Cod ECLI

Cod operator: 2443

Dosar nr. XXXXXXXXXXXXX

R O M Â N I A

TRIBUNALUL GORJ

SECȚIA C_________ ADMINISTRATIV SI FISCAL

Decizie nr. 2344/2015

Ședința publică de la 02 Decembrie 2015

Completul compus din:

PREȘEDINTE C_______ C____

Judecător C______ B______

Grefier R_____ C_________

Pe rol se află judecarea apelului declarat de apelanta-intimată Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A. - C______ împotriva sentinței civile nr.2607 din data de 16.04.2015 pronunțată de Judecătoria Tg-J__ în dosarul nr.XXXXXXXXXXXXX în contradictoriu cu intimatul petent D_______ C______ O_______, având ca obiect anulare proces verbal de contravenție.

La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile, intimatul petent fiind reprezentat de avocat C_____ D____ cu împuternicire avocațială depusă în ședința publică.

Procedura de citare legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței că apelul este declarat în termen și motivat.

În conformitate cu dispozițiile art.95 alin.2 din regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, repartizarea apelului de față a fost efectuată în sistem informatic prin programul ECRIS, astfel că a fost înregistrat la data de 22.06.2015 și repartizat completului C__ A03 cu termen recomandat la 18.11.2015. Prin rezoluția privind modificarea datei recomandate prevăzută de sistemul Ecris, s-a dispus din oficiu modificarea datei recomandate de la data de 18.11.2015 la data de 25.09.2015 raportat la dispozițiile Hotărârii Plenului CSM nr.714/2013 și nr.718/2014 coroborat cu Hotărârea Colegiului de Conducere nr.18/2014.

În raport de dispozițiile art.470 NCPC, s-a dispus comunicarea cererii de apel către intimatul petent D_______ C______ O_______, căruia i s-a pus în vedere să depună întâmpinare, raportat la dispozițiile art.XV alin.3 din Legea nr.2/2013, în termen de 15 zile de la comunicarea cererii de apel.

Intimatul petent a depus la dosar întâmpinare, fiind comunicată apelantei intimate Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A.-C______, prin rezoluția din data de 20.10.2015 și luând la cunoștință de aceasta la data de 27.10.2015, în consecință, prin rezoluția din data de 11.11.2015 a fost stabilit de către președintele completului de judecată primul termen de judecată la data de 02.12.2015, pentru când părțile au fost legal citate.

În condițiile art.131 alin.2 coroborat cu dispozițiile art. 482 NCPC tribunalul, din oficiu, a verificat și a stabilit că este competentă general, material și teritorial să judece apelul de față, conform dispozițiilor art. 95 pct. 2 NCPC, coroborat cu dispozițiile art. 34 alin. 2 din OG nr. 2/2001.

În condițiile art.244 alin.1 și alin.2 NCPC coroborat cu art.34, alin.2 din OG nr.2/2001 se are în vedere că dispozițiile art.242 și art.411 alin.1 și alin.2 NCPC nu se aplică în domeniul de față.

În condițiile art.237 și următoarele coroborat cu art.476 și următoarele NCPC constată că părțile nu înțeleg să îndeplinească alte acte de procedură privind cercetarea procesului de față.

În condițiile art.244 alin.1 NCPC coroborat cu art.479 NCPC tribunalul declară încheiată cercetarea procesului.

Tribunalul apreciază apelul în stare de judecată și trece la soluționarea acestuia, conform dispozițiilor art.477 NCPC, acordând cuvântul.

Avocat C_____ D____, pentru intimatul petent, solicită respingerea apelului și menținerea sentinței instanței de fond având în vedere aspectele expuse prin întâmpinare, cu cheltuieli de judecată, fiind depusă în acest sens dovada onorariului de avocat.

TRIBUNALUL

Asupra apelului de față;

Prin sentința civilă nr.2607 din 16.04.2015, pronunțată de Judecătoria Tg.J__, în dosarul nr.XXXXXXXXXXXXX, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a C.N.A.D.N.R. SA., admisă plângerea contravențională formulată de petentul D_______ C______ O_______, în contradictoriu cu intimata C_____, fiind constatată prescrisă executarea sancțiunii amenzii contravenționale în cuantum de 250 lei aplicată petentului prin procesul verbal de contravenție _________ nr.xxxxxxx/25.07.2013, încheiat de intimată, fiind constatată prescrisă executarea sancțiunii amenzii contravenționale în cuantum de 250 lei aplicată petentului prin procesul verbal de contravenție _________ nr.xxxxxxx/09.09.2013, încheiat de intimata și în consecință exonerează petentul de plata acestei amenzi și în consecință fiind exonerat petentul de plata acestei amenzi și obligată intimata să plătească petentului suma de 440 lei, cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că prin procesele verbale _________ nr.xxxxxxx/25.07.2013 și _________ nr.xxxxxxx/09.09.2013, petentul a fost sancționat cu amendă contravențională în cuantum de câte 250 lei, în temeiul art.8 alin.2 din OG nr.15/2002, reținându-se că, a autovehiculul proprietatea sa a fost surprins circulând pe drumurile naționale fără a deține rovinietă valabilă.

Analizând cu prioritate excepția lipsei calității procesuale pasive a C.N.A.D.N.R. SA, a fost respinsă întrucât aceasta este instituția emitentă a proceselor verbale contestate de petent.

Referitor la excepția prescripției executării sancțiunii contravenționale aplicate, instanța a reținut că potrivit art.25 alin.1 și 2 din OG nr.2/2001 procesul verbal se va înmâna sau, după caz, se va comunica, în copie, contravenientului și, dacă este cazul, părții vătămate și proprietarului bunurilor confiscate, iar comunicarea se face de către organul care a aplicat sancțiunea, în termen de cel mult o lună de la data aplicării acesteia.

