielilor de judecată.

Referitor la criteriul subiectiv de stabilire a onorariului de avocat notorietatea /prestanța/ pregătirea profesională a avocatului, trebuie avut în vedere și faptul că Banca a fost reprezentată de NNDKP, societate de avocatură clasificată de către firmele de evaluare a avocaților ca fiind societatea de avocatură numărul unu în ceea ce privește litigiile și arbitrajul. Cu alte cuvinte, stabilirea onorariului și încuviințarea acestuia de către instanța de judecată a avut în vedere, cu prisosință și pregătirea profesională a avocaților.

Caracterul necesar al cheltuielilor de judecată. Sumele cheltuite de persoana ce a câștigat procesul trebuie să contribuie în mod semnificativ la soluționarea cauzei, în sensul că trebuie să aibă legătură cu obiectul judecății. În cazul de față, activitatea desfășurată de avocat a contribuit în mod categoric la soluționarea favorabilă a cauzei, argumentul dezincriminării invocat de către apărătorul subscrisei fiind cel care a dus la admiterea plângerii contravenționale formulată împotriva procesului verbal.

Jurisprudența Curții Europene de Justiție a stabilit ca și criterii de cenzurare de către judecător a onorariului avocatului măsura în care apărările/motivele/excepțiile sale au fost reținute sau nu de instanța judecătorească. Cu alte cuvinte, chiar și în ipoteza în care reclamantul a căzut în pretenții, instanța respingând cererea de chemare în judecată, aceasta din urmă este în drept să diminueze cheltuielile de judecată solicitate de pârât, în măsura în care apărările formulate de acesta nu au fost reținute de instanța judecătorească, în sensul că cererea de chemare în judecată a fost respinsă având în vedere motivele invocate din oficiu de instanța judecătorească ori, în speță, soluția favorabilă dată de către instanță când a anulat procesul-verbal a fost o consecință directă a celor susținute de către apărătorul subscrisei care a învederat instanței _____________________ Legii 288/2010 precum și toate consecințele ce decurg din acest eveniment legislativ petrecut în cursul desfășurării procesului.

În mod absolut netemeinic, prima instanță motivează respingerea cheltuielilor de judecată prin faptul că motivele pentru care a fost dispusă anularea procesului verbal de contravenție constau în dezincriminarea faptei printr-o lege ulterioară constatării.

Arată că buna credință a celui care pierde procesul nu reprezintă un motiv pentru exonerarea acestuia de la plata cheltuielilor de judecată, aceasta în măsura în care se poate reține că la data întocmirii procesului-verbal agenții constatatori au fost de bună-credință întrucât au aplicat OUG 50/2010 în forma nemodificată.

Însă, nu se poate considera că agenții ANPC au fost de bună-credință, întrucât actul normativ reprezentat de OUG 50/2010 a fost aplicat înainte de clarificarea înțelesului conținutului său, cu prejudicierea gravă a băncii.

Apărea clar la data aplicării sancțiunilor că transpunerea realizată de către ordonanță nu respecta obiectivele urmărite de către Directiva 2008/48/CE, însă criticile aduse ordonanței nu au oprit organele de execuție ale ANPC să aplice ordonanța în propria interpretare, cauzând un dezechilibru important în desfășurarea activității bancare, în ciuda faptului că, în conformitate cu prevederile art. 2 alin. 2 lit. a din Hotărârea nr. 882 din 18 august 2010 privind Organizarea și Funcționarea Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, unul din principalele sale obiective este „asigurarea armonizării cadrului legislativ național cu reglementările din Uniunea Europeană în domeniul protecției consumatorilor”, însă autoritatea a procedat pripit ca un apărător al debitorilor, nu ca un factor de echilibru între consumatori și bănci.

A__________ Națională de Protecție a Consumatorilor a săvârșit un veritabil exces de putere aplicând dezechilibrat un act normativ a cărui implementare nu a fost precedată de un studiu de impact, dând prioritate funcției sale sancționatorii, nu celei preventive.

În drept și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9, art. 304¹C.pr.civ. art. 274 C.pr.civ. art. 34 alin. 2 din OG 2/2001, OUG 50/2010 aprobată cu modificări prin Legea nr. 288/2010, precum și principiile în care își are sediul materia.

În temeiul art. 146 C.pr.civ. C.pr.civ. recurenta petentă ________________________ formulat și depus în ședință publică concluzii scrise, într-un exemplar, prin care a solicitat admiterea recursului declarat împotriva sentinței civile nr. 6452 din 12.04.2012 pronunțată de Judecătoria Tg- J__, modificarea în parte a sentinței recurate în sensul obligării C.J.P.C. Gorj la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de procesul în prima instanță și menținerii restului dispoziției sentinței, precum și obligarea intimatei la suportarea cheltuielilor de judecată generate de soluționarea prezentului recurs.

