R O M Â N I A

CURTEA DE APEL CLUJ

Secția I Civilă

Dosar nr. XXXXXXXX/2014

DECIZIA CIVILĂ NR. 2441/A/2015

Ședința publică din data de 10 noiembrie 2015

Instanța constituită din:

PREȘEDINTE: N______ M_____

JUDECĂTOR: I____ T_____

GREFIER: N_______ N______

S-a luat în examinare, în vederea pronunțării, apelul declarat de pârâta S_________ C_________ DE DISTRIBUȚIE ȘI FURNIZARE A ENERGIEI ELECTRICE „ELECTRICA” SA împotriva sentinței civile nr. 472 din 07 mai 2015 pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosarul nr. XXXXXXXX/2014, privind și pe intimatul reclamant S________ I___, având ca obiect acțiune în constatare.

Dezbaterea cauzei s-a consemnat în încheierea ședinței publice din data de 26 octombrie 2015 când s-a amânat pronunțarea pentru data de 3 noiembrie 2015, ambele încheieri făcând parte integrantă din prezenta decizie.

C U R T E A

Prin sentința civilă nr. 472 din 07.05.2015 pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosarul nr. XXXXXXXXXXXXX, au fost respinse excepțiile lipsei calității procesuale pasive și a inadmisibilității acțiunii invocate de pârâtă.

A fost admisă acțiunea formulată de reclamantul S________ I___ împotriva pârâtei S_________ C_________ de Distribuție și Furnizare a Energiei Electrice „Electrica SA” București și în consecință s-a constatat că activitatea desfășurată de reclamant în perioada 24.09.xxxxxxxxxxxxx87 în cadrul SDEE Baia M___ din subordinea fostei IRE Maramureș pe postul de electrician exploatare centrale electrice se încadrează în grupa a II-a de muncă, conform expertizei efectuată de expert I______ D______ care face parte integrantă din hotărâre. A fost obligată pârâta să elibereze reclamantului adeverința care să ateste acest fapt și să plătească reclamantului 400 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, raportat la prevederile art. 248 Cod procedură civilă, că excepția lipsei calității procesuale pasive este neîntemeiată, față de faptul că reclamantul a fost angajat la IRE până la _____________________ H.G. nr. 365/98, respectiv H.G. nr. 627/2000, când în urma procesului de reorganizare a întregului sistem energetic au fost preluați de către S.C. Electrica S.A. Prin actele normative ulterioare anului 2011 au fost înființate mai multe societăți comerciale ca urmare a reorganizării unor activități din cadrul S.C. Electrica S.A.

Pârâta S.C. Electrica S.A. nu a încetat să existe ca persoană juridică după apariția H.G. nr. 1342/2001, ci doar o parte din activități au fost preluate de noile societăți constituite ca filiale ale S.C. Electrica S.A. fiind ținute numai pentru viitor de respectarea drepturilor salariaților transferați în interes de serviciu, fără a prelua din obligațiile pe care societatea reorganizată le avea față se foștii angajați în temeiul vechiului raport de muncă derulat între părți.

Prin urmare, astfel cum legitimitatea procesuală activă a reclamantului decurge din calitatea lui de salariat în perioada 24.09.xxxxxxxxxxxxx87, la fel și calitatea procesuală a pârâtei este direct legată de calitatea acesteia ca angajator în perioada de referință.

Instanța a respins ca nefondată și excepția inadmisibilității acțiuni raportat la art. 35 Cod procedură civilă întrucât nu este o acțiune clasică de constatare a unei situații de fapt ci se circumscrie unei acțiuni în realizarea dreptului ce urmează a fi valorificat ulterior în cadrul procesului de recalculare a pensiei ca și stagiu de cotizare realizat.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că reclamantul a fost angajat ca electrician în perioada 24.09.xxxxxxxxxxxxx87 în cadrul SDEE Baia M___, fosta IRE Baia M___ potrivit mențiunilor din carnetul de muncă poziția 17-22, fără însă a se specifica încadrarea în grupa de muncă a activității desfășurate.

Pârâta S.C. Electrica S.A. invocă faptul că art. 198 din Legea nr. 19/2000 a abrogat Ordinul nr.50/1990, aspect ce nu are nicio relevanță în cauză atâta timp cât se solicită recunoașterea unor drepturi strict pe perioada de aplicare a Ordinului nr. 50/1990, conform principiului de drept „tempus regit actum”.

