R O M Â N I A

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE

Dosar nr. XXXXXXXXXXXXX (Număr în format vechi 391/2013)

Decizia civilă nr. 3029

Ședința publică din data de 24 mai 2013

Curtea compusă din:

PREȘEDINTE L_____ H________

JUDECĂTOR A____ I_____ C________

JUDECĂTOR M____ C________

GREFIER M______ Colindeață

Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta-reclamantă S___ L______, împotriva sentinței civile nr. 8322/12.10.2012, pronunțate de Tribunalul București - Secția a VIII-a Civilă Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr. XXXXXXXXXXXXX, în contradictoriu cu intimata-pârâtă _______________________ SRL, având ca obiect „acțiune în constatare”.

La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns recurenta-reclamantă, prin avocat d-nul R_____ V______, cu împuternicire avocațială _______ nr. xxxxxx/2012 aflată la fila 6 din dosarul de recurs și intimata-pârâtă, prin avocat d-nul A_____ B_________, cu împuternicire avocațială _______ nr. xxxxxxx/2013 aflată la fila 15 din dosarul de recurs.

Procedura de citare legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, care învederează instanței faptul că pentru termenul de azi s-a depus la dosar de către intimata-pârâtă la data de 20.05.2013, prin intermediul serviciului „registratură” al secției, întâmpinare la motivele de recurs, în dublu exemplar.

Recurenta-reclamantă, prin avocat, arată că, urmare a studierii dosarului, a observat că lipsește decizia nr. 1, exact decizia contestată cu viza ITM-ului și, având în vedere obiectul cererii, respectiv contestația formulată împotriva acestei decizii, ce-i drept la inexistența acordului de încetare, apreciază că în cauză ar trebui să se regăsească la dosarul cauzei.

Recurenta-reclamantă, prin avocat, precizează că a solicitat ca reprezentantul intimatei-pârâte să depună la dosarul instanței de recurs decizia nr. 1/30.09.2008, în calitate de emitent, decizie în baza căreia raporturile de muncă au încetat în temeiul art. 55 lit. ”b” Codul muncii.

Intimata-pârâtă, prin avocat, solicită respingerea cererii formulate de recurenta-reclamantă, din următoarele considerente:

În primul rând, obiectul cererii deduse judecății în fond nu vizează contestarea unei decizii, având în vedere faptul că petitul cererii introductive îl reprezintă solicitarea părții recurente de a constata un prezumtiv acord de voință al părților în ceea ce privește continuarea relațiilor de muncă, nesolicitându-se niciodată, nici în fond și nici la rejudecarea cererii, contestarea unei decizii de concediere. În al doilea rând, nu s-a contestat nici actul adițional în legătură cu care parte face diverse susțineri în încercarea de a-și argumenta cererea în probațiune. Acest act adițional nu a fost contestat nici în prezentul litigiu și nici în litigiul anterior al părților în care a fost atacată decizia de concediere emisă de societatea intimată.

Mai mult decât atât, strict legat de proba solicitată, aceasta nu prezintă nici utilitate și nici relevanță în prezenta cauză, atâta vreme cât instanța de fond a fost învestită cu o cerere prin care se urmărește constatarea inexistenței sau existenței vreunui acord, de fapt, se urmărește obținerea unei hotărâri judecătorești prin care să se suplinească consimțământul intimatei în vederea încheierii unui alt contract individual de muncă decât cel pe care părțile au înțeles să înceteze pe calea actului adițional. Așadar, concluzionând, solicită respingerea cererii de probatorii deoarece proba nu are pertinență și utilitate față de obiectul cererii deduse judecății și nici pertinență și utilitate vis-a-vis de recursul cu care instanța de control a fost învestită față de hotărârea instanței de fond, hotărâre care surprinde corect situația de fapt dintre părți și dă și însemnătatea potrivită hotărârii Curții de Apel București din litigiul anterior desfășurat între părți în ceea ce privește concedierea și încetarea raporturilor de muncă dintre părți.

Recurenta-reclamantă, în contrareplică, arată că, instanța Curții de Apel București în momentul în care a pronunțat hotărârea prin care s-a dispus casarea și trimiterea spre rejudecare, a reținut că reclamanta contestă decizia nr. 1/2008, în sensul că nu ar fi existat o manifestare de voință, deci, s-a reținut foarte clar obiectul pricinii deduse judecății.

Intimata-pârâtă, prin avocat, arată că recursul cu care a fost învestită instanța de control judiciar nu vizează solicitarea părții adverse de anulare a deciziei nr. 1, ci vizează hotărârea Tribunalului București, asta fiind tot ceea ce vizează acest recurs, hotărârea tranșând situația dintre părți, așa cum a tranșat-o anterior și Curtea de Apel București.

De asemenea, precizează că, în prima hotărâre a Curții de Apel București, nu din acest litigiu, ci din litigiul anterior, în care s-a dezbătut încetarea raporturilor contractuale dintre părți, a fost surprinsă, totodată, starea de fapt dintre părți și împrejurările în care a fost adoptat actul adițional de încetare și ce s-a întâmplat cu actul de încetare. Prin urmare, partea adversă, în temeiul atribuțiilor pe care le avea, trebuia să gestioneze aceste înscrisuri și să le depună conform procedurii la ITM, or, partea adversă și-a însușit tot setul de acte și încearcă să profite la acest moment de această împrejurare, deoarece însușindu-și tot setul de înscrisuri, inclusiv o parte din exemplarele originale ale actului adițional, încearcă să profite de această situație prin prezenta cerere de probe, cerere ce nu poare fi primită, în opinia sa, de instanța de judecată, fiind lipsită de relevanță și fiind formulată și cu rea voință, vis-a-vis de situația reală dintre părți, consfințită cu putere de lucru judecat de Curtea de Apel București în prima hotărâre care stă între părți.

Recurenta-reclamantă, prin avocat, în replică, pentru că s-a amintit de acea primă decizie a Curții de Apel București, arată că în acea decizie pronunțată în acest dosar se reține foarte clar, referitor la efectul deciziei nr. 1/2008, că nu s-a reținut efectul pe care această decizie l-a produs asupra contractului de muncă încetat prin acord, ceea ce nu înseamnă că s-a făcut un control de legalitate al deciziei menționate opozabil cu putere de lucru judecat, întrucât nu era învestită cu o astfel de cerere, ceea ce înseamnă că ce a pronunțat Curtea de Apel în primul litigiu nu are relevanță în prezentul dosar.

Intimata-pârâtă, prin avocat, arată că instanța este învestită cu un recurs împotriva unei sentințe pronunțate de Tribunalul București, care vizează pronunțarea unei hotărâri prin care se constată un eventual acord de voință în ceea ce privește continuarea unor raporturi de muncă, sau, eventuala existență, în pofida litigiului anterior dintre părți, a voinței exprimate în mod continuu de societatea intimată de a înceta raporturile de muncă. Așadar, față de obiectul petitului cererii introductive, cât și al recursului, opinează în sensul că aceste apărări nu pot fi primite în susținerea cererii de probatorii.

