La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit părțile.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează următoarele:

- acest termen de judecată a fost acordat pentru ca intimata-pârâtă să-și exprime poziția față de cererea de renunțare la judecata acțiunii, punct de vedere ce nu a fost înaintat la dosar,

- apelul este declarat și motivat în termen legal,

- în cauză se solicită și judecarea potrivit art. 223 Cod proc. civ.

Curtea, socotindu-se lămurită, în baza art. 482 raportat la 244 și 394 Cod de proc.civ., constată încheiată cercetarea judecătorească și, având în vedere că se cere judecarea în lipsa părților, apreciază pricina în stare de judecată și o reține spre soluționare.

C U R T E A:

Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:

Prin sentința apelată, Tribunalul D___ - Secția Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a respins admis excepția prescripției dreptului material la acțiunea și în consecință a respins acțiunea formulată de reclamanta Ș____ E________ în contradictoriu cu pârâta S.C. E____________ S.A., ca fiind prescrisă

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin cererea înregistrată la data de 17.12.2014, reclamanta Ș____ E________, a chemat în judecată pe pârâta S.C E____________ S.A. C______, solicitând să se constate că activitatea desfășurată în perioadele 01.03.xxxxxxxxxxxxx97 și 21.05.xxxxxxxxxxxxx01, se încadrează în grupa a II-a de muncă în procent de 100 %, conform Ordinului nr. 50/1990, pct.3 și Anexa II, art.49, art.69, art.79, art.160 și să fie obligată pârâta să-i elibereze adeverință în acest sens.

Pârâta a formulat în cauză întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii ca netemeinică.

La termenul de judecată din data de 18.05.2015, reclamantul a depus la dosar practică judecătorească, iar instanța a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantului.

Analizând cu prioritate, conform art. 248 C.P.C, excepția prescripției invocată de instanță din oficiu , instanța a reținut următoarele:

În vederea soluționării excepției prescripției, trebuie să se determine natura juridică a acțiunii, având în vedere raportul juridic care stă la baza demersului judiciar adică, dacă între părți există un raport juridic civil și astfel s-a formulat o acțiune civilă, îi sunt aplicabile dispozițiile legii civile privind imprescriptibilitatea sau dacă între părți există un raport de muncă, s-a formulat o acțiune pentru soluționarea unui conflict de muncă și îi sunt aplicabile dispozițiile din Codul muncii cu privire la prescripție.

Nu prezintă nici o relevanță analiza caracterului patrimonial sau nepatrimonial al cererii pentru că, indiferent de caracterul patrimonial sau nepatrimonial, conflictul de muncă nu poate fi declanșat decât în termenul de prescripție prevăzut imperativ la art. 268 alin. 2 din Codul muncii.

Astfel, cauza de față se încadrează în categoria conflictelor de muncă, definite la art. 266 din Codul muncii, potrivit cărora „jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum și a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod”.

Raportul juridic pe care se bazează cererea reclamantei formulată împotriva fostului angajator este, în mod evident, un raport juridic de muncă, el vizează executarea unui contract individual de muncă, deoarece încadrarea unei activități, unei funcții sau unui loc de muncă în grupe de muncă nu putea avea loc niciodată în afara unui raport juridic de muncă.

Rezultă de aici că în cauza de față sunt aplicabile dispozițiile speciale privind jurisdicția muncii, care se aplică cu prioritate față de regulile generale din dreptul civil.

În acest sens sunt dispozițiile art. 278 alin.(1) din Codul muncii, potrivit cărora „dispozițiile prezentului cod (Codul muncii – n.n.) se întregesc cu celelalte dispoziții cuprinse în legislația muncii și, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de prezentul cod, cu dispozițiile legislației civile”.

În raport de aceste dispoziții, instanța a constatat că, în ceea ce privește termenele de prescripție, Codul muncii conține dispoziții derogatorii de la dreptul comun, reglementând termene speciale în care în care pot fi promovate acțiunile în justiție, termene prevăzute de art.268 C Muncii rep.

Din examinarea dispozițiilor art. 268 din Codul muncii, rezultă că legiuitorul a instituit termene de prescripție speciale pentru anumite categorii de acțiuni care se încadrează în categoria conflictelor de muncă, enumerate la alin. 1 al art. 268.

Pentru faptul că acțiunea promovată în cauză nu se încadrează în cele enumerate limitativ de alin.1 al art. 268, devin incidente dispozițiile din alin.2 care stabilesc regula generală cu privire la prescripția în materia conflictelor de muncă aceea că în toate situațiile, altele decât cele prevăzute la alin. (1), termenul este de 3 ani de la data nașterii dreptului.

Prin urmare, legiuitorul a stabilit faptul că în materia jurisdicției muncii nu există cereri imprescriptibile.