Sentința nr. 6452 din 12.04.2012 pronunțată de Judecătoria Tg-J__, relativ la capătul de cerere privind cheltuielile de judecată, este netemeinică și nelegală pentru următoarele motive:

Procedura contravențională reglementată de Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor („OG 2/2001”) este asimilată în lumina dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului („Convenția"), așa cum au fost acestea interpretate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului („CEDO”), procedurii penale.

Curtea de la Strasbourg a apreciat în baza a trei criterii, alternative și nu cumulative, respectiv calificarea faptei în dreptul intern, natura faptei incriminate și natura și gravitatea sancțiunii, că procedura contravențională are o abordare identică în multe cazuri cu cea penală.

Având în vedere faptul că, potrivit OG nr. 2/2001, amenda contravențională este distinctă de acoperirea eventualelor prejudicii cauzate de săvârșirea faptei contravenționale, având, deci, un caracter sancționator și preventiv, a rezultat cu certitudine că procedura contravențională, reglementată de OG nr. 2/2001, poate fi asimilată procedurii penale, din perspectiva articolului 6 din Convenție.

Această interpretare a fost consfințită și de Curtea Constituțională a României care, având în vedere jurisprudența constantă a CEDO a reținut: „ în aprecierea acestor criterii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că modul de definire a faptelor de către dreptul intern nu are decât o valoare relativă, esențială fiind natura faptei și a sancțiunii.(...)Curtea Europeană a Drepturilor Omului a avut în vedere faptul că sancțiunile administrative nu privesc un grup de persoane, ci se adresează tuturor cetățenilor în vederea realizării scopului preventiv și represiv al sancțiunii, ceea ce conferă faptei natură penală. (...)Curtea consideră că, sub acest aspect, legislația contravențională din R______, similară celei germane, intră sub prevederile art. 6 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale”.

De asemenea, Curtea Constituțională a apreciat și că „ instanța competentă să soluționeze plângerea îndreptată împotriva procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției este obligată să urmeze anumite reguli procedurale distincte de cele ale dreptului procesual civil ,,.

În cauza de față, instanța de fond, deși a admis plângerea contravențională formulată de către subscrisă, în mod nelegal și netemeinic a dispus respingerea capătului de cerere privind obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată, apreciind că „nu se poate afirma de o reală cădere în pretenții a părții cu calitate procesuală pasivă”, motivat de faptul că argumentul care a stat la baza admiterii plângerii contravenționale a fost cel al dezincriminării contravenției reținute în procesul verbal.

Intervenirea unei legi dezincriminatoare constă în aceea că fapta reținută în sarcina acuzatului nu mai apare ca fiind prevăzută de lege și, pe cale de consecință, având în vedere principiul legalității răspunderii penale și contravenționale, dezincriminarea are ca efect achitarea acestuia.

În cazul de față, ca urmare a reținerii dezincriminării și admiterii plângerii contravenționale, instanța de fond a dispus „achitarea” subscrisei, astfel încât se impunea ca aceasta să facă aplicarea principiilor dreptului procesual penal cu privire la cererea formulată de către subscrisă în integralitatea sa.

În procesul penal, căruia i se asimilează și procedura contravențională așa au demonstrat supra, obligația suportării cheltuielilor judiciare are un caracter complex, diferit de cel din procesul civil care are la bază teoria culpei procesuale.

Astfel, temeiul care stă la baza obligării părților la plata cheltuielilor de judecată, nu este culpa procesuală, această obligație decurgând din însăși încălcarea legii prin săvârșirea infracțiunii/contravenției. Poziția procesuală a părților nu are relevanță, la suportarea cheltuielilor de judecată urmând a fi obligată partea în defavoarea căreia a fost soluționată cauza penală, indiferent dacă procesual i se poate reproșa o culpă.

Atunci când inculpatul este achitat, la plata cheltuielilor de judecată, urmează a fi deci obligată partea adversă, în cazul de față subscrisa a fost „achitată”, iar partea adversă este intimata, astfel încât se impunea ca aceasta să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată avansate de către subscrisă independent de existența unei culpe procesuale a acesteia.