Recurenta-reclamantă, prin avocat, arată că actul solicitat este doar un document pe care părțile se judecă.

Intimata-pârâtă, prin avocat, arată că din punctul său de vedere nu se judecă pe acest document, ci pe cererea părții adverse, care are un petit, iar instanța este ținută de limitele învestirii sale, care sunt, potrivit principiului disponibilității, stabilite prin cererea de chemare în judecată.

Curtea, după deliberare, respinge cererea de probatorii formulată de recurenta-reclamantă, având în vedere situația rezultată din cererea dedusă judecății, apărările intimatei în ambele cicluri procesuale, raportate la hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București, prin care aceasta a tranșat relațiile de muncă dintre părți.

Părțile prezente, interpelate fiind, arată că nu au alte cereri, chestiuni prealabile de formulat, excepții de invocat sau înscrisuri noi de atașat.

Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă părților prezente cuvântul în susținerea, respectiv combaterea motivelor de recurs deduse judecății.

Recurenta-reclamantă, prin avocat, având cuvântul, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea, în tot, a hotărârii judecătorești recurate, în sensul admiterii cererii, așa cum a fost formulate.

Astfel, se arată că a criticat hotărârea instanței de fond prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, apreciind că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal. Solicită a se observa că în motivarea hotărârii, Tribunalul București reține strict numai apărările formulate de societatea intimată, fără a analiza atât materialul probator existent la dosarul cauzei cât și derularea în timp a evenimentelor, or, dacă ar fi făcut acest lucru, ar fi constatat că deși a existat la un moment dat un acord de încetare al contractului de muncă între părți, ulterior acest acord de încetare nu a mai existat, vinovate de existența acestei lipse de acord fiind ambele părți și asta, întrucât, prin acordul de încetare încheiat în data de 30 septembrie – fila 23 dosar – părțile au hotărât că raporturile de muncă urmează să înceteze undeva în data de 19 octombrie 2008, data de 20.10.2008 urmând să fie prima zi în care contractul nu-și mai produce efectele. Între timp ce s-a întâmplat nu poate ști decât intimata, întrucât din punct de vedere al reclamantei acel acord a căzut deoarece a fost emisă o convocare la cercetarea disciplinară, cercetare ce urma să aibă loc la data de 20.10.2008, adică exact în prima zi în care contractul de muncă urma să înceteze. Prin urmare, dacă raporturile de muncă ar fi încetat pe data de 19 octombrie 2008, și data de 20 octombrie ar fi fost prima zi în care raporturile de muncă nu mai existau, comisia de cercetare disciplinară ar fi trebuit să constate faptul că salariatul cercetat disciplinar nu are calitatea de salariat și ar fi trebuit să închidă cercetarea disciplinară pentru că nu mai avea pe cine să cerceteze și cui să aplice sancțiuni, însă, cu toate acestea, cercetarea disciplinară a continuat și pe 10 noiembrie, iar pe data de 12 noiembrie este emisă, culmea, tot decizia nr. 1 prin care s-a dispus desfacerea disciplinară a contractului de muncă al reclamantei, ceea ce înseamnă că pe data de 12 noiembrie 2008 când decizia de sancționare disciplinară a fost comunicată salariatei, aceasta avea în continuare calitatea de salariat.

Mai mult, în data de 12.11.2008, cu mult după ce raporturile de muncă ar fi trebuit să înceteze prin acordul părților, salariata își predă toate bunurile, și tot atunci, în data de 12 noiembrie salariata face o cerere către reprezentantul legal, în care spune că începând cu data de 13 noiembrie nu se mai prezintă la serviciu, însă niciodată reprezentantul societății nu a spus „draga mea salariată tu nu mai ești salariata mea din luna octombrie”. Deci, asta înseamnă că reprezentantul societății a considerat că după data de 20 octombrie, când ar fi trebuit să înceteze contractul, în temeiul acordului părților, recurenta are în continuare calitatea de salariat.

Mai mult decât atât, până pe data de 12.11.2008, când se comunică decizia de sancționare disciplinară, recurenta a primit salariul. Pe acest aspect, solicită a se constata că instanța de fond reține că aceste sume de bani, respectiv salariul, a fost plătit în baza unei bune relații între părți, or cine plătește în ziua de azi salariul din prietenie, atâta vreme cât se cunoaște că salariul reprezintă contraprestația muncii desfășurate, ceea ce face dovada faptului că recurenta, până în data de 12 noiembrie a muncit în favoarea intimatei.

Prin urmare, din acest șir cronologic, rezultă că la momentul 30 septembrie 2008 a existat un acord de încetare a raporturilor de muncă, până la data de 20 octombrie 2008 când ar fi trebuit să opereze această încetare a intervenit ceva, în sensul că ambele părți au hotărât că încetarea nu mai are loc, întrucât angajatorul a cercetat-o disciplinar, i-a plătit salariul, pe de altă parte, recurenta-salariată a venit la muncă, la cercetarea disciplinară și a făcut cerere să nu se mai prezinte la muncă, după ce fusese sancționată disciplinar.

În consecință, recurenta-reclamantă, prin avocat, opinează în sensul că acordul de voință la un moment dat nu a mai existat, ceea ce înseamnă că încetarea în temeiul acestui acord de voință prin decizia nr. 1/30.09.2008 este nelegală.

Pentru toate aceste motive, recurenta-reclamantă, prin avocat, concluzionează în sensul admiterii recursului, așa cum a fost formulat, cu cheltuieli de judecată pe cale separată.

Intimata-pârâtă, prin avocat, având cuvântul, solicită respingerea recursului, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Precizează că înțelege să înceapă cu sfârșitul concluziilor pe care le-a pus partea adversă, având beneficiul că a fost reprezentantul convențional al intimatei și în litigiul purtat anterior în care s-a discutat încetarea raporturilor de muncă și știind și ce susțineri s-au făcut acolo de către colegii d-lui avocat R_____ V______.