De asemenea, dispozițiile art.26 din același text de lege prevăd că, dacă agentul constatator aplicat și sancțiunea, iar contravenientul este prezent la încheierea procesului-verbal, copia de pe acesta și înștiințarea de plata se înmânează contravenientului, făcându-se mențiune în acest sens în procesul-verbal. Contravenientul va semna de primire. Dispozițiile alin. (1) se aplică și fata de celelalte persoane cărora trebuie sa li se comunice copia de pe procesul-verbal, dacă sunt prezente la încheierea acestuia. În cazul în care contravenientul nu este prezent sau, deși prezent, refuză să semneze procesul-verbal, comunicarea acestuia, precum și a înștiințării de plată se face de către agentul constatator în termen de cel mult o lună de la data încheierii. Conform art.27 din OG nr.2/2001 comunicarea procesului verbal și a înștiințării de plată se face prin poștă, sau prin afișare la domiciliul sau sediul contravenientului, iar operațiunea de afișare se consemnează într-un proces verbal semnat de cel puțin un martor.

Instanța de fond a constatat că această obligație nu s-a realizat, întrucât din probele administrate nu a reieșit faptul că procesele verbale de contravenție contestate au fost comunicate petentului, fiind doar afișate la adresa din Tg. J__, ___________________________ și nu la adresa de domiciliu a petentului ce apare în cartea de identitate eliberată în anul 2007, respectiv Tg. J__ __________________________________________ altă parte procesele verbale nu au fost comunicate petentului prin poștă, ci doar prin afișare.

Potrivit deciziei ÎCCJ nr.10/10.06.2013, publicată în MO nr.450/23.07.2013, privind examinarea recursului în interesul legii privind interpretarea și aplicarea dispozițiilor art.27 teza I, raportat la art.14 alin.1, art.25 alin.2 și art.31 alin.1 din OG nr.2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.180/2002, cu referire la caracterul alternativ sau subsidiar al celor două modalități de comunicare a procesului verbal de constatare și sancționare contravențională și a înștiințării de plată, s-a decis că modalitatea de comunicare a procesului verbal de contravenție și a înștiințării de plată, prin afișare la domiciliul sau sediul contravenientului, este subsidiară comunicării prin poștă, cu aviz de primire, iar cerința comunicării procesului verbal de contravenție și a înștiințării de plată este îndeplinită și în situația refuzului expres al primirii corespondenței, consemnat în procesul verbal încheiat de funcționarul poștal.

Deși instanța din oficiu a solicitat intimatei să facă dovada comunicări proceselor verbale și a înștiințării de plată către petent, prin poștă, conform art.27 din OG 2/2001, au fost înaintate doar procesule verbale de comunicare prin afișare din data de 05.08.2013 pentru procesul verbal nr.xxxxxxx/25.07.2013 și din data de 09.09.2013 pentru procesul verbal nr. xxxxxxx/09.09.2013. Astfel, reținând că procesele verbale de contravenție nu au fost comunicate petentului prin poștă și, întrucât a trecut mai mult de o lună de la încheiere, sunt aplicabile în cauză dispozițiile art.14 din OG nr.2/2001 privind prescrierea executării sancțiunii, potrivit căruia executarea sancțiunii amenzii contravenționale se prescrie dacă procesul-verbal de constatare a contravenției nu a fost comunicat contravenientului în termen de o lună de la data aplicării sancțiunii.

Față de cele constate, instanța de fond a reținut că în cauză există un dubiu care nu a fost înlăturat, cu privire la comunicarea procesului verbal de contravenție prin poștă, în concordanță cu prevederile legale menționate mai sus, în condițiile în care intimatul nu a solicitat administrarea altor probe, dubiu care profită făptuitorului, respectiv petentului, potrivit principiului in dubio pro reo, principiu complementar prezumției de nevinovăție. Înainte de a fi o problemă de drept, regula in dubio pro reo este o problemă de fapt. Înfăptuirea justiției cere ca judecătorii să nu se întemeieze, în hotărârile pe care le pronunță, pe probabilitate, ci pe certitudinea dobândită pe bază de probe decisive, complete, sigure, în măsură să reflecte realitatea obiectivă. Cum intimata nu a făcut dovada respectării prevederilor art.27 din OG nr.2/2001, instanța de fond a constatat prescrisă executarea sancțiunii amenzii contravenționale în cuantum de 250 lei aplicată petentului prin procesul verbal de contravenție _________ nr.xxxxxxx/25.07.2013 și _________ nr.xxxxxxx/09.09.2013 și în consecință a fost exonerat petentul de plata acestor amenzi.

În aceste condiții, analizarea celorlalte apărări nu s-a mai impus, sancțiunea fiind lipsită de efecte. În conformitate cu art.453 alin.1 c.proc. civilă a fost obligată intimata să plătească petentului suma de 440 lei, cheltuieli de judecată, compuse din taxă de timbru și onorariu avocat.

Împotriva sentinței civile nr.2607 din 16.04.2015, pronunțată de Judecătoria Tg.J__, în dosarul nr. XXXXXXXXXXXXX, a declarat apel intimata Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A.-C______, criticând-o pentru netemeinicie.

În motivarea cererii de apel a susținut faptul că instanța de fond a admis plângerea contravenționala a petentei aferentă proceselor verbale _________ nr.xxxxxxx/25.07.2013 și R13 nr.xxxxxxx/09.09.2013, reținând că procesele verbale nu au fost comunicate petentului în conformitate cu art.27 din OG nr.2/2001, fiind comunicate prin afișare reținându-se faptul că astfel există dubiu cu privire la comunicarea procesului verbal, dubiu care profită făptuitorului. În speță, a considerat că deși procesele verbale au fost comunicate prin afișare, acest fapt nu exceptează petentul de la plata rovinietei. Instanța a dispus anularea proceselor verbale pe motiv că acestea nu au fost comunicate prin poștă, acest fapt însă demonstrează un dubiu doar în ceea ce privește comunicarea proceselor verbale.

În ceea ce privește întocmirea temeinică a proceselor verbale nu există nici un dubiu. La data săvârșirii contravențiilor petentul nu deținea rovinietă valabilă fapt care a determinat sancționarea acestuia cu minimul amenzii prevăzut de lege pentru fiecare contravenție săvârșită. Astfel petentului îi revenea obligația de a răsturna situația de fapt reținută în procesul verbal contestat însă acesta nu a formulat probe în acest sens. Astfel, petentul, că toți ceilalți cetățeni de bună credință, este obligat să respecte legea și să efectueze plățile impuse de lege. A solicitat să se aibă în vedere că este necesar ca circulația rutieră să se desfășoare condiții legale, respectiv cu rovinieta valabila așa cum a fost legiferată.