Pârâta mai invocă faptul că activitățile și categoriile de personal care au fost încadrate în grupa a II-a de muncă nu se pot găsi și în grupa I invocându-se în acest litigiu caracterul limitativ al Ordinului nr. 50/1990.

Practica judecătorească a statuat că, dacă persoana/funcția salariatului este încadrată într-o grupă inferioară, iar salariatul dovedește că în realitate, activitatea concretă desfășurată de acesta la locul de muncă se încadrează în condițiile grupei I de muncă (norma de muncă, condițiile deosebite de muncă, factorii de risc, timp efectiv lucrat în acest împrejurări), instanța este obligată să se pronunțe asupra activității concrete, să se îndrepte inechitatea creată printr-un act administrativ de încadrare, prin corelarea activității cu grupa de muncă corespunzătoare. Aceasta deoarece ordinul se referă nu numai la meserii și categorii de personal ci și la activități.

Ordinul nr. 50/1990 cuprinde o metodologie complexă prevăzută la art. 1 și art. 18 privitor la obligația angajatorului de a informa salariații cu privire la condițiile de lucru în care își desfășoară activitatea, iar în situația în care nu reușește o îmbunătățire efectivă a condițiilor de lucru, să treacă la acordarea beneficiilor prevăzute de acest act normativ - grupa I și grupa a II a de muncă.

Este o aplicație a principiului consacrat de art. 175-191 Codul muncii potrivit căruia angajatorul este obligat la protejarea salariatului și securității angajatului și la îmbunătățirea condițiilor de muncă, iar în situația în care nu reușește o îmbunătățire a acestora, este cel obligat la acordarea beneficiilor.

Pârâta nu a probat că nominalizarea în grupele de muncă s-a efectuat potrivit metodologiei prevăzute de Ordinul 50/1990 și nu a probat demersul ce ar fi trebuit să-l urmeze pentru încadrarea în grupa superioară de muncă.

Apărarea pârâtei referitoare la caracterul limitativ al ordinului este nefondată deoarece principiul de bază al încadrării în grupa superioară de muncă nu este regăsirea în liste ci încadrarea se face pe baza existenței condițiilor de muncă deosebite și a uzurii capacității de muncă a persoanelor care lucrează în acest climat nefavorabil.

Această concluzie se regăsește în Nota de fundamentare a H.G. nr. 1223/1990.

Mai mult, Curtea Constituțională a statuat prin decizia nr. 87/1999 că nu există nicio rațiune să se mențină un regim discriminator pentru persoanele care au activat în aceleași funcții, în ceea ce privește beneficiul grupelor de muncă.

Prin decizia nr. 258/20.09.2004 Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că Ordinului nr. 50/1990 nu i se poate restrânge aplicarea numai la activitățile și funcțiile prevăzute în forma inițială a actului, în lipsa unei dispoziții exprese a însăși organului de autoritate emitent sau a unui act normativ de ordin superior.

Afirmația pârâtei în sensul că acceptând demersul salariaților instanța ar încălca dispozițiile art. 5 din Ordin potrivit cărora „existența condițiilor deosebite (…) trebuie să rezulte din noxe” este nefondată și în contradicție cu art. 14 din același act normativ care stipulează că această condiționare de buletinele de determinare a noxelor nu este obligatorie pentru perioada 18.03.xxxxxxxxxxxxx89. Tocmai în acest sens instanța a dispus în cauză efectuarea unei expertize tehnice care să determine în mod corect condițiile în care și-a desfășurat activitatea reclamantul.

Expertul I______ D______ a arătat activitatea desfășurată de reclamant din expertiză și concluzionează că activitatea personalului de exploatare din instalațiile electrice este deosebit de complexă și presupune un grad ridicat de pregătire profesională, de responsabilitate și solicitarea neuro-psihică.

Raportat la condițiile concrete în care și-a desfășurat activitatea reclamantul, caracteristicile, volumul și periculozitatea instalațiilor și echipamentelor electrice, de înaltă și joasa tensiune, privind riscul de electrocutare; suprasolicitarea psihica privind complexitatea și responsabilitatea sarcinilor de muncă în asigurarea continuă a alimentării cu energie electrica a consumatorilor casnici și industriali; suprasolicitarea fizică prin manipularea de materiale și echipamente grele sau voluminoase inclusiv pe distante relativ mari sau în teren accidentat acolo unde se află de regulă rețelele electrice în teren; lucru în aer liber, cu microclimat nefavorabil și temperaturi extreme (vara și iarna), indiferent de anotimp, pentru intervenții la avarii ziua sau noaptea, iarna sau vara, pe viscol, furtună, intemperii, calamități naturale; confirmarea condițiilor deosebite (munca grea, munca periculoasa sau nociva), recunoscute de către administrație în CCM prin acordarea de sporuri, CO suplimentar, etc.