Astfel, în legătură cu ultima solicitare vis-a-vis de recurs, respectiv nu este legală încetarea raporturilor prin actul adițional, aceasta demonstrează intenția reală a părții și intenția reală a acestui recurs, a cererii inițiale de chemare în judecată, respectiv modalitatea de a găsi o cale ocolitoare, nefondată, din punct de vedere legal, întrucât îi scapă argumentul juridic al cererii de chemare în judecată, deoarece acesta, pur și simplu, nu există. Așa fiind, în opinia sa, recurenta, încearcă, în mod netemeinic, să se folosească de o cale procesuală ocolitoare și care să aibă un efect similar cu al unei căi de atac împotriva primei hotărâri a Curții de Apel prin care aceasta a tranșat relațiile de muncă dintre părți, așa încât să obțină, în mod evident, un beneficiu, or, în opinia sa, nu poate fi primită o asemenea cerere de chemare în judecată, așa cum în mod corect a respins Tribunalul București. Pe de altă parte, un alt motiv pentru care o asemenea cerere de chemare în judecată și un asemenea recurs nu pot fi primite este acela că, de fapt, prin cererea de chemare în judecată se solicită unei instanțe să suplinească acordul de voință al angajatorului în ceea ce privește încheierea unui contract de muncă nou deja fostului angajat. Or o asemenea cerere, în opinia sa, este inadmisibilă. Astfel, se arată că s-a judecat în ceea ce privește excepții, au fost în rejudecare, și instanța, printre altele, dar și pentru acest considerent, pe care-l vom regăsi în partea finală a motivării instanței de fond, a respins cererea introductivă, constatând starea de fapt dintre părți, într-un mod corect, dând relevanță juridică primei hotărâri a Curții de Apel București, și respingând cererea introductivă, având în vedere că din toate înscrisurile care au fost primite la dosar, din interogatoriile administrate reciproc părților, chestiune pe care partea adversă uită să o menționeze, deoarece îi este nefavorabilă, din susținerile făcute de părți în acest litigiu, cât și în litigiul anterior, dar și din conduita pe care societatea a avut-o după încheierea actului adițional, și reținând în mod corect faptul că de la încheierea actului adițional și până la ultima zi pe care și-o dorește teoretic recurenta-reclamantă să fi constituit ultima ei zi de muncă, nu s-a prezentat la serviciu și nu a prestat nicio zi de muncă în beneficiul intimatei, așa încât în mod corect, instanța fondului, Tribunalul București, a ajuns la concluzia de respingere, ca nefondate, a cererii introductive.

Totodată, critica pe care intimata-pârâtă o consideră ca fiind principală, vizează faptul că instanța de fond a avut în vedere doar apărările acesteia și a reținut starea de fapt pe care a evocat-o pârâta cu ocazia fondului, or, acest fapt nu este un motiv de nelegalitate sau netemeinicie a hotărârii judecătorești și semnifică, de fapt, că starea de fapt relevată de societate este cea corectă și conformă cu prima hotărâre a Curții de Apel București în primul litigiu purtat între părți.

Mai mult decât atât, faptul că s-a dat eficiență, pe calea motivației, considerentelor și dispozitivului Tribunalului București, semnifică faptul că apărarea pe care a făcut-o intimata în litigiul prezent este cea corectă și cea întemeiată din punct de vedere juridic, spre deosebire de cererea introductivă a părții adverse care este lipsită de temei juridic, drept pentru care, cu titlu de concluzie, cererea aceasta a fost respinsă, în mod corect.

Mai spune recurenta, ca și element de noutate în cadrul concluziilor, drept pentru care nu pot fi primite nefiind indicate în cadrul motivelor de recurs, faptul că ar fi lipsit de eficiență juridică actul adițional dintre părți, în ciuda faptului că avem o hotărâre irevocabilă ce consacră puternicul caracter al acestui act de încetare și efectele sale juridice, ar fi lipsit de eficiență, așadar, acesta întrucât ambele părți ar fi în culpă. Or, într-o asemenea situație, se poate constata că recurenta-reclamantă își invocă propria culpă în ceea ce privește încheierea acestui act adițional, nu declară că nu a dorit să-l semneze, deși l-a semnat și s-a răzgândit acum, ci spune că este în culpă în ceea ce privește actul adițional și punerea lui în executare, drept pentru care ar trebui să se constate că alta ar fi situația de fapt dinte părți decât cea constatată prin hotărârea Curții de Apel București, rămasă irevocabilă, și aici nu mai invocă discuția cu privire la caracterul de putere de lucru judecat, în ceea ce privește considerentele unei hotărâri, inclusiv în ceea ce privește starea de fapt, de vreme ce profită intimatei, și își invocă propria culpă în ceea ce privește acest act. Așadar, nici această apărare nu poate fi primită ca și motiv de recurs.

Mai mult, reclamanta face niște afirmații care nu sunt susținute de niciun fel de probă, nici din primul dosar, nici din acest dosar, folosind mecanismul deducției, or, acest lucru este eronat, din punct de vedere al intimatei-pârâte deoarece aceasta spune în felul următor: dacă angajata a venit la cercetarea disciplinară înseamnă că muncea, or nu poate fi reținut acest lucru deoarece, reclamanta a venit să predea bunurile, conform procesului verbal de predare-primire, ceea ce nu înseamnă, pe de o parte, că aceasta muncea, iar pe de altă parte, că eu, ca angajator, sunt de acord să muncească în continuare, întrucât a venit pentru că trebuia să întocmească actul material al predării și lichidarea. A fost emisă o decizie de concediere, pe care iată, în mod rău voitor partea încearcă să o invoce în beneficiul propriu, deși a fost anulată de către Curtea de Apel București, dându-se eficiență actului adițional anterior. Evident, când îi convine părții adverse să invoce chiar și actul anulat pe cale judiciară, aceasta îl invocă cu titlu de probă deși nu produce eficiență juridică. Așadar, se arată că a fost emisă o decizie la o dată ulterioară încetării prin acordul părților, ceea ce înseamnă că nu a fost exprimat absolut niciodată, nici în mod direct de angajator și nici în mod indirect, aceasta a fost de acord cu o nouă relație de muncă cu recurenta, or acest aspect este total eronat, deoarece Tribunalul a reținut în mod corect că din toate înscrisurile depuse, cât și din întâlnirile ulterioare dintre părți, reiese că la momentul la care s-a încheiat actul adițional intenția continuă, netăgăduită, a părții intimate, cât și toate actele materiale din care partea adversă deduce altceva decât trebuia să deducă, dovedesc un singur lucru și anume intenția societății intimate de a înceta raporturile de muncă cu reclamanta și în niciun caz de a le continua. Așadar, și din această perspectivă recursul este netemeinic, ceea ce impune respingerea acestuia.

Recurenta-reclamantă, prin avocat, în replică, arată că are de adus trei clarificări punctuale, și anume: partea adversă vorbește de un act adițional, or, nu există niciun act adițional,există decizia nr. 1/30.09.2008 prin care ar fi trebuit să înceteze raporturile de muncă, și acordul semnat în data de 30.09.2008.

Intimata-pârâtă, prin avocat, vine și rectifică, în sensul că în fapt este vorba de acordul din data de 30.09.2008.

Mai departe, recurenta-reclamantă arată că nu înțelege să-și invoce propria culpă, ci recunoaște că a semnat un act intitulat „acord”, la care au achiesat ambele părți, și până când trebuia acest acord să-și producă efectele, respectiv 20 octombrie 2008, niciuna dintre părți nu a mai dorit încetarea raporturilor de muncă, așa cum rezultă din probatoriul administrat. Se mai arată de partea intimată că recurenta nu a produs probe, ceea ce este greșit întrucât la dosar sunt depuse acte din care rezultă că după data de 20 octombrie, când ar fi trebuit să înceteze raporturile de muncă prin acordul părților, intimata s-a comportat ca un angajator.