Tariful de utilizare se aplică și în România, ca de altfel și în celelalte state membre UE, cu respectarea Directivei 62/1996 CEE, directivă care reglementează aplicarea acestor tarife, și care are la baza un principiu fundamental, menționat în majoritatea normativelor europene și romanești, respectiv principiul nediscriminării între utilizatori, astfel nu se poate accepta egalitatea între un utilizator care respectă legea si unul care nu respectă legea, lege menită (OG15) să asigure premisele unei bune administrări a rețelei de drumurilor naționale, ale cărei fonduri pentru întreținere, reabilitare și dezvoltare au fost și sunt insuficiente. A solicitat să se observe că nu se poate reține culpa procesuală a C.N.A.D.N.R. .- C______ - condiție pentru acordarea cheltuielilor de judecată conform art. 451 N. C.pr.civ, deoarece autovehiculul intimatei fiind identificat în trafic, s-a verificat baza de date cu roviniete valabile și s-a constatat în mod corect că pentru autoturismul acesteia nu există înregistrată rovinieta.

Dispoziția legală prevede ca și condiție pentru obligarea uneia dintre părți la plata cheltuielilor de judecată culpa procesuala a părții care în mod nejustificat, a nesocotit ori a încălcat vreun drept substanțial procesual, determinând prin conduita sa, efectuarea unor cheltuieli de judecata către partea care a câștigat procesul. Culpa procesuală presupune fie înregistrarea pe rolul unei instanțe a unei cereri, acțiuni ce se privește a fi neîntemeiată (deci determinarea petentului de a ieși din pasivitatea confortabilă pe care i-o asigură prezumția ca nu datorează nimic nimănui), fie susținerea unor apărări neîntemeiate. Astfel, petentul utilizând drumurile naționale fără a deține rovinieta, evitând achitarea tarifului impus de lege, nu poate fi considerat ca fiind lipsit de orice culpa, pentru că acesta nu a plătit rovinieta.

Tot sub acest aspect, a solicitat a se avea în vedere și faptul că plata cheltuielilor de judecata se face de la bugetul de stat. Astfel, față de urmările produse și care s-ar putea produce, trebuie văzut că acestea nu sunt lipsite de gravitate, aducând atingere ordinii si valorilor sociale ocrotite. În această situație a considerat că achitarea cheltuielilor de judecată de la bugetul de stat este o măsură care ar putea aduce prejudicii considerabile. Pentru toate cele expuse, a solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței și respingerea cheltuielilor de judecată. În subsidiar, a solicitat micșorarea onorariului avocațial.

Intimatul petent D_______ C______ O_______ a formulat întâmpinare (fila10) prin care a solicitat respingerea apelului ca fiind neîntemeiat și menținerea ca temeinică și legală a sentinței civile pronunțată de către instanța de fond pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art.453 c. proc. civ.: „partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată". De asemenea, conform dispozițiilor art.454 c.pr.civ., pârâtul care a recunoscut, la primul termen de judecată pretențiile reclamantului, nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată.

Avându-se în vedere cele două dispoziții se poate observa că apelantul pârât nu a recunoscut pretențiile intimatului reclamant la primul termen, insistând în judecarea cererii, fapt ce în mod corect a atras suportarea cheltuielilor de judecată efectuate cu judecarea cereri. Instanța de fond, în mod corect a admis cererea de acordare a cheltuielilor de judecată. Prin înscrisurile și răspunsurile formulate de către apelantă pârâtă nu a reieșit că aceasta ar fi achiesat la pretențiile reclamantului intimat, chiar și în situația intervenirii deciziei nr. 6/2015 a I.C.C.J prin care a fost admis ril-ul, în aceste condiții de fapt și de drept, previzibile, apelanta pârâtă s-a aflat în culpă procesuală, fapt ce a atras și obligarea la cheltuielile de judecată. În ceea ce privește afirmația că suportarea cheltuielilor se va face din bugetul de stat, este eronată avându-se în vedere faptul că C_____ are buget alocat propriu. De asemenea, legea nu distinge sau nu acordă clemență celui care se află în culpă procesuală în funcție de calitatea persoanei sau de patrimoniul acesteia.

În ceea ce privește solicitarea de micșorare a onorariului de avocat, nu este justificată această cerere. Onorariul de avocat este într-un cuantum mic față de munca depusă pentru soluționarea acestui dosar. Față de aceste considerații, apelul formulat este neîntemeiat, fapt pentru care a solicitat respingerea acestuia și menținerea soluției instanței de fond ca fiind temeinică și legală, cu cheltuieli de judecată.

Critica nu este întemeiată pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește primul motiv de apel, așa cum s-a reținut și de instanța de fond, instanța de apel apreciază că apelanta intimata nu a respectat dispozițiile imperative prevăzute de art.27 din OG nr.2/2001, în sensul că nu se face dovada comunicării procesului verbal de contravenție, întrucât la momentul întocmirii procesul verbal de constatare a contravenției intimatul în calitatea sa de contravenient a refuzat să semneze, iar pentru celelalte două modalități de comunicare nu se face nici o probă, astfel că se naște prezumția simplă că actul contestat nu a fost comunicat conform dispozițiilor legale, atât în ceea ce privește modalitatea de comunicare, cât și în ceea ce privește termenul de comunicare.

De altfel, din actele și lucrările dosarului nu rezultă că apelantul petent s-a aflat în imposibilitatea de a comunica procesul verbal prin poștă cu aviz de primire, pentru ca pe cale de consecință să procedeze la comunicarea acestuia prin procedura afișării. Totodată în cererea de apel nu se invocă nici un motiv cu privire la acest aspect.