Expertul conchide că se justifică încadrarea reclamantului în grupa a II-a de muncă în procent de 100% pentru perioada solicitată 24.09.xxxxxxxxxxxxx87, conform Ordinului 50/1990, anexa 2 poziția 210, raportat la prevederile Ordinului nr. 125/1990, anexa 2 poz. 71, 73.

Pârâta a formulat obiecțiuni la expertiză, însă, conform concluziilor expertului, instanța le-a înlăturat pentru că, pe fond, nu au fost combătute cu argumente tehnice sau de securitatea muncii; din documentele anexate reies elemente care contrazic cele susținute de pârâtă; pârâta nu a depus la dosar documentele în susținerea obiecțiunilor; cele susținute de pârâtă confirmă în fapt aspectele privind complexitatea și periculozitatea instalațiilor; cele susținute de pârâtă confirmă în fapt aspectele privind afectarea stării de sănătate a lucrătorilor și accidentele de muncă produse în timpul lucrărilor efectuate în instalațiile electrice de înaltă și joasă tensiune.

Potrivit art. 40 lit. c și h din Codul muncii a obligat pârâta să elibereze reclamantului adeverința care să ateste grupa a II-a de muncă pentru perioada 24.09.xxxxxxxxxxxxx87.

Potrivit art. 453 Cod procedură civilă a fost obligată pârâta la cheltuieli de judecată în sumă de 400 lei reprezentând contravaloarea expertiză achitată conform chitanțelor aflate la dosar.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta S_________ C_________ de Distribuție și Furnizare a Energiei Electrice „Electrica S.A.” București, solicitând schimbarea în tot a sentinței atacate, în sensul respingerii cererii reclamantului.

În motivare a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune.

În conformitate cu dispozițiile art. 1 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiune având un obicei patrimonial se stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege. Or, acțiunea formulată nu este o acțiune în constatare cu obiect nepatrimonial deoarece aceasta are caracterul unei acțiuni în realizarea unui drept patrimonial, prescriptibil potrivit art. 1 din Decretul nr. 3 67/1958 privitor la prescripția extinctivă.

Reclamantul a solicitat încadrarea în grupa I de muncă a activității pentru a beneficia, în temeiul art. 55 și art. 169 din Legea nr. 263/2010, de reducerea stagiului de cotizare, precum și de majorarea cu 50% a punctajelor realizate pentru perioadele lucrate în grupa I de muncă, respectiv pentru a beneficia de condiții mai avantajoase de pensionare, în sensul majorării punctajului mediu anual de pensie și a cuantumului acesteia.

Prin urmare acțiunea este patrimonială, fapt pentru care dreptul la acțiune al reclamantului este prescriptibil în termenul general de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 268 alin, 2 din Codul Muncii, cu referire la art. 3 din Decretul nr. 167/1958, iar potrivit art. 7 alin. 1 din Decret prescripția începe sa curgă de la data când se naște dreptul la acțiune, în absența unei dispoziții speciale care să reglementeze data la care se naște dreptul subiectiv pretins.

Or, art. 15 alin. 2 din Ordinul nr. 50/1990 prevede ca unitățile au obligația sa analizeze și să precizeze, în termen de 30 de zile de la data aprobării ordinului, pe baza documentelor existente în unitate, situația încadrării personalului în grupa I de muncă, începând cu data de 18.03.1969, dovedirea perioadelor de activitate desfășurate în locurile de muncă și activitățile ce se încadrează în grupa I făcându-se conform alin.1, pe baza înregistrării în carnetele de muncă.

Potrivit art. 4 din Decretul nr. 92/1976 privind carnetul de muncă, acesta „este un act personal al titularului și nu poate fi cedat sau înstrăinat. Carnetul se păstrează de unitate atât timp cât titularul este încadrat în muncă, acesta având dreptul să verifice exactitatea tuturor datelor înscrise în carnet”.

Ca atare, reclamantul avea dreptul de a verifica oricând mențiunile făcute de către angajator, fapt pentru care, pentru perioada lucrată până la data de 01.04.2001, se prezumă că a cunoscut că nu a fost încadrat în grupa de muncă, necontestând măsura în termenul de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 268 alin. 2 din Codul muncii.