Dispunând respingerea capătului de cerere referitor la obligarea părții în defavoarea căreia s-a soluționat cauza la plata cheltuielilor de judecată și practic impunând astfel ca aceste cheltuieli să fie suportate de către subscrisă, deși a fost achitată, instanța de fond a pus sub semnul întrebării însăși nevinovăția subscrisei, sentința pronunțată reflectând sentimentul că subscrisa ar fi totuși vinovată de încălcarea legii. O astfel de hotărâre încalcă prezumția de nevinovăție a subscrisei și deci art. 6 din Convenție, deoarece inculpatul achitat nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată.

Mai mult, chiar și în situația în care, instanța de fond, trecând peste principiile sus-arătate, ar fi considerat că în cauza de față, relevanță pentru acordarea cheltuielilor de judecată o are culpa procesuală a părților, aceasta ar fi trebuit oricum să admită cererea subscrisei și să dispună obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere existența culpei procesuale a acesteia.

Ca instituție publică în subordinea Guvernului, A__________ Națională pentru Protecția Consumatorilor trebuia să respecte prevederile constituționale referitoare la aplicarea legii in timp, nerespectarea acestora constituind abuz de putere al reprezentanților săi în teritoriu.

Prin măsurile întreprinse, ANPC a încălcat prevederile constituționale, referitoare la neretroactivitatea legii, Guvernul însuși recunoscând culpa și fapta ilicita săvârșită de organele statului, prin adoptarea și punerea în aplicare a OUG 50/2010 în forma inițială, în opinia transmisă Curții Constituționale, sesizate cu obiecția de neconstituționalitate a legii de aprobare a OUG 50/2010, opinie menționată în Decizia Curții Constituționale nr. 1656/2010 „ în opinia Guvernului, așa cum era formulat în Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 50/2010 art. 95 lăsa să se înțeleagă că prevederile ordonanței de urgență se aplică și contractelor în derulare la data intrării în vigoare a acesteia. Această interpretare putea să conducă la încălcarea art. 78 din Constituție, care prevede că legea se publică în Monitorul Oficial al României și intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei, în condițiile în care ordonanța de urgență în integralitatea sa ar produce efecte și asupra contractelor aflate în curs de derulare, fără ca aceste efecte să fie solicitate expres prin Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului, ar presupune aplicarea retroactivă a acesteia, cu încălcarea art. 78 din Constituție.”

De asemenea, Guvernul a afirmat în aceeași opinie, că potrivit formei actuale a legii de aprobare a OUG 50/2010 „orice modificare a raporturilor contractuale rămâne de principiu la latitudinea părților, voința acestora nefiind necesar să se circumscrie decât unor dispoziții imperative de ordine publică, regulă consacrată și în dreptul comun conform principiului libertății de voință ,,.

Prin urmare, Guvernul a recunoscut faptul că, în forma inițială, OUG 50/2010 încălca principiile aplicării legii în timp și că, prin modificările aduse acestei ordonanțe prin legea de aprobare, legiuitorul a încercat să corecteze aceste încălcări, precum și pe cele privind respectarea principiului libertății de voință a părților în ce privește contractele de credit existente.

Prin procesele-verbale încheiate abuziv ANPC a eludat scopul principal pentru care a fost înființată ca autoritate în subordinea Guvernului, acela de mediere, de prevenție și doar în subsidiar de sancționare.

Culpa procesuală a ANPC este evidentă, deoarece dacă aceasta nu ar fi grăbit aplicarea sancțiunilor, înainte de clarificarea normelor în temeiul cărora a aplicat respectivele sancțiuni, dacă nu ar fi încălcat normele constituționale și dacă nu s-ar fi făcut vinovată de exces de autoritate, cheltuielile procesuale efectuate de subscrisa nu ar mai fi fost necesare.

Reamintim aici, fără a intra detalii, și faptul că, așa cum a arătat și prin cererea de recurs, cheltuielile solicitate respectă criteriile rezultate din jurisprudența CEDO pentru a fi admise, respectiv acestea au un caracter, real, necesar și rezonabil astfel încât se impune ca cererea subscrisei de obligare a intimatei la plata acestora să fie admisă.

Așa fiind, a solicitat admiterea recursului declarat de subscrisă împotriva sentinței civile nr. 6452 din 12.04.2012 pronunțată de Judecătoria Tg. J__, modificarea în parte a sentinței recurate în sensul obligării CJPC Gorj la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de procesul în prima instanță și menținerii restului dispoziției sentinței și obligarea intimatei la suportarea cheltuielilor de judecată generate de soluționarea prezentului recurs.