În consecință, se poate reține că apelantul petent nu a respectat dispozițiile art.27 din OG nr.2/2001 privind cele două modalități de comunicare a procesului verbal de contravenție, dispoziții care au fost interpretate de ÎCCJ prin decizia nr.10/2013, așa cum s-a menționat anterior, și care a stabilit că procedura de comunicare prin afișare a procesului verbal de contravenție este o procedură subsidiară procedurii de comunicare prin poștă cu confirmare de primire, însă în situația menționată, în raport de dispozițiile art.329 c.civil se naște prezumția simplă că situație de fapt și de drept nu corespunde realității și ca atare conform principiului in dubio pro reo, acestea profită intimatului; problemă de fapt și de drept ce a fost tranșată în mod definitiv și care a intrat în puterea lucrului judecat.

În consecință instanța de apel va avea în vedere că procesul verbal de constatarea a contravenției nu a fost comunicat, astfel că se naște prezumția simplă că procesul verbal de constatare a contravenției nu a fost comunicat în termenul legal de o lună de zile de la aplicarea sancțiunii contravenționale, ceea ce atrage aplicarea dispozițiilor art.14 din OG nr.2/2001 privind excepția prescripției executării amenzii contravenționale, ce reprezintă o cauză de înlăturare a executării sancțiunii amenzii contravenționale ca urmare a nerespectării obligațiilor legale cu privire la comunicarea procesului verbal în termenul legal, cauză care nu are nici un efect în ceea ce privește executarea celorlalte sancțiuni principale și complementare, măsuri tehnico-administrative sau constatarea unor despăgubiri, întrucât legiuitorul național face referire în mod expres și limitativ că această cauză determină doar înlăturarea executării acestei sancțiuni principale.

Conform dispozițiilor art. 27 din OG nr.2/2001: „Comunicarea procesului-verbal și a înștiințării de plata se face prin posta, cu aviz de primire, sau prin afișare la domiciliul sau la sediul contravenientului. Operațiunea de afișare se consemnează într-un proces-verbal semnat de cel puțin un martor.”.

În raport de dispozițiile art.47 din OG nr.2/2001, tribunalul reține că în conformitate cu dispozițiile art.161 din codul penal, care reglementează instituția prescripția executării pedepsei, prescripția este o cauză de înlăturarea a executării pedepsei principale, cu excepția infracțiunilor prevăzute în aliniatele 2 și 3 ale aceluiași articol, fără a se menționa posibilitatea înlăturării executării celorlalte pedepse, astfel că acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu poate să o facă, conform principiului general ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

Cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art.27 teza 1 raportat la art.14 alin. 1, art. 25 alin.2și art. 31 alin.1din OG nr. 2/2001 ICCJ s-a pronunțat în cazul recursului în interesul legii prin decizia nr.10/2013 și a reținut că: „În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art.27 teza I raportat la art.14 alin.(1), art.25 alin.2) și art.31 alin.(1) din Ordonanța Guvernului nr.2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, cu modificările și completările ulterioare, stabilește că: Modalitatea de comunicare a procesului-verbal de contravenție și a înștiințării de plată, prin afișare la domiciliul sau sediul contravenientului, este subsidiară comunicării prin poștă, cu aviz de primire. Cerința comunicării procesului-verbal de contravenție și a înștiințării de plată este îndeplinită și în situația refuzului expres al primirii corespondenței, consemnat în procesul-verbal încheiat de funcționarul poștal.”.

Conform dispozițiilor art.14 din OG nr.2/2001, în vigoare la data întocmirii procesului verbal: “(1) Executarea sancțiunii amenzii contravenționale se prescrie dacă procesul-verbal de constatare a contravenției nu a fost comunicat contravenientului în termen de o luna de la data aplicării sancțiunii.”. Din interpretarea teleologică a acestui articol rezultă că executarea sancțiunii avertismentului, a sancțiunilor complementare și a măsurilor tehnico administrative nu se prescriu ca urmare a necomunicării procesului verbal în termen de o lună de la data aplicării acestora, fiind o cauză de neexecutare a sancțiunii amenzii contravențională, cauză ulterioară întocmirii legale a procesului verbal.

Nu se poate reține afirmația apelantului petent în ceea ce privește faptul că: „instanța de fond nu a solicitat organului fiscal să comunice dacă de la momentul rămânerii definitive a sancțiunii contravenționale au fost realizate demersuri de executare silită sau dacă a intervenit alte cauze de întrerupere a cursului prescripției, solicitând în probațiune ca instanța de apel să solicite aceste documente.”, în primul rând raportat la dispozițiile art.254 alin.6 NCPC care menționează: „Cu toate acestea, părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii.”.

În al doilea rând, raportat la dispozițiile art.39 din OG nr.2/2001, apelantul petent are obligația comunicării din oficiu a procesului verbal de constatare a contravenției organelor de specialitate ale unităților administrativ teritoriale în a căror rază teritorială domiciliază contravenientul persoană fizică, obligație pe care acesta nu a dovedită cu nici un înscris din cele anexate cererii de față.

În al treilea rând conform dispozițiilor art.136-141 din OG nr.92/2003 apelantul petent nu a făcut dovada faptului că în termen de 90 de zile de la emiterea procesului verbal de constatare a contravenției și-a îndeplinit obligația comunicării acestuia organelor de executare silită competente, pentru ca în raport de această dată să se constate dacă s-a respectat termenul de prescripție de 5 ani privind dreptul de executare silită a amenzii contravenționale și dacă titlul executoriu nr.1138 din 9 martie 2009 a fost emis în perioada respectivă, alături de dovada confirmării în termen de 30 de zile de la comunicare de către organul de executare competent.

În consecință, instanța de fond în mod corect a reținut că termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea silită a început să curgă la data de 01.01.2004 și s-a împlinit la data de 31.12.2008, astfel că acțiunea a fost introdusă la instanța de judecată după împlinirea termenului de prescripție mai sus menționat, respectiv la data de 24.07.2013.