În sfârșit, ultimul punct ce dorește a fi reținut este acela că se arată de către colegul său că reclamanta s-a prezentat la locul de muncă pentru a preda bunurile pe care le avea în posesia sa, fără să presteze muncă, însă, în acest caz, întrebarea se pune de ce i-a fost plătit salariul.

În contrareplică, intimata-pârâtă, prin avocat, apreciază că apărările recurentei sunt netemeinice, și, în acest sens solicită a se reține că partea recurentă adversă nu contestă acordul încheiat, pe de o parte, iar pe de altă parte, că prima hotărâre a Curții de Apel București surprinde și consacră cu putere de lucru judecat relațiile dintre părți. Prin urmare, în respectiva hotărâre, în reținerea stării de fapt și a susținerii cererilor intimatei, avem starea de fapt dintre părți care se desfășoară în felul următor: s-a semnat acordul, partea adversă care trebuia să-l înregistreze la ITM și l-a însușit, după care, intimata fiind lipsită de acest original nu l-a putut înregistra la ITM. Câtă vreme acest lucru ținea de atribuțiile reclamantei de serviciu, s-a procedat la concedierea disciplinară a acesteia, câtă vreme a furat actele societății, pe procedura desfășurată, aceasta nu s-a prezentat la serviciu pe toată perioada cuprinsă între data acordului, și solicită a se reține că nici reprezentantul convențional al salariatei nu declară că aceasta s-ar fi prezentat sau face vreo dovadă în acest sens până la data încetării raporturilor prin decizia care a fost anulată de către Curtea de Apel București.

Ca o ultimă chestiune, probele la care face referire partea recurentă reprezintă niște înscrisuri care au fost desființate pe cale judiciară, așa încât nu se mai poate discuta de eficiența juridică a acestora.

Ca atare, intimata-pârâtă, prin avocat, din nou solicită respingerea recursului declarat de recurenta-reclamantă, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul litigiu.

Recurenta-reclamantă, prin avocat, în contrareplică, arată că partea adversă tot vorbește de decizia Curții de Apel București purtat între părți în litigiu anterior, însă, solicită a se reține că această instanță nu a analizat decizia nr. 1, nefiind învestită cu acest lucru, ba mai mult, nu s-a pronunțat pe acest aspect nefiind făcute probe, pe de o parte, pe de altă parte, se susține că reclamanta ar fi furat decizia contestată prin care ar fi trebuit să înceteze raporturile de muncă prin acordul părților, păi intimata are acordul prin care și reclamanta și reprezentantul intimatei au fost de acord. Mai mult decât atât, dacă ar fi fost așa cum se susține, nimeni și nimic nu putea să împiedice reprezentantul intimatei să emită o nouă decizie în aceeași formă, cu același număr care putea să fie înregistrată la ITM.

Intimata-pârâtă, prin avocat, raportat la susținerile părții recurente, cu privire la acordul părților în original, arată că la acea vreme se depunea la ITM actul de încetare, or actul de încetare dintre părți era acordul, nicidecum decizia, și, mai mult decât, solicită a se reține că instanța de control judiciar nu a fost învestită cu analiza deciziei nr. 1/30.09.2008, ci cu o cerere de chemare în judecată și cu un recurs, urmând a constata ceva.

Curtea, în temeiul art. 150 Cod procedură civilă, constată închise dezbaterile și reține cauza în pronunțare.

CURTEA,

Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată sub nr. XXXXXXXXXXXX, la data de 20.04.2010, reclamanta S___ L______, în contradictoriu cu _______________________ SRL, a solicitat instanței ca prin sentința ce o va pronunța să constate că nu există manifestarea de voință a reclamantei în sensul încetării contractului individual de muncă prin acordul părților și să constate că în perioada 20 octombrie 2008 - 11 decembrie 2008 între părți au existat relații de muncă; cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 655/25.01.2012 a Curții de Apel București - Secția a VII-a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a fost casată sentința civilă nr. 2923/25.03.2011 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr. XXXXXXXXXXXX și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Prin sentința civilă nr. 8322/12.10.2012, pronunțată în dosarul nr. XXXXXXXXXXXXX, în rejudecare, Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a respins acțiunea formulată de reclamanta S___ L______ în contradictoriu cu pârâta S.C. N___ T______ ROMANIA S.R.L., ca nefondată și a obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 2000 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță, după rejudecare, a avut în vedere următoarea situație de fapt și de drept:

În anul 2004 reclamanta S___ L______ a fost angajata pentru a se ocupa de activitățile administrative generale, de înregistrarea primara a documentelor si a înscrisurilor financiar-contabile ale societății, de depunerea si ridicarea actelor de la diversele autorități sau parteneri cu care societatea inter-relationa, in exercitarea acestor activități S___ L______ primind dispoziții clare si executând mai multe activități conexe.

In vederea stabilirii cadrului legal al desfășurării activităților recurentei S___ L______ pentru S.C. N___ T______ România SRL, a fost încheiat Contractul individual de munca nr. 1/01.07.2004 prin care aceasta a devenit angajata cu funcția de consilier administrativ. Ulterior, acest contract a fost modificat prin Actul Adițional nr. 12/01.11.2004.

In virtutea funcției pe care o ocupa si a faptului ca activitatea societății nu era de mare amploare la momentul înființării societății si in perioada imediat următoare înființării, astfel încât nu necesita personal numeros, in conformitate cu dispozițiile directe ale reprezentantului legal al societății angajatoare – administratorul unic al acesteia dl. C_____ Gheara – reclamanta se ocupa in cadrul prestării muncii sale de activități administrative in cadrul societății, inclusiv înregistrările contabile primare, documentațiile de personal si resurse umane, înregistrarea acestora la autoritățile statului, etc.

După descoperirea unor disfuncționalități în activitatea reclamantei, prejudiciabile pentru societate, administratorul, in calitate de reprezentant legal al societății angajatoare, a purtat o discuție cu angajata S___ L______ care s-a finalizat prin concluzia ca este in beneficiul ambelor părți încetarea raporturilor de munca prin acordul părtilor conform art. 55 alin. 1 lit. b) din Codul muncii - Legea nr. 53/2003. In acest sens, părțile au semnat in data de 30.09.2008 un Acord privind încetarea contractului individual de munca prin acordul părtilor, in prezenta unui avocat.

In virtutea activităților desfășurate in cadrul societății, incluzând si relația cu Inspectoratul Teritorial de Munca (ITM), de comun acord s-a convenit ca înregistrarea documentului semnat sa fie efectuata tot de către S___ L______, aceasta primind exemplarele originale ale Actului Adițional de Încetare a CIM prin acordul părtilor. Ulterior reclamanta nu a înregistrat Acordul de încetare si nici nu a mai recunoscut semnarea vreodată a unui astfel de document deși il semnase in fata administratorului si a avocatului societății.