Luând în examinare recursul prin prisma motivelor invocate, tribunalul constată următoarele:

Procesul verbal de constatare a contravenției a fost încheiat la data de 24.08.2010 iar plângerea contravențională a fost depusă la Judecătoria Târgu J__ la data de 01.09.2010. OUG 50/2010 a fost publicată la 11.06.2010 și a intrat în vigoare la 21.06.2010, fiind ulterior modificată prin Legea 288/28.12.2010 publicată în MO la 30.12.2010, sentința instanței de fond fiind pronunțată la 12 aprilie 2012.

Potrivit art. 36 din OUG 50/2010 în forma inițială, pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensație în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor, după caz, penalități, precum și un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor.

Legea 288/2010 a modificat aceste dispoziții, textul având următorul cuprins: (1) Pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensație în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor și, după caz, dobânda penalizatoare, alte costuri percepute de terți, precum și un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor. (2) Comisionul de analiză dosar și cel unic vor fi stabilite în sumă fixă, aceeași sumă fiind percepută tuturor consumatorilor cu același tip de credit în cadrul aceleiași instituții de credit. (3) Comisionul de administrare se percepe pentru monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operațiuni de către creditor în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului. În cazul în care acest comision se calculează ca procent, acesta va fi aplicat la soldul curent al creditului.

La art. 95 se arată că prevederile prezentei ordonanțe de urgență nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, cu excepția dispozițiilor art. 371, ale art. 66 - 69 și, în ceea ce privește contractele de credit pe durată nedeterminată existente la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, ale art. 50 - 55, ale art. 56 alin. (2), ale art. 57 alin. (1) și (2), precum și ale art. 66 - 71.

Se constată că în mod corect a reținut instanța de fond că Legea 288/2010 nu mai prevede ca și contravenție fapta descrisă în actul de sancționare, făcând astfel aplicarea dispozițiilor articolului 12 alineat 1 din OG 2/2001 privind legea contravențională mai favorabilă cu care se coroborează legea specială.

Potrivit art. 274 alin. 1 C. proc. civ. partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Cheltuielile de judecată reprezintă o sumă de bani în care se regăsesc toate cheltuielile pe care partea care a câștigat procesul le-a efectuat în cadrul litigiului soluționat prin hotărâre judecătorească.

Fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este reprezentat de culpa procesuală a părții „care cade în pretenții”. Așa cum s-a exemplificat în doctrină, culpa procesuală aparține pârâtului dacă nu și-a executat obligațiile, astfel încât s-a admis acțiunea reclamantului; dacă își execută obligațiile pe parcursul procesului; dacă pârâtul și-a executat obligația înainte de sesizarea instanței, dar nu l-a înștiințat pe reclamant, ceea ce a determinat declanșarea procesului. Într-o exprimare sintetică, culpa procesuală a pârâtului rezultă din formularea unor apărări neîntemeiate.

În speța dedusă judecății nu se poate reține culpa procesuală a intimatului întrucât soluția de admitere a plângerii contravenționale nu este rezultatul analizării fondului cauzei, ci consecința intervenirii unei legi mai favorabile după formularea plângerii contravențională.

S-a invocat de către recurenta petiționară faptul că intimata este în culpă întrucât nu a aplicat în mod corect directiva comunitară ce are efect direct , transpusă inițial prin OUG nr. 50/2010 care a fost aprobată cu modificări prin Legea nr. 288/2010, în sensul că prevederile ordonanței nu ar fi trebuit aplicate contractelor în curs de derulare cum era cel din prezenta cauză.

Tribunalul reține că prin dispozițiile OUG nr. 50/2010 s-a realizat o transpunere în legislația națională a Directivei 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene _______ nr. 133 din 22 mai 2008, cu excepția art. 19, 20, 35-44, art. 71 alin. (3)-(5), art. 79, 86-89 și 95.

Ca regulă generală directivele comunitare stabilesc numai obiectivele ce trebuiesc îndeplinite de către statele membre, lăsându-le acestora libertatea cu privire la modalitatea de punere în practică, de realizare efectivă a scopului stabilit la nivel comunitar, ea fiind mai flexibilă decât regulamentul și ținând cont de realitățile din statele membre ce își conservă o anumită marjă de manevră în privința transpunerii în legislația națională, directiva păstrându-și caracterul său normativ.

În privința transpunerii directivei este cunoscut că aceasta presupune adoptarea de către autoritățile naționale competente, în termenele prevăzute de instituțiile comunitare, a măsurilor necesare pentru aplicarea în ordinea juridică internă a normelor conținute din directivă.

Statele membre au obligația să aleagă dintre mijloacele pe care le au la dispoziție pe acelea care duc la atingerea scopului directivei, pentru a se asigura efectul util al acesteia.