În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de apel, și anume, cu privire la aspectele privind condițiile de fond și de formă ale procesului verbal de constatare a contravenției, tribunalul reține că de regulă acesta reprezintă atât un act administrativ, cât și un act procedural prin care se constată săvârșirea contravenției, astfel că atât ad validitatem, cât și ad probationem trebuie întocmit în formă scrisă, urmând să respecte elementele obligatorii prevăzute în art.16-19 din OG nr.2/2001, așa cum de altfel s-a reținut și în Decizia nr.XXII/2007 a ÎCCJ („În raport cu acest caracter imperativ-limitativ al cazurilor (art.17 din OG nr.2/2001) în care nulitatea procesului-verbal încheiat de agentul constatator al contravenției se ia în considerare și din oficiu, se impune ca în toate celelalte cazuri de nerespectare a cerințelor pe care trebuie să le întrunească un asemenea act, inclusiv cel referitor la consemnarea distinctă a obiecțiunilor contravenientului la conținutul lui, nulitatea procesului-verbal de constatare a contravenției să nu poate fi invocată decât dacă s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea acelui act.”), lipsa celorlalte elemente care nu sunt prevăzute în mod expres de lege ca fiind lovite de nulitate absolută, urmează să fie calificate ca nulități relative cărora le sunt aplicabile dispozițiile art.105 și următoarele c.pr.civ. și analizate de la caz la caz.

În raport de această interpretare se constată că instanța de fond avea obligația de a verifica în primul rând condițiile de legalitate ale actului administrativ contestat în condițiile art.16 alin.1 și 17 din ordonanță, în sensul dacă acesta cuprinde toate elementele obligatorii privind: „(1) Procesul-verbal de constatare a contravenției va cuprinde în mod obligatoriu: data și locul unde este încheiat; numele, prenumele, calitatea și instituția din care face parte agentul constatator; datele personale din actul de identitate, inclusiv codul numeric personal, ocupația și locul de muncă ale contravenientului; descrierea faptei contravenționale cu indicarea datei, orei și locului în care a fost săvârșită, precum și arătarea tuturor împrejurărilor ce pot servi la aprecierea gravității faptei și la evaluarea eventualelor pagube pricinuite; indicarea actului normativ prin care se stabilește și se sancționează contravenția; indicarea societății de asigurări, în situația în care fapta a avut ca urmare producerea unui accident de circulație; posibilitatea achitării în termen de 48 de ore a jumătate din minimul amenzii prevăzute de actul normativ, dacă acesta prevede o asemenea posibilitate; termenul de exercitare a căii de atac și organul la care se depune plângerea.”; „Lipsa mențiunilor privind numele, prenumele și calitatea agentului constatator, numele și prenumele contravenientului, iar în cazul persoanei juridice lipsa denumirii și a sediului acesteia, a faptei săvârșite și a datei comiterii acesteia sau a semnăturii agentului constatator atrage nulitatea procesului-verbal. Nulitatea se constata și din oficiu.”.

Cu privire la lipsa semnăturii agentului constatator în forma sa olografă, având în vedere revirimentul judiciar, stabilit prin decizia nr.6/2015 pronunțată ÎCCJ, și anume: „În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 17 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările și completările ulterioare, raportate la dispozițiile art. 4 pct. 1-4 și art. 7 din Legea nr. 455/2001 privind semnătura electronică, republicată, procesele-verbale de constatare și sancționare a contravențiilor, prevăzute de art. 8 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 15/2002 privind aplicarea tarifului de utilizare și a tarifului de trecere pe rețeaua de drumuri naționale din România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 424/2002, cu modificările și completările ulterioare, încheiate potrivit art. 9 alin. (1) lit. a), alin. (2) și (3) din acest act normativ, transmise persoanelor sancționate contravențional pe suport hârtie, sunt lovite de nulitate absolută în lipsa semnăturii olografe a agentului constatator.”. Ca atare cu privire la aspectele privind condițiile de fond și de formă ale procesului verbal de constatare a contravenției contestat, tribunalul nu mai poate reține că acesta reprezintă un act administrativ sau un act procedural prin care s-a constatat săvârșirea contravenției, astfel că acesta atât din punct de vedere al validității cât și din punct de vedere al probațiunii se constată că nu mai respectă elementele obligatorii prevăzute în art.16-19 din OG nr.2/2001 și totodată nu se mai bucură de prezumția relativă de veridicitate și legalitate în condițiile art.34 din OG nr.2/2001.

Din interpretarea teleologică a dispozițiilor respective rezultă că legiuitorul național s-a referit la o lipsă efectivă a mențiunilor respective, și anume, acele rubrici agentul constatator pe care nu le-a completat și în mod special la lipsa semnăturii olografe a acestuia de pe actul contestat, iar din considerentele decizie nr.6/2015 se reține: “atunci când înscrisul este primit de către destinatarul său pe suport hârtie, autenticitatea actului, atunci când forma scrisă este cerută de lege ad validitatem, este asigurată doar prin aplicarea, pe acest act, a semnăturii olografe a agentului instrumentator (in solemnibus forma dat esse rei).”. În raport de dispozițiilor art.33 și următoarele din OG nr.2/2001 instanța de apel constată că nu poate fi reținută prezumția relativă de temeinicie a procesului verbal de constatare a contravenției, deoarece comunicare procesului verbal de constatare a contravenției deși a fost generat în formă electronică, acesta a fost comunicat intimatei petente pe suport de hârtie și ca atare solemnitatea actului contestat este dată de forma acestuia care impune obligativitatea semnăturii olografe a agentului constatator.