Rațiunea instituirii termenelor pentru promovarea acțiunilor în cazul raporturilor de muncă este restabilirea în termen rezonabil a drepturilor încălcate și stabilirea raporturilor juridice.

În conformitate cu disp. art. 283 alin. 2 din Codul Muncii, termenul de prescripție este de 3 ani și începe să curgă de la data nașterii dreptului, Tribunalul constatând că în speță, data nașterii dreptului la acțiune îl reprezintă momentul în care persoana interesată, anume reclamanta Ș____ E________ a cunoscut/putea cunoaște neînscrierea în carnetul de muncă a grupei solicitate, respectiv data de 01.10.2001 când i-a fost desfăcut contractul de muncă, conform art.130 alin.1.lit.a din Codul muncii, coroborat cu Legea nr.312/2001, întrucât la acea dată reclamanta a luat/putea lua cunoștință, manifestând o minimă diligență, despre înscrierile existente în carnetul de muncă.

Pe de altă parte, spre deosebire de dreptul comun, în legislația muncii, care are un caracter special și derogator, sunt stabilite termene scurte de exercitare a termenelor de sesizare și de soluționare a diferitelor conflicte de muncă sau drepturi, cuprinse între 30 zile și maxim 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, imprescriptibilitatea fiind contrară principiilor generale care guvernează jurisdicția muncii, pentru protecția adecvată și în timp util a drepturilor părților din raporturile juridice de muncă, în scopul clarificării urgente a situațiilor conflictuale dintre aceștia.

Cererea subsidiară privind obligarea pârâtei la eliberarea unei adeverințe a fost respinsă, ca o consecință a respingerii capătului principal de cerere referitor la încadrarea activității reclamantului în grupa de muncă.

Față de considerentele expuse, instanța a admis excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantului și a respins acțiunea formulată, ca fiind prescrisă.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel apelanta-reclamantă Ș____ E________, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, arătând în esență că hotărârea primei instanțe este rezultatul unei greșite calificări juridice a acțiunii care nu este o acțiune în realizare de drepturi, așa cum a calificat-o instanța, ci are natura juridică de acțiune în constatarea existenței unui drept, respectiv a drepturilor ce decurg din desfășurarea activității în condiții corespunzătoare grupei a II-a de muncă, acțiune ce este imprescriptibilă.

În drept, a invocat dispozițiile art. 480 alin. 2 și 3 Cod proc. civ.

Intimata-pârâtă nu a formulat întâmpinare.

Pentru termenul de judecată fixat în cauză în data de 18.09.2015 apelanta-reclamantă a depus o cerere prin care a arătat că renunță la judecata cererii de chemare în judecată și anularea în tot a hotărârii pronunțate de instanța de fond.

Deși cererea menționată a fost comunicată intimatei-pârâte, aceasta nu și-a exprimat poziția.

Examinând sentința criticată, Curtea, constată următoarele:

Prin cererea nr. xxxxx/15.09.2015, apelanta-reclamantă Ș____ E________ a declarat că înțelege să renunțe la judecata acțiunii promovate împotriva ______________________ privire la care pârâta nu și-a exprimat poziția până la termenul acordat în acest sens la 16 Octombrie 2015, fapt care atrage incidența art. 406 alin. 4 Cod procedură civilă.

Astfel, Curtea va face aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 406 alin. 1 și 2 Cod procedură civilă, care prevăd că reclamantul poate să renunțe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în ședința de judecată, fie prin cerere scrisă, cererea putând fi făcută personal sau prin mandatar cu procură specială și a dispozițiilor alin. 5 potrivit cărora când renunțarea la judecată se face în apel sau în căile extraordinare de atac, instanța va lua act de renunțare și va dispune anularea, în tot sau în parte, a hotărârii sau după caz a hotărârilor pronunțate.

Așadar, renunțarea la judecarea cererii de chemare în judecată poate interveni inclusiv în apel, aceasta constituind un act de dispoziție al părții care a declanșat litigiul.

Având în vedere aceste considerente, precum și dreptul de dispoziție al părților consacrat de dispozițiile art. 9 și 406 Cod procedură civilă, Curtea, în temeiul art. 480 alin. 2 din Cod procedură civilă, va admite apelul, va anula sentința civilă în sensul că va lua act de renunțarea reclamantei la judecata cererii de chemare în judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite apelul declarat de apelanta-reclamantă Ș____ E________, cu domiciliul în C______, ___________________, _____________, ________________, împotriva sentinței civile nr. 2246/18.05.2015, pronunțată de Tribunalul D___ în dosarul nr. XXXXXXXXXXXXX, în contradictoriu cu intimata-pârâtă ______________________>, cu sediul C______, Calea București nr. 80, jud. D___, având ca obiect obligația de a face.