Spre deosebire de dreptul comun, în legislația muncii, care are un caracter special și derogator, sunt stabilite termene scurte de exercitare a acțiunii, imprescriptibilitatea fiind contrară principiilor generale care guvernează jurisdicția muncii, tocmai în scopul clarificării urgente a situațiilor conflictuale dintre salariat și angajator.

În ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei apelante, se reiterează că Sistemul Energetic Național a suferit mai multe reorganizări succesive, iar locul de muncă al reclamantului a aparținut Regiei Autonome de Electricitate (RENEL) înființată în baza H.G. nr. 1199/1990, fosta companie de stat, Regie ce deținea toate activitățile în domeniul sistemului energetic în România: producție, transport, distribuție.

Prin H.G. nr. 365/1998, RENEL a fost desființată prin divizare înființându-se, între altele, Compania Națională de Energie Electrică CONEL S.A, care, la rândul ei, a fost desființată prin H.G. nr. 627/2000, prin înființarea:

- S.C. Termoelectrica S.A. care avea ca obiect principal de activitate producerea de energic electrică și termica în termocentrale;

- S.C. Hidroelectrica S.A, care are ca obiect producerea de energie electrică în hidrocentrale;

- S.C. Electrica S.A. care avea ca obiect de activitate distribuția și furnizarea de energic electrica în rețele de medie și joasa tensiune;

- CN TRANSGLECTR1CA S.A, care are ca obiect transportul energiei electrice în rețele de înalta tensiune.

Ulterior, prin H.G. nr. 1342/2001, S_________ Electrica S.A. - împreună cu sucursalele sale - a fost din nou reorganizată, cea mai mare parte din personalul societății fiind transferat de drept în interesul serviciului la societățile nou înființate, în conformitate cu dispozițiile art. 46 alin. 1 din respectiva hotărâre.

Conform dispozițiilor art. 4 alin. 2 din H.G. nr. 1342/2001, societățile înființate potrivit art. 1, sunt răspunzătoare de toate obligațiile fostelor sucursale de distribuție și furnizare ale Societății Electrica S.A.

Astfel, societățile nou înființate au preluat drepturile și obligațiile vechii societăți S.C. Electrica S.A. și prin urmare, ELECTRICA S.A. nu are obligația privind efectuarea încadrărilor în grupele de muncă solicitate.

Conform dispozițiilor art. 47 și art. 48 din Decretul - Lege nr. 31/1954 debitorul obligației este angajatorul care 1-a preluat pe reclamant și locul de muncă al acestuia, societate ce s-a substituit în drepturile și obligațiile apelantei.

Invocă și dispozițiile art. 173 din Codul muncii: „(1) Salariații beneficiază de protecția drepturilor lor în cazul în care se produce un transfer al întreprinderii, al unității sau al unor părți ale acesteia către un alt angajator, potrivit legii;

(2) Drepturile și obligațiile cedentului, care decurg dintr-un contract sau raport de munca existent la data transferului, vor fi transferate integral cesionarului”.

Ca atare, calitatea procesuala pasiva trebuie stabilită în raport de societatea la care reclamantul figura ca angajat, în perioada pentru care se solicită constatarea grupei de muncă, precum și de societățile care au preluat activele și pasivele după desființarea acesteia.

Apelanta este o societate înființată în anul 2000 prin H.G. nr. 627/2000, încât nu poate să aibă calitatea de angajator al reclamantului pentru perioade anterioare datei de înființare, iar în ce privește perioada ulterioara lunii august 2000, când a intrat în vigoare H.G. nr. 627/2000, reclamantul trebuia să facă dovada că a fost salariat al Societății Electrica S.A. București, iar nu al altor societăți înființate ca urmare a reorganizării sistemului energetic național.

Cu privire la capătul de cerere privind eliberarea adeverinței cu mențiunile privitoare la încadrarea în condiții speciale de muncă, arată că, în conformitate cu prevederile art. 47 și art. 48 din Decretul-lege nr. 31/1954, „în cazul în care o parte din patrimoniul unei persoane juridice se desprinde și se transmite la o singură persoană juridică existentă sau care ia astfel ființă, împărțirea patrimoniului se face în proporția părții desprinse și transmise iar persoanele juridice care dobândesc bunuri prin efectul divizării răspund față de creditorii pentru obligațiile persoanei juridice care a încetat de a avea ființa prin divizare, proporțional cu valoarea bunurilor dobândite, stabilita la data dobândirii”, fapt pentru care solicită constatarea că debitorul obligației din cauza de față este noua persoana juridica formată.