Instanța de fond raportat la dispozițiile art.34 din OG nr.2/2001 avea obligația de a verifica legalitatea și temeinicia procesului verbal de contravenție și de a respecta atât principiul oficialității, cât și principiul proporționalității, cu respectarea prezumției de nevinovăție, în sensul că sarcina acesteia este de a se verifica scopul urmărit de autoritățile statului de a sancționa faptele antisociale și pe de altă parte de a folosi toate mijloacele necesare și utile cauzei pentru aflarea adevărului judiciar, cu respectarea dreptului la apărare al persoanei sancționate contravențional. Curtea Europeană a stabilit în cauza precum A_____/c./României, cu referire la Oztürk/c./Germaniei, că adresându-se în mod nediferențiat tuturor cetățenilor în calitatea lor de participanți la traficul rutier, raportat la caracterul general al normelor de circulație, și având un caracter represiv și determinant, întreaga procedură de aplicare a amenzilor administrative și sancționare a faptelor în temeiul legilor rutiere trebuie să fie supusă exigențelor art.6 din Convenție care garantează oricărei persoane dreptul la un proces echitabil. Ca atare, având în vedere criteriile analizate mai sus, atât instanța de fond cât și instanța de recurs a apreciat că faptele imputate petentului în prezenta cauză reprezintă o „acuzație în materie penală”. În materia faptelor scoase din sfera dreptului penal și incluse în sfera abaterilor contravenționale, instanța de față constată că legiuitorul european a admis faptul că limitele de apreciere sub aspectul respectării prezumției de nevinovăție sunt mult mai largi. Prezumția de nevinovăție nu este una absolută, ca de altfel nici obligația acuzării de a suporta întreaga sarcină a probei. D__ fiind că analiza se plasează într-un domeniu în care numărul faptelor sancționate este extrem de mare, Curtea Europeană a reținut că aplicarea cu cea mai mare rigoare a principiilor enunțate ar duce la lăsarea nepedepsite a multor contravenții și ar pune în sarcina autorităților ce aplică astfel de sancțiuni o povară excesivă și nejustificată, orientare jurisprudențială dovedită prin decizii de inadmisibilitate de tipul Falk împotriva Olandei.

O cauza semnificativă în jurisprudența Curții este Salabiaku împotriva Franței, în care instanța europeană analizează limitele prezumției de nevinovăție prin raportare la instituirea de către legislațiile naționale a unor prezumții de drept ori prin folosirea de către judecătorii naționali a prezumțiilor simple de fapt. În această cauză instanța europeană a amintit faptul că prezumțiile de fapt sau de drept operează în legile represive din toate sistemele juridice și că ea nu interzice în principiu asemenea prezumții. Cu toate acestea, exigentele unui proces echitabil impun statelor contractante ca, în materie penală, să nu depășească cu privire la instituirea prezumțiilor de fapt sau de drept anumite limite și le folosească într-o maniera rezonabilă, ținând cont de gravitatea faptei și cu respectarea dreptului la apărare al acuzatului. De asemenea, Curtea a stabilit că sarcina ei nu este aceea de a verifica compatibilitatea in abstracto a unei prezumții legale sau simple cu prevederile Convenției, ci de a determina daca aceasta a fost aplicată în concret reclamantului într-o maniera compatibilă cu respectarea prezumției de nevinovăție (pentru ultimul aspect cauza Bouamar împotriva Franței).

Prin urmare, Curtea statuează că instituirea unor prezumții care operează împotriva persoanei sancționate și care au rolul de a inversa sarcina probei, nu sunt incompatibile de plano cu respectarea prezumției de nevinovăție. A conferi forță probantă unui înscris nu echivalează cu negarea prezumției de nevinovăție, ci poate fi considerată o modalitate de „stabilire legală a vinovăției” în sensul art.6 din Convenția europeană. Interpretarea contrară ar fi de natură să perturbe în mod grav funcționarea autorităților statului, făcând extrem de dificilă sancționarea unor fapte antisociale minore ca gravitate raportat la faptele penale, dar extrem de numeroase. Or, în ceea ce a privit forța probantă atribuită de lege procesului-verbal de contravenție, instanța europeană a menționat în mod constant că administrarea probelor este supusă în primul rând regulilor din dreptul intern și că revine cu prioritate jurisdicțiilor naționale să aprecieze elementele furnizate de ele. Sarcina Curții este aceea de a verifica daca procedura în ansamblul său, care cuprinde și modalitatea de administrare a probelor, a avut un caracter echitabil ( cauza Ferrantelli și Santangelo împotriva Italiei ori Saidi împotriva Franței).

Instanța a apreciat, având în vedere și cauza Bosoni împotriva Franței, că aplicarea art. 6 din Convenție în prezenta cauză nu are ca obiect limitarea modalităților de probă prevăzute de legea internă. Exigențele textului menționat au în vedere ca vinovăția să fie în mod legal stabilită și nu reprezintă un obstacol în calea prezumțiilor de fapt sau de drept instituite în materie contravențională, în măsura în care aceste prezumții nu sunt irefragabile, pot fi răsturnate prin proba contrară și procedura de judecată respectă dreptul la apărare al contravenientului. În ceea ce a privit forța probanta a procesului-verbal de contravenție în dreptul intern, tribunalul constată că deși art.34 alin.1 din O.G.nr.2/2001 nu cuprinde dispoziții exprese cu privire la forța probantă a actului de constatare a contravenției, instanța pe de altă parte trebuie să ia în considerare faptul că dreptul unei persoane de a fi prezumată nevinovată și de a solicita acuzării să dovedească faptele ce i se impută nu este absolut. În acest context, Curtea menționează că prezumțiile de fapt sau de drept operează în toate sistemele de drept și nu sunt interzise de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în măsura în care statul respectă limite rezonabile, având în vedere importanța scopului urmărit, dar și respectarea dreptului la apărare (cauza Västberga Taxi Aktiebolag și Vulic împotriva Suediei). Înțeleasă în forma ei restrictivă, dar improprie, respectarea prezumției de nevinovăție ar presupune ca instanța de judecată, ignorând existența procesului-verbal de contravenție, să stabilească temeinicia acuzației pe baza unor elemente întotdeauna extrinseci acestuia.

Dincolo de excesivitatea și imposibilitatea obiectivă de realizare a acestei cerințe, mai ales atunci când agentul constatator consemnează în procesul verbal rezultatul propriilor sale constatări, această concluzie ar face ca în materia contravențională sarcina probei să fie mult mai împovărătoare decât în materia dreptului penal, unde, de exemplu, procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante este un mijloc de probă necontestat. Or, sarcina instanței de judecată a fost de a respecta principiul proporționalității între, pe de o parte, scopul urmărit de autoritățile statului de a sancționa faptele antisociale, iar pe de altă parte, mijloacele utilizate în proces pentru aflarea adevărului judiciar, cu respectarea dreptului la apărare al persoanei sancționate contravențional. Aceasta presupune prin esență ca sistemul probator să nu ducă la impunerea unor condiții imposibil de îndeplinit în materie de sarcină a probei.