In considerarea celor petrecute pana la acel moment, întrucât angajata își depășise cu mult atribuțiile de serviciu, prin semnarea si prelungirea Contractului de transport sus-mentionat, si apreciind gestul acesteia de refuz a înregistrării Acordului de încetare al contractului de munca din data de 30.09.2008 ca un real pericol pentru siguranța desfășurării activității comerciale a S.C. N___ T______ România SRL, administratorul societății a luat act de aceste abateri grave printr-un referat si a convocat-o pe S___ L______ pentru a-si susține punctul de vedere cu privire la abaterile disciplinare constatate, in cadrul procedurii de cercetare disciplinară.

S-a considerat oportuna declanșarea cercetării disciplinare ca o consecința a faptelor reclamantei care nu a înțeles sa înregistreze acordul de încetare a CIM, acesta rămânând astfel in continuare in vigoare, iar singura modalitate de sancționare a faptelor acesteia cu consecința încetării raporturilor contractuale nu putea avea loc decât după o parcurgerea procedurii cercetării disciplinare legal prevăzuta.

In cadrul desfășurării procedurii de cercetare prealabila, reclamanta nu a formulat nicio apărare si a refuzat sa precizeze punctul sau de vedere asupra faptelor cercetate. F___ de faptele cercetate si de probele analizate in cadrul cercetării prealabile, administratorul societății a apreciat ca aceasta a încălcat dispozițiile art. 39 alin. 2 lit. b), c) si d) din Codul muncii si art. 93 din Regulamentul intern al S.C. N___ T______ România SRL, creând un prejudiciu material societății, faptele acesteia fiind extrem de grave si in consecința a luat măsura desfacerii contractului individual de munca in baza art. 263 din Codul muncii, emițând in acest sens Decizia de concediere nr. 1/12.11.2008.

Reclamanta S___ L______ a apreciat decizia de concediere ca fiind efectul refuzului sau de a da curs presupuselor avansuri, pe care susține ca i le-ar fi făcut „acționarul societății" si a formulat contestație in vederea anularii deciziei de concediere pentru acest motiv, solicitând reintegrarea in funcția avuta anterior emiterii ei, obligarea la plata drepturilor salariale pana la integrarea efectiva in funcția avuta anterior, precum si obligarea la plata sumei de 100.000 dolari cu titlu de despăgubiri ca urmare a hărțuirii sexuale la care ar fi fost supusa de către Dl. D_____ P___, contestație ce a făcut obiectul dosarului nr. xxxxx/3/2008 al Tribunalului București - Secția a VlII-a Conflicte de munca si asigurări sociale.

Instanța de fond, analizând contestația reclamantei, prin sentința civila nr. 4578/27.05.2009 a respins-o ca neîntemeiata, reținând in principal ca decizia de concediere este legala, temeinica si justificata astfel încât nu se impun anularea ei, reintegrarea contestatoarei si plata drepturilor salariale si nici plata despăgubirilor privind hărțuirea sexuala.

Împotriva sentinței pronunțata de instanța de fond, reclamanta a formulat recurs criticând-o pentru nelegalitate si netemeinicie. Instanța de recurs, după analiza susținerilor pârtilor si a probatoriului administrat, a considerat ca decizia de concediere nr. 1/12.11.2008 a fost emisa cu încălcarea dispozițiilor art. 168 alin. 1 Codul muncii si in consecința se impune anularea sa, menținând insa celelalte dispoziții ale sentinței atacate in vigoare justificat prin faptul ca in conformitate cu decizia nr. 1/30.09.2008 s-a dispus începând cu data de 20.10-2008 încetarea CIM conform art. 55 lit. b) din Codul muncii, decizie pe care reclamanta nu a contestat-o si fata de existenta căreia instanța nu poate proceda la reintegrare si plata drepturilor salariale pana la reintegrare.

Urmare a acestor considerații, prin Decizia nr. 711R din 04.12.2009 pronunțata de Curtea de Apel București in dosarul nr. xxxxx/3/2008, instanța de recurs a admis recursul declarat de reclamanta S___ L______ si a modificat in parte sentința atacata in sensul ca a anulat decizia de concediere si a menținut celelalte dispoziții ale sentinței, constatând si consfințind ca încetate raporturile de munca dintre părți, in mod definitiv si irevocabil.

Împotriva acestei decizii reclamanta a formulat mai întâi o cerere prin care a solicitat lămurirea dispozitivului, pe care ulterior a precizat-o si completat-o cu motive specifice unei cereri de revizuire ce a făcut obiectul dosarului nr. XXXXXXXXXX aflat pe rolul Curții de Apel București - Secția a VII-a. Instanța investita cu soluționarea cererii de revizuire prin decizia din data de 23.03.2010 a respins cererea ca tardiv formulata.

Reclamanta nu a contestat nici o clipa existenta Acordului din data de 30.09.2008 prin care CIM a încetat prin acordul părților astfel încât in mod temeinic si legal instanțele nu au putut dispune făcând abstracție de acest document, iar consecința o constituie cele doua hotărâri, sentința pronunțata de instanța de fond si decizia pronunțata de către instanța de recurs, ambele raportându-se la documentul in discuție. Instanța de recurs prin decizia nr. 711R din 04.12.2009 a menținut dispozițiile instanței de fond raportat la acordul părtilor din data de 30.09.2008, iar prin decizia pronunțata de instanța investita cu cererea de revizuire, aceasta a rămas in vigoare cu puterea de decizie definitiva si irevocabila.

Instanța de recurs a clarificat in mod definitiv si irevocabil toate aspectele legate de încetarea raporturilor de munca dintre părți, s-a constatat in mod definitiv si irevocabil starea de fapt reala dintre părți si a dispus in mod definitiv si irevocabil in sensul existentei acordului dintre părți încheiat in data de 30.09.2008, iar prin respingerea cererii de revizuire decizia nr. 711R din 04.12.2009 a rămas valabilă. Instanța de recurs a avut in vedere tocmai acest acord de încetare a CIM la momentul pronunțării deciziei prin care a respins capătul de cerere privind reintegrarea contestatoarei si plata drepturilor salariale pana la data reintegrării. Acest acord de voința nu a fost niciodată negat de către reclamanta în cadrul litigiilor anterior dezbătute, si chiar a fost confirmat de aceasta.