Directivele se adresează numai destinatarilor prevăzuți de ea spre deosebire de regulament, însă prin decizia pronunțată în cauza „V__ Duyn” din 1974, Curtea de Justiție s-a pronunțat recunoscând directivei posibilitatea efectului direct ce se poate constata în cazul când termenul de transpunere a expirat și directiva nu a fost transpusă prin măsuri interne sau s-a transpus eronat, a doua situație fiind atunci când directiva a fost transpusă defectuos, înainte de expirarea termenului limită.

În ceea ce privește posibilitatea de invocare a directivei, tribunalul reține că ea reprezintă trăsătura ce permite unei norme aparținând dreptului comunitar să fie invocat în fața instanțelor naționale, chiar dacă nu are efect direct, împotriva normelor interne, existând obligația pentru judecătorul național ca în aplicarea dreptului să asigure eficacitatea dispozițiilor comunitare.

În speța dedusă judecății nu subzistă niciuna din cele trei ipoteze de invocabilitate a directivei, respectiv aceea de interpretare conformă, de reparație sau de excludere .

Această concluzie decurge din faptul că directiva a fost transpusă în legislația internă în mod corect în sensul că legislația națională a fost pusă de acord cu prevederile directivei și astfel s-a asigurat scopul stabilit la nivel comunitar. Faptul că Statul Român a extins aplicarea anumitor prevederi din directivă, transpusă inițial prin OUG nr. 50/2010 și la contractele bancare în curs de derulare, prevedere nepreluată prin Legea 288/2010 nu poate fi interpretată ca o neaplicare corectă a directivei, prin actul normativ inițial acordându-se o protecție sporită debitorilor ceea ce nu se poate susține că vine în contradicție cu obiectivele directivei.

Referitor la argumentele recurentei ce vizează „achitarea” contravenientei ca urmare a dezincriminării constând în apariția unei legi în care fapta nu mai este prevăzută ca și contravenție, consecința fiind aplicarea principiilor dreptului procesual penal, tribunalul reține că scopul interpretării date dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în sensul că noțiunea de ,,acuzație în materie penală” include și domeniul contravențional, a fost acela de a asigura aceeași garanții procesuale celor învinuiți de săvârșirea unei contravenții ca și celor învinuiți de săvârșirea unei infracțiuni (Sporrong și Lonnroth contra Suediei - 1982; Ozturk contra Germaniei - 1984; Lutz contra Germaniei - 1987), neputând lipsi dintre acestea prezumția de nevinovăție instituita prin art. 6.2 din Convenție (A_____ contra Romaniei, 4.10.2007), dreptul la apărare, dreptul de a întreba sau de a solicita audierea martorilor acuzării și obținerea citării și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării (art. 6.3 lit. d), dreptul de a fi asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înțelege sau nu vorbește limba folosită la audiere. (art. 6.3 lit e) din Convenție).

Recunoașterea acestor garanții în materie contravențională nu are însă efectul de a conduce la soluționarea plângerilor contravenționale după normele de procedură penală sau aplicarea dreptului material penal, rămânând aplicabile normele de procedură edictate de OG 2/2001 ce face trimitere la dispozițiile codului de procedură civilă.

Nu mai puțin, calificarea procesului verbal de contravenție ca „acuzație în materie penală” nu îndreptățește instanța să aplice normele din procedura penală. Chiar dacă s-ar admite asemenea raționament, art.192 C.p.p. reglementează situațiile suportării cheltuielilor judiciare avansate de stat în cazul achitării inculpatului sau încetării procesului penal. Art. 193 este cel care vizează situația cheltuielilor judiciare făcute de părți, conform alin. 6 „ în celelalte cazuri privind restituirea cheltuielilor judiciare făcute de părți în cursul procesului penal, instanța stabilește obligația de restituire potrivit legii civile”, fiind în această situație întrucât speța nu este asimilată achitării din dreptul penal ci eventual aplicării legii mai favorabile.

Pentru aceste considerente recursul se privește ca nefondat și în temeiul art. 312 C.p.civ. va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge ca nefondat recursul declarat de către recurenta petentă _______________________ împotriva sentinței civile nr. 6452 din 12.04.2012 pronunțată de Judecătoria Tg-J__ în dosarul nr. XXXXXXXXXXXXXX în contradictoriu cu intimata A__________ Națională pentru Protecția Consumatorilor CJPC Gorj.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică din 05 Septembrie 2012 la Tribunalul Gorj.

Președinte, M_____ D______	Judecător, L____ M______ S______	Judecător, L_______ B_________
	Grefier, R_____ C_________

red.D.M./thred.C.R.

jf. P______ J.

2 ex./ 21 Septembrie 2012