Ca atare cu privire la aspectele privind condițiile de fond și de formă ale procesului verbal de constatare a contravenției contestat, tribunalul nu mai poate reține că acesta reprezintă un act administrativ sau un act procedural prin care s-a constatat săvârșirea contravenției, astfel că acesta atât din punct de vedere al validității cât și din punct de vedere al probațiunii se constată că nu mai respectă elementele obligatorii prevăzute în art.16-19 din OG nr.2/2001 și totodată nu se mai bucură de prezumția relativă de veridicitate și legalitate în condițiile art.34 din OG nr.2/2001, având în vedere următoarele considerente din decizia nr.6/2015 a ÎCCJ: „Concluzionând, se reține că procesul-verbal întocmit în format electronic, ce are atașată o semnătură electronică extinsă, care nu a fost comunicat persoanei sancționate contravențional în format electronic*14), stocat pe un suport informatic al autorității din care face parte agentul constatator, beneficiază doar de prezumția de validitate prevăzută de art. 283 din Codul de procedură civilă. Însă această prezumție nu funcționează împotriva terților (în cauzele analizate, persoanele sancționate contravențional), ci în favoarea lor. În plus, un asemenea act nu produce efecte juridice, de vreme ce nu a fost comunicat în formele prevăzute de lege, motiv pentru care este lipsit de forța executorie conferită actelor administrative unilaterale adoptate în regim de putere publică. Procesele-verbale contravenționale emise în temeiul Ordonanței Guvernului nr. 15/2002 sunt generate și semnate electronic, fiind transmise contravenienților nu prin intermediul unui sistem electronic, ci pe suport hârtie, prin intermediul serviciilor poștale. Unui astfel de proces-verbal nu i se poate asocia o semnătură electronică extinsă. Având în vedere forma de emitere și de comunicare a procesului-verbal, semnătura olografă a agentului constatator este obligatorie. În caz contrar, actul nu poate beneficia de prezumția de autenticitate care, de regulă, este specifică actelor administrative emise cu respectarea condițiilor procedurale de formă. A doua chestiune necesar a fi dezlegată vizează aplicarea dispozițiilor art. 17 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001. După cum s-a precizat anterior, textul în discuție reglementează un caz de nulitate absolută a procesului-verbal, determinat de lipsa unui element procedural esențial. Înalta Curte consideră că modalitatea de semnare a procesului-verbal utilizată de agentul constatator din cadrul Companiei Naționale de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România - S.A. constituie o lipsă a semnăturii agentului constatator care atrage sancțiunea nulității absolute a actului, în condițiile art. 17 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001. Nu se poate aprecia că, prin imprimarea procesului-verbal pe suport hârtie și comunicarea persoanei sancționate contravențional în această formă, impusă de art. 27 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, având mențiunea că a fost semnat cu semnătura electronică extinsă și indicarea certificatului calificat emis de furnizorul de servicii de certificare, se poate acoperi nulitatea absolută, întrucât, de principiu, o astfel de nulitate nu poate fi înlăturată, elementul lipsă fiind considerat de lege esențial. În acest context nu poate fi reținut argumentul de interpretare juridică prezentat în cadrul celei de a doua orientări jurisprudențiale potrivit căruia art. 17 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 nu impune ca o condiție de legalitate semnătura olografă a agentului constatator, astfel încât, conform principiului ubi lex non distinguit, nos distinguere debemus, procesul-verbal de constatare și sancționare a contravenției poate fi semnat și prin aplicarea semnăturii electronice. În primul rând, principiul legalității impune o interpretare strictă a normei juridice, astfel încât rezultatul interpretării să fie concordant cu voința legiuitorului.”.

În ceea ce privește al treilea motiv de apel privind cheltuielile de judecată, tribunalul reține că instanța de fond a făcut aplicarea dispozițiilor art.453 alin.1 NCPC obligând intimata să plătească petentului suma de 440 lei, cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat și taxa judiciară de timbru.

Conform dispozițiilor art.451-454 NCPC se reglementează instituția cheltuielilor de judecată: Art. 451 - Cuantumul cheltuielilor de judecată (1) Cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru și timbrul judiciar, onorariile avocaților, ale experților și ale specialiștilor numiți în condițiile art. 330 alin. (3), sumele cuvenite martorilor pentru deplasare și pierderile cauzate de necesitatea prezenței la proces, cheltuielile de transport și, dacă este cazul, de cazare, precum și orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfășurare a procesului. (2) Instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei. Măsura luată de instanță nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat și clientul său. (3) Dispozițiile alin. (2) se aplică în mod corespunzător la plata experților judiciari și a specialiștilor numiți în condițiile art. 330 alin. (3). (4) Nu vor putea fi însă micșorate cheltuielile de judecată având ca obiect plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar, precum și plata sumelor cuvenite martorilor potrivit alin. (1). Art. 452 - Dovada cheltuielilor de judecată Partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei. Art. 453 - Acordarea cheltuielilor de judecată (1) Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. (2) Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată. Art. 454 - Exonerarea pârâtului de la plată Pârâtul care a recunoscut, la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, pretențiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, cu excepția cazului în care, prealabil pornirii procesului, a fost pus în întârziere de către reclamant sau se afla de drept în întârziere. Dispozițiile art. 1.522 alin. (5) din Codul civil rămân aplicabile.”:

În consecință, instanța de fond a respectat principiul disponibilității procesuale reglementat de art.9 NCPC, în sensul că a acordat cheltuielile de judecată la solicitarea părții care a câștigat procesul, singurul principiu ce se impune în condițiile stabilite de normele procesuale, astfel că invocarea naturii juridice a patrimoniului din care se va dispune executarea acestor cheltuieli nu are relevanță în acordarea acestora și nici în executarea lor.