In concluzie, având in vedere că la data de 30.09.2008 intre părți a fost încheiat Acordul privind încetarea CIM incepand cu data de 20.10.2008; prin Decizia nr. 711R din 04.12.2009, Curtea de Apel București - Secția a VlI-a a consfințit definitiv si irevocabil existenta si valabilitatea Acordului din data de 30.09.2008 privind încetarea CIM; pe parcursul derulării cercetării prealabile disciplinare si ulterior pe parcursul derulării litigiului având ca obiect contestația formulat împotriva deciziei de concediere, reclamanta nu a contestat nici o clipa existenta Acordului din data de 30.09.2008 privind încetarea CIM, ci dimpotrivă a încercat sa motiveze si sa justifice neîndeplinirea procedurii de înregistrare a acestuia la ITM in considerarea faptului ca aceasta atribuție de serviciu nu era in sarcina sa; în perioada 20 oct. 2008 - 11 dec. 2008 reclamanta S___ L______ nu a prestat nici o activitate in cadrul S.C. N___ T______ România SRL ca salariata deoarece nu s-a prezentat la serviciu decât strict pentru a preda bunurile societății aflate in posesia sa si pentru a-si susține punctul de vedere la cercetarea disciplinara, astfel cum rezulta din înscrisurile depuse la dosar; în perioada 20.10.2008 (data la care conform Deciziei din data de 30.09.2008 urma sa înceteze Contractul de munca prin acordul pârtilor) si 11.12.2008 (data la care a încetat Contractul de munca ca urmare a concedierii) raporturile de munca nu s-au desfășurat practic între părți datorita lipsei reclamantei de la serviciu si neefectuării de către aceasta a nici unei munci in beneficiul societății; achitarea drepturilor salariale reclamantei a reprezentat o dovada a dorinței pârâtei de a încheia raporturile de munca avute cu aceasta in termeni rezonabili insa nu echivalează cu nicio forma de manifestare a consimțământului de a continua raporturile contractuale cu aceasta în perioada 20.10 - 11.10.2008; pârâta nu si-a exprimat prin nicio acțiune consimțământul pentru încheierea in perioada 20 oct. - 11 dec. 2008 a unui nou Contract de munca cu reclamanta, toate acțiunile ulterioare datei de 20.10.2008 confirmând contrariul, în sensul încetării raporturilor de munca existente pana la aceea data si care oficial nu au putut fi încetate ca urmare a acțiunilor reclamantei; încheierea unui contract de munca nu poate avea loc decât cu acordul prealabil al ambelor părți, iar societatea angajatoare nu si-a exprimat niciodată un astfel de acord, ci dimpotrivă a urmat procedura legala in vederea încetării raporturilor contractuale cu reclamanta.

Potrivit art.16 C. muncii (în vigoare la data respectivă), contractul individual de muncă este un contract consensual pentru a cărei încheiere nu se cerea nici o condiție suplimentară, fiind necesar și suficient acordul de voință al părților, or în cauza de față poziția pârâtei a fost clară și neechivocă în sensul încetării raporturilor de muncă prin acordul intervenit și consfințit și prin hotărâre judecătorească, continuarea relațiilor de muncă până în decembrie sau mai corect spus prelungirea CIM, și acordarea drepturilor cuvenite cu titlu de indemnizație de concediu medical s-a realizat în baza vechilor relații de muncă și nicidecum în baza unei noi manifestări de voință în sensul încheierii unui nou contract de muncă.

Pentru motivele arătate acțiunea reclamantei a fost apreciată ca nefondată și respinsă ca atare.

În baza prevederilor art. 274 C.proc.civ. a fost obligată reclamanta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2000 lei, conform facturii reprezentând onorariu avocat, depusă la dosar.

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs reclamanta S___ L______, la data de 13.12.2012, în termen legal, înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a VII-a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale la 17.01.2013.

Prin recursul declarat, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod proc. civ., arată că prima instanță, în rejudecare, a reținut că nu a contestat nicio clipă existența Acordului din data de 30.09.2008 prin care CIM a încetat prin acordul părților, precum și faptul că instanța de recurs ar fi clarificat toate aspectele legate de încetarea raporturilor de muncă dintre părți, în sensul existenței acordului de voință cu privire la încheierea Acordului în cauză.

De asemenea, instanța de fond a reținut că nu ar fi realizat contestatoarea nicio activitate în perioada 20 octombrie 2008 - 11 decembrie 2008, deoarece s-a prezentat strict pentru a preda bunurile societății aflate în posesia sa și pentru a-și susține punctul de vedere la cercetarea disciplinară și că toate acțiunile ulterioare datei de 20 octombrie 2008 confirmă tocmai contrariul în sensul încetării raporturilor de muncă existente până la aceea dată și care oficial nu au putut fi încetate ca urmare a acțiunilor reclamantei.

Recurenta precizează că prin Decizia nr. 7119R/04.12.2009 s-a anulat decizia nr. 1/11.12.2008, însă nu s-a dispus reintegrarea pe postul deținut anterior, pe motiv că raporturile de muncă au încetat în baza acordului părților. Având în vedere soluția pronunțată, s-a solicitat, în temeiul art. 322 pct. 2 C. proc. civ. completarea dispozitivului și cu reintegrarea sa pe postul deținut anterior, deci nu rezultă că a fost respinsă acțiunea, ci dimpotrivă că a fost admisă. Abia la redactarea hotărârii s-a constatat că a fost anulată decizia de concediere, însă nu s-a dispus reintegrarea pe motiv că relația de muncă încetase prin acordul părților, în măsura în care ar fi fost exercitate aceste căi de atac, ar fi putut cere realizarea dreptului, și nu constatarea dreptului așa cum a fost formulată acțiunea inițială.

Învederează recurenta că prin cererea de chemare în judecată din dosarul nr. XXXXXXXXXXXX nu s-a cerut niciodată să se constate valabilitatea sau nevaliditatea deciziei de concediere contestate, ci doar dacă au existat raporturi de muncă cu unitatea intimată, precum și faptul că acea decizie de încetare a raporturilor de muncă nu i-a fost adusă niciodată la cunoștință.

Această decizie are la bază un eventual acord de voință din partea sa pe care niciodată nu I-a dat, fiind doar părerea, impresia societății. De altfel, chiar societatea recunoaște, în întâmpinarea depusă în recursul din dosarul nr. xxxxx/3/2008, faptul că nu a existat niciun acord de voință care ar fi stat la baza emiterii deciziei nr. 1/30.09.2008, și nu cum a reținut instanța de fond în rejudecare că încheierea unui raport de muncă nu poate avea decât cu acordul prealabil al ambelor părți, iar societatea angajatoarea nu și-a exprimat niciodată un astfel de acord, ci dimpotrivă a urmat procedura legală în vederea încetării raporturilor contractuale cu reclamanta.

Or, din acțiunea sa s-a arătat expres că este vorba implicit despre un alt contract de muncă încheiat, ci nu despre contractul de muncă inițial încheiat cu societatea intimată, lucru evidențiat și prin răspunsurile la interogatoriu.

Contractul de muncă este unul consensual, astfel încât, în opinia recurentei, pentru perioada septembrie - decembrie suntem în fața unui contract de muncă, iar decizia din decembrie nu face decât să înceteze noul contract de muncă.

Dacă s-ar accepta opinia instanței că a încetat contractul de muncă prin decizia din septembrie, atunci ar trebui acceptat că există două contracte de muncă:

a. Primul CIM - anterior septembrie 2008;

b. Al doilea CIM - septembrie - decembrie 2008, astfel încât în această teorie ar rezulta că părțile au înțeles să înceteze contractul de muncă în septembrie 2008 și să încheie încă unul tot în septembrie 2008 și ar rezulta că decizia din decembrie ar pune capăt contractului individual de muncă încheiat în septembrie 2008 și derulat până în decembrie 2008.