Potrivit art. 1 din Ordinul nr. 590/2008, cererile prin care persoanele interesate solicită eliberarea adeverințelor prin care se atestă faptul că în anumite perioade, anterioare datei de 01 aprilie 2001, și-au desfășurat activitatea în locuri de muncă încadrate grupa I și/sau a II-a de muncă se depun la angajatori sau la deținătorii arhivelor acestora, după caz.

Ca atare, nu apelanta, ci unitatea care are calitatea de ultim angajator / deținător de arhivă poate fi obligată să elibereze adeverința care sa ateste activitatea desfășurată de reclamant în grupa a II-a de muncă.

În ce privește excepția inadmisibilității, arată că prin acțiune se tinde să se obțină o situație juridică nouă, nu doar o simpla constatare a unei stări de fapt existente în perioada când reclamantul era salariat la fostele IRE/FRE, iar condițiile potrivit cărora un loc de muncă se încadrează în grupa I sunt reglementate de actele normative, instanța neavând competență în acest sens.

Solicitarea ca instanța să constate că, după zeci de ani, activitatea se încadrează în grupa I de muncă, pentru locuri de muncă preluate de către alte societăți comerciale ce s-au substituit în drepturile și obligațiile apelantei, așa cum s-a prevăzut în mod expres prin H.G. nr. 1342/2001, este inadmisibila.

Totodată, art. 35 din Codul de proc. civ. derogă de la dreptul comun în materie, care consacră acțiunea în realizare, prevăzând ca partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existentei unui drept, acțiune care însă nu poate fi primită, dacă partea poate cere realizarea dreptului.

Reclamantul investind instanța cu acțiune în constatarea unui drept, solicitând recunoașterea unui drept legal, pretins a fi dobândit, respectiv a vechimii în grupa I de munca, o atare cerere este inadmisibilă.

Apelanta mai arată că sentința atacată a fost pronunțata cu încălcarea principiului rolului activ al judecătorului și al disponibilității părților. Invocând dispozițiile art. 9 alin. 2, art. 22 alin. 6, art. 194 lit. c) C. pr. civ., subliniază că reclamantul a solicitat să se constate ce activitatea desfășurata s-ar încadra în grupa I de muncă și obligarea la eliberarea adeverinței nefiindu-i comunicată apelantei nicio cerere de precizare a obiectului litigiului, privind constatarea ce activitatea s-ar încadra în grupa a II-a de muncă.

Cu privire la fondul cauzei, citează dispozițiile art. 1 și 2 din Decretul-lege nr. 68/1990 pentru înlăturarea unor inechități în salarizarea personalului, ale Ordinului nr. 50/1990, emis în baza Legii nr. 3/1977 privind pensiile de asigurări sociale de stat și asistenta sociala - în acest Ordin fiind precizate locurile de munca, activitățile și categoriile profesionale cu condițiile deosebite care se încadrează în grupele I și II de munca în vederea pensionării – art. 3, 6, 7, Ordinul nr. 125/1990, Ordinul nr. 100/1990 privind completarea Ordinului nr. 50/1990, cu sublinierea că în Anexele nr. 1 și 2 la Ordinul nr. 50/1990 au fost enumerate în mod expres și limitativ locurile de muncă, activitățile și categoriile profesionale cu condiții deosebite care se încadrează în grupele I și II de munca, enumerare care nu permite nicio asimilare între diversele locuri de muncă.

Încadrarea activității în grupa a II-a de munca, potrivit anexei 2 poziția 210, este ilegala, întrucât în anexa nr. 2 a Ordinului nr. 50/1990 nu exista poziția 210, iar în Anexa 2 la Ordinul nr. 125/1990, la poziția 71 este prevăzuta activitatea de executare a coșurilor de fum, a turnurilor de răcire, a silozurilor, precum și a altor construcții industriale de înălțime mare asemănătoare, iar la poz. 73 - extracția agregatelor minerale pentru construcții din lacuri sau din albia minora a râurilor fără nicio legătura cu activitatea desfășurata de reclamant.

Ordinul nr. 100/1990 privind completarea Ordinului nr. 50/1990 și Ordinul nr. 125/1990 pentru precizarea locurilor de munca, activităților și categoriilor profesionale cu condiții deosebite care se încadrează în grupele I și II de munca în vederea pensionarii, pentru perioada lucrata după 1 martie 1990, sunt acte normative care completează Ordinul nr. 50/1990, iar în anexa 2 la Ordinul nr. 125, sunt reglementate în mod expres locurile de munca pentru persoanele care și-au desfășurat activitatea în sistemul energetic.