În ceea ce privește cel de-al patrulea motiv de apel privind micșorarea onorariului de avocat, în raport de complexitatea dosarului, instanța de apel reține că suma solicitată de intimatul petent cu titlu de cheltuieli de judecată a fost corect admisă, fiind justificată pentru suma de 440 lei, onorariul perceput în cauză nefiind vădit disproporționat în comparație cu timpul și volumul de muncă solicitat de cauză pentru executarea mandatului primit de avocat. De precizat că, apelanta intimată a formulat critici de nelegalitate împotriva sentinței apelate ca fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art.451 alin.2 NCPC., însă cum fundamentul acordării cheltuielilor de judecată avansate de partea care a câștigat procesul, în care sunt incluse și sumele de bani plătite avocatului cu titlu de onorariu, îl reprezintă culpa procesuală a părții care a căzut în pretenții, înseamnă că acel contract de asistență juridică încheiat de partea care a câștigat procesul cu avocatul său își va produce efectele și față de partea adversă, în speță apelanta intimată. Dreptul de a pretinde despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de partea adversă într-un proces civil, ca orice drept subiectiv civil, este susceptibil de a fi exercitat abuziv. Abuzul de drept al părții care a câștigat procesul este sancționat cu posibilitatea conferită instanței, prin art.451 alin.2 NCPC, de a micșora onorariile avocațiale în raport de criteriile prevăzute de acest text de lege, respectiv, să oblige partea care a pierdut procesul să suporte numai o parte din suma ce reprezintă onorariu de avocat plătit de partea care a câștigat procesul. Însă, în speță, se constată că intimatul petent nu și-a exercitat abuziv dreptul de a pretinde despăgubiri, reprezentând cheltuieli de judecată, pentru prejudiciu cauzat acestuia de apelanta intimată, întrucât suma la care a fost obligată este proporțională cu munca depusă de avocat și cu complexitatea cauzei.

De altfel, potrivit practici Curții Europene a Drepturilor Omului un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor de judecată, decât în măsura în care li s-a stabilit realitatea , necesitatea și caracterul rezonabil. Curtea s-a pronunțat în mai multe cauze reținând ca justificat un onorariu de avocat de 40 euro/oră. Pe de altă parte potrivit dispozițiilor art.132 din statutul profesiei de avocat pentru activitatea profesională avocatul are dreptul la onorarii și la acoperirea tuturor cheltuielilor făcute în interesul clientului său. Onorariile vor fi stabilite în raport de dificultatea, amploarea sau durata cazului și depinde de următoarele elemente: timpul și volumul de muncă solicitate pentru executarea mandatului primit, natura, notorietatea și dificultatea cazului, importanța intereselor în cauză, etc. Se observă că în prezenta cauză, în fața instanței de fond avocatul a perceput un onorariu de 440 lei, iar în fața instanței de apel s-a perceput un onorariu de 200 lei, astfel că timpul și volumul de muncă necesar pentru exercitarea mandatului primit în dosarul privind apelul nu putea fi mai mare decât timpul necesar formulării apărării în dosarul de fond , așa cum nu se poate susține că gradul de dificultate sau de complexitate al cererii de apel ar fi mai mare sau mai mic decât gradul de complexitate al cauzei la fond.

În literatura juridică se susține în mod constant că, contractul încheiat între avocat și clientul său își produce efecte juridice numai între părți, iar nu și față de terțe persoane, inclusiv față de adversarul din proces. Cum fundamentul acordării cheltuielilor de judecată avansate de partea care a câștigat procesul în care sunt incluse și sumele de bani plătite avocatului cu titlu de onorariu, îl reprezintă culpa procesuală, înseamnă că acel contract încheiat cu partea ce a câștigat procesul cu avocatul său, își va produce efectele și față de partea care a pierdut procesul în baza unuia dintre principiile ce guvernează repararea prejudiciului în materia răspunderii civile delictuale, anume principiul reparării integrale.

Conform dispozițiilor art.470 NCPC: “Apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel statuând atât în fapt cât și în drept”, astfel că apelul este o cale de atac ordinară, cu caracter devolutiv și reformator, iar atunci când se solicită rejudecarea fondului, limitele rejudecării sunt stabilite de către apelant prin cererea și motivele de apel.

Cu privire la judecarea apelului în sine, în fața instanței de apel nu se pot invoca alte “motive, mijloace de apărare și dovezi, decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare“, cu excepția situației în care necesitatea administrării dovezilor decurge din dezbateri. Instanța de fond a făcut o analiză atât în fapt, cât și în drept, raportată la jurisprudența comunitară, cu respectarea garanțiilor procesuale, precum și a tuturor principiilor generale ce guvernează procesul civil, astfel că în raport de dispozițiile art.477 raportat la dispozițiile art.479 alin.2 NCPC se constată că au fost respectate normele de ordine publică, iar cauza a fost examinată sub toate aspectele de fapt și de drept ale hotărârii atacate.

În raport de toate aceste considerente și având în vedere dispozițiile art.470 și următoarele NCPC, tribunalul constată că nici unul dintre motivele invocate de apelantul intimat nu se încadrează în motivele prevăzute de articolele menționate anterior, deoarece în cazul în care s-ar reține contrariul s-ar încălca principiul general ce guvernează poziția părților în căile de atac, și anume, principiul non peiorationem in appellatione, cu excepția celor două derogări de la această regulă, și anume, cazurile în care apelantul însuși consimte expres la o înrăutățire a propriei situații sau în cazurile anume prevăzute de lege, urmând ca în condițiile art.480 alin.1 NCPC să respingă apelul de față ca fiind nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge apelul declarat de apelanta-intimată Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A.-C______ împotriva sentinței civile nr.2607 din data de 16.04.2015 pronunțată de Judecătoria Tg-J__ în dosarul nr.XXXXXXXXXXXXX în contradictoriu cu intimatul petent D_______ C______ O_______, CNP xxxxxxxxxxxxx, cu domiciliul în Tg.J__, ______________________.2, ___________, jud. Gorj, ca nefondat.

Obligă apelantul la 200 lei cheltuieli de judecată în apel către intimat.

Decizie definitivă.

Pronunțată în ședința publică de la 02 decembrie 2015, la Tribunalul Gorj.

Președinte, C_______ C____		Judecător, C______ B______
	Grefier, R_____ C_________

Red.B.C./Tehnored.C.R.

j.f. S_____ E.M.

4 ex./23 Decembrie 2015