Că nu a intervenit nicio încetare a contractului individual de muncă în septembrie 2008 rezultă cu claritate din actele care au fost încheiate ulterior deciziei din decembrie: proces-verbal de predare primire din data de 12.11.2008 (deși contractul a încetat în decembrie), cererea sa de a nu se mai prezenta la serviciu în perioada de preaviz, cerere aprobată de societate (toate aceste documente aflându-se la dosarul de fond).

Așadar, în opinia recurentei, dacă ar fi intervenit o încetare a contractului de muncă în septembrie atunci ar fi trebuit să existe și un proces-verbal de predare primire a tuturor bunurilor pe care societatea i le-a pus la dispoziție (inclusiv digipass-ul cu care avea acces la conturile firmei, cheile de la sediul firmei și cartela de control).

Toate acestea dovedesc fără nicio urmă de tăgadă că niciuna dintre părți nu a înțeles să înceteze contractul de muncă în septembrie 2008, că nu avea niciun motiv ca să introducă o acțiune împotriva unei decizii inexistente (din moment ce nu i-a fost comunicată) și care nu a produs nicio modificare a ritmului său normal de muncă, nu i-a creat nicio suspiciune cu privire la faptul că i-ar fi încetat contractul de muncă.

Pentru aceste considerate, consideră recurenta că instanța de fond în rejudecare în mod greșit a reținut că deși în speță sunt aplicabile prevederile art. 16 din Codul muncii, nu a reținut și faptul că au existat raporturi de muncă în perioada 20 octombrie 2008 -11 decembrie 2008.

Față de toate aceste aspecte, recurenta solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, schimbarea în tot a sentinței atacate, în sensul pronunțării unei hotărâri legale și temeinice cu privire la inexistența manifestării sale de voință pentru încetarea contractului de muncă și existența raporturilor de muncă în perioada 20.10.2008 și 11.12.2008, cu plata cheltuielilor de judecată din fond.

Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă _______________________ SRL solicită respingerea recursului ca fiind nefondat și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii atacate.

Analizând actele și lucrările dosarului din perspectiva criticilor formulate, cât și a dispozițiilor art. 304¹ Cod proc.civ., Curtea găsește recursul formulat ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:

Se constată că prin acțiunea introductivă, formulată la data de 30.04.2010, reclamanta S___ L______ a solicitat în contradictoriu cu intimata _______________________ SRL să se constate că nu există manifestarea sa de voință în sensul încetării contractului individual de muncă prin acordul părților și să se constate că în perioada 20 octombrie - 11 decembrie 2008 între părți au existat relații de muncă.

Respingând pretențiile reclamantei, prima instanță a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, în cauză nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod proc. civ., invocat de recurentă.

Recurenta-reclamantă a fost angajata intimatei-pârâte în funcția de consilier administrativ, conform contractului individual de muncă înregistrat la ITM sub nr. 2661/07.07.2004 (f. 24-26 dosar fond).

Prin acordul de încetare a contractului individual de muncă din data de 30.09.2008, depus la dosarul de fond de către intimata-pârâtă, în copie semnată pentru conformitate cu originalul (f. 23), înscris semnat de angajatorul _______________________ SRL și de salariata S___ L______, se menționează că părțile au decis să pună capăt raporturilor contractuale de muncă începând cu data de 20.10.2008 și au încheiat respectivul acord în baza art. 55 (1) lit. b din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii Codul muncii.

Prin decizia nr. 1/12.11.2008 emisă de intimată, semnată și de recurentă (f. 34-35), contractul de muncă al recurentei-reclamante a fost desfăcut disciplinar, conform art. 61 lit. a din Codul muncii, începând cu data de 11.12.2008 (cu respectarea termenului de preaviz de 20 de zile lucrătoare, conform CCMUN 2007-2010). Astfel cum s-a reținut și în această decizie, una dintre abaterile disciplinare reținute în sarcina recurentei a constat în neîndeplinirea atribuțiilor de serviciu la data de 30.09.2008 în ceea ce privește înregistrarea documentelor de încetare a raporturilor de muncă la Inspectoratul Teritorial de Muncă București.

Împotriva deciziei de concediere a fost formulată de către recurentă contestație ce a făcut obiectul dosarului nr. xxxxx/3/2008 pe rolul Tribunalului București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, prin decizia civilă nr. 7119R/04.12.2009, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a VII-a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale fiind admis recursul și modificată, în parte, sentința civilă nr. 4578/27.05.2009, în sensul anulării deciziei nr. 1/12.11.2008 și menținerii celorlalte dispoziții ale sentinței atacate (privind respingerea pretențiilor reclamantei).

Astfel cum s-a reținut în considerentele deciziei civile nr. 7119R/ 04.12.2009, menținerea celorlalte dispoziții ale sentinței atacate se justifică prin faptul că astfel cum rezultă din decizia nr. 1/30.09.2008, s-a dispus începând cu data de 20.10.2008 încetarea contractului individual de muncă al recurentei, conform prevederilor art. 55 lit. b din Codul muncii, decizie care nu a fost contestată și față de existența căreia instanța nu a putut proceda la reintegrarea reclamantei în funcția deținută anterior și nici la plata drepturilor salariale până la reintegrarea efectivă.

Conform art. 55 lit. b Codul muncii, în varianta anterioară republicării, aplicabilă în speță, contractul individual de muncă poate înceta ca urmare a acordului părților, la data convenită de acestea.

Esența acestei reglementări constă în faptul că se permite părților, prin aplicarea principiului simetriei, să pună capăt raportului juridic de muncă existent între ele pe baza simplului lor acord, similar acordului exprimat la data încheierii contractului (potrivit art. 16 Codul muncii).

Și în speță se reține că a avut loc un asemenea acord de voință exprimat prin înscrisul din data de 30.09.2008, mai sus arătat. Acest acord nu a fost contestat de altfel de către reclamantă, astfel că existența sa valabilă a fost constatată și în decizia civilă nr. 7119R/04.12.2009 și i s-a dat eficiență în sensul reținerii încetării contractului individual de muncă al recurentei, începând cu data de 20.10.2008, conform prevederilor art. 55 lit. b Codul muncii.

Este de precizat că în decizia civilă nr. 7119R/04.12.2009 se menționează cu referire la încetarea contractului de muncă prin acordul părților din data de 30.09.2008 o decizie cu același nr. 1 ca și decizia anulată. Se observă însă în raport de probatoriul administrat că la data respectivă decizia părților de a pune capăt raporturilor contractuale de muncă începând cu data de 20.10.2008 este cuprinsă doar în acordul semnat de ambele părți, iar o altă decizie nu a fost emisă de intimată, nefiind de altfel nici necesară. Prin urmare, nu pot fi avute în vedere susținerile recurentei privind necomunicarea menționatei decizii nr. 1/ 30.09.2008 ce ar fi fost emisă unilateral, de către societatea angajatoare.

Curtea constată și faptul că în prezentul litigiu, astfel cum s-a stabilit prin decizia de casare nr. 655/25.01.2012, nu a putut fi reținută o identitate de obiect și cauză între cererea cu care a fost învestită instanța, la data de 30.04.2010, și cererea soluționată irevocabil prin decizia civilă nr. 7119R/04.12.2009, pentru a fi apreciată ca întemeiată excepția autorității de lucru judecat. Cu toate acestea, deși în litigiul anterior instanța de recurs nu a fost învestită și nu a realizat astfel un control de legalitate al deciziei nr. 1/30.09.2008, nu se poate face abstracție de faptul că având a se pronunța cu privire la cererea de reintegrare a recurentei-reclamante în funcția deținută anterior, instanța a constatat, incidental, existența necontestată a acordului părților de încetare a contractului individual de muncă al recurentei începând cu data de 20.10.2008, conform prevederilor art. 55 lit. b din Codul muncii și a făcut aplicarea acestor dispoziții.

Or, ulterior, prin cererea ce face obiectul dosarului de față, se susține de recurenta-reclamantă o altă situație de fapt în sensul inexistenței manifestării sale de voință pentru încetarea contractului de muncă prin acordul părților și al existenței relațiilor de muncă în perioada 20.10 - 11.12.2008.

Se constată însă că nici în prezenta cauză recurenta-reclamantă nu contestă încheierea la data de 30.09.2008 a acordului de încetare a raporturilor de muncă cu intimata-pârâtă la 20.10.2008, ci se referă la o ________ aspecte ulterioare momentului exprimării valabile a consimțământului ambelor părți cu privire la încetarea raporturilor de muncă prin acord, respectiv la faptul că procesul verbal de predare primire a bunurilor pe care societatea i le-a pus la dispoziție a fost încheiat la data de 12.11.2008 (deși din răspunsul la interogatoriul administrat pârâtei – f. 20-26, rezultă că predarea cheilor, a telefonului mobil și a cardului a fost realizată la 10.11.2008, prima zi ulterioară datei de 20.10.2008 în care recurenta s-a prezentat la sediul societății, ca urmare a convocărilor repetate ale angajatorului, iar retragerea dreptului de semnătură din bancă la 07.11.2010), precum și la aprobarea de către societate a cererii sale din data de 12.11.2008 de a nu se mai prezenta la serviciu în perioada de preaviz.

Este de observat însă că aceste formalități și aspecte de fapt, ulterioare, nu afectează încetarea contractului individual de muncă prin acordul părților, avându-se în vedere și considerentele mai sus expuse. Părțile și-au manifestat în mod valabil consimțământul cu privire la încetarea raporturilor de muncă începând cu data de 20.10.2008, potrivit dispozițiilor Codului muncii, acordul angajatorului și al salariatei exprimat la data de 30.09.2008 producându-și efecte în mod irevocabil.

Mai mult, cel puțin în ceea ce o privește pe intimată, rezultă în mod neechivoc că nu a înțeles niciodată să „revină” asupra respectivului acord de încetare a contractului de muncă al recurentei și nici nu și-a manifestat consimțământul cu privire la încheierea unui nou contract individual de muncă, potrivit dispozițiilor art. 16 Codul muncii, toate alegațiile recurentei-reclamante în acest sens fiind contrazise de înscrisurile, interogatoriile administrate, precum și susținerile societății intimate. Îndeplinirea formalității predării bunurilor puse la dispoziție de societate (inclusiv în privința momentului realizării), nu prezintă în niciun caz vreo relevanță juridică sub aspectele anterior analizate și nici „realitatea faptică” ulterioară datei de 20.10.2008 invocată de reclamantă. Societatea intimată a constatat la data de 20.10.2008 faptul că acordul de încetare a raporturilor de muncă încheiat cu recurenta nu a fost înregistrat de către aceasta la Inspectoratul Teritorial de Muncă București, cu consecința de a nu se putea proceda la acel moment, în conformitate cu dispozițiile speciale în vigoare privind inspecția muncii, și la încheierea în mod formal a raporturilor de muncă, în lipsa înscrisului original încheiat cu privire la încetarea contractului de muncă. Această situație a determinat societatea să procedeze la convocarea recurentei pentru cercetare disciplinară, cu aplicarea ulterioară și a sancțiunii disciplinare a desfacerii contractului de muncă, prin decizia nr. 1/12.11.2008, astfel cum mai sus s-a menționat, fiind necesar ca pentru această perioadă să fie respectate și obligațiile bănești corespunzătoare (respectiv cele aferente concediilor medicale pentru perioada 20.10 - 11.12.2008, astfel cum reiese din susținerile părților cuprinse la pct. 2 al interogatoriului propus de reclamantă).

Ulterior, așa cum s-a arătat în cele ce preced, decizia nr. 1/12.11.2008 a fost anulată, prin decizia civilă nr. 7119R/04.12.2009, fiind respinsă însă irevocabil cererea reclamantei privind reintegrarea în funcția deținută întrucât s-a constatat că la data de 30.09.2008 părțile au decis încetarea contractului individual de muncă începând cu 20.10.2008, conform prevederilor art. 55 lit. b din Codul muncii, iar în cauza de față a rezultat existența, valabilă, a manifestării de voință a părților în sensul încetării contractului individual de muncă, prin acord, fără a mai exista ulterior acestei date consimțământul ambelor părți cu privire la încheierea unui nou contract individual de muncă, potrivit dispozițiilor art. 16 Codul muncii.

Față de toate aceste considerente, Curtea constată ca neîntemeiate susținerile recurentei-reclamante, neputând reține incidența motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod proc. civ., astfel că în temeiul art. 312 alin. 1 Cod proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.

Văzând și dispozițiile art. 274 Cod proc. civ. și culpa procesuală a recurentei, va fi obligată la plata sumei de 3720 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimată, reprezentând onorariul avocațial achitat în recurs, conform facturilor fiscale _________ 001 nr. 1004/10.04.2013 și 2405/24.05.2013 și confirmărilor de plată (f. 24-27). Curtea va avea în vedere doar în parte cheltuielile de judecată solicitate de intimată, în sumă totală de 7460 lei, potrivit documentelor menționate, apreciind că suma acordată reflectă în mod corespunzător atât culpa procesuală a recurentei, cât și munca îndeplinită de avocatul intimatei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă S___ L______ împotriva sentinței civile nr. 8322/12.10.2012, pronunțate de Tribunalul București - Secția a VIII-a Civilă Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr. XXXXXXXXXXXXX, în contradictoriu cu intimata-pârâtă _______________________ SRL.

Obligă recurenta la 3.720 lei cheltuieli de judecată către intimată, admise în parte.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică azi, 24 mai 2013.

Președinte,Judecător,Judecător,

L_____ HarabagiuAlina I_____ C________ M____ C________

Grefier,

M______ Colindeață

Red. A.I.C.

Tehnored. A.I.C./M.C./I.B.

2 ex./18.07.2013

Jud.fond: M_____ S_____ V_____ C______