Menționează că în ORDINUL nr. 125 la punctele 112, 113, 114 și 115 au fost încadrate activitățile desfășurate de către unii salariați din sistemul energetic în GRUPA a II-a de munca. Subliniază faptul că încadrarea unei activități într-o anumita grupa de munca printr-un act normativ, este necesara, dar nu și suficienta, pentru ca o persoana să beneficieze de grupele de munca impunându-se și îndeplinirea condițiilor prezentate în actele normative care le reglementează, în sensul că salariatul trebuia să desfășoare o activitate cel puțin 70% din programul de lucru, ceea ce nu s-a dovedit în cauză.

Dreptul acestor angajați de a beneficia de încadrarea în grupa a II-a de munca ia naștere la momentul prestării muncii în activitățile sau locurile de munca menționate în anexa 2 la Ordinul nr. 50/1990, rolul unității angajatoare fiind doar de a nominaliza persoanele care beneficiază de aceasta încadrare.

Conform art. 4 din Ordinului nr. 50/1990 „încadrarea în grupele I sau II de munca se va face în situația în care, cu toate masurile luate de unitate pentru nominalizarea condițiilor de munca, nivelul noxelor existente la locurile (activitățile, meseriile, funcțiile) prevăzute în aceste grupe, depășește nivelul maxim admis prevăzut în Normele republicane de protecție d muncii”.

Conform art. 8 din Ordin, se instituie dreptul exclusiv al angajatorului și sindicatului de a nominaliza salariații care își desfășoară activitate în locurile de muncă în condiții deosebite, întrucât doar aceștia cunosc condițiile concrete în care își desfășoară activitatea salariații.

Or, reclamantul nici nu a fost nominalizat de către conducerea unității și sindicat, în vederea încadrării în grupa a II-a de munca, conform cerințelor impuse de pct. 6 din Ordinul nr. 50/1990.

Ordinul instituie principiul legalității grupelor de munca, în sensul ca activitățile, locurile de munca și categoriile profesionale sunt stabilite numai prin acte normative, ele trebuind să fie cuprinse expres în norme specifice domeniului.

Preocuparea Societății Electrica SA. din punct de vedere al securității și sănătății în muncă a avut și are un caracter permanent de asigurare a unor locuri de muncă corespunzătoare prin adoptarea de măsuri tehnice și organizatorice de eliminare sau diminuare a riscurilor identificate de accidentare și îmbolnăvite profesionala a salariaților, fiind enumerate măsurile precizate de legislația în vigoare de-a lungul timpului, Legea nr. 5/1965 (republicata în 1969), Ordinul nr.235/1995, Legea nr. 90/1996, Ordin nr. 275/2002 al Ministrului muncii și solidarității sociale, Legea 319/2006.

În ce privește pretinsa stare de discriminare, arată că nu orice diferența de tratament semnifica discriminare, fiind necesar, pentru reținerea tratamentului diferențiat, să se stabilească faptul ca persoanele aflate în situații analoage sau comparabile beneficiază de un tratament preferențial, iar daca o asemenea distincție între situații analoage sau comparabile există, aceasta nu trebuie să-și găsească nicio justificare obiectiva sau rezonabilă (art. 1 alin, 3 din O.G. nr. 137/2000).

În cauza, este evident că s-a reținut discriminarea prin raportare la soluțiile legislative alese de către legiuitor, ceea ce nu poate fi primit, întrucât exercitarea unor drepturi se refera la modul de aplicare a unor dispoziții legale care instituie acele drepturi, astfel că, în afara legii, nu se poate vorbi de discriminare în sensul dispozițiilor O.G. nr. 137/2000.

În cauza nu poate fi reținuta aplicarea principiului nediscriminării și similitudinii, atât timp cât reclamantul nu se găsește în situația identică cu cea a persoanelor cărora li s-a recunoscut grupa superioara de munca. Or, stabilirea grupelor de munca se face în raport de condițiile, activitățile sau locurile de munca specifice fiecărui salariat, deci cu analiza condițiilor concrete, așa cum rezulta din raporturile de munca ce fac obiectul judecații.

Nici Curtea Constituționala, prin decizia nr. 87/1999, nici Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 258/2004, nu au statuat că angajatorii sau instanțele de judecata ar putea extinde aplicarea dispozițiilor legale privind încadrarea în grupele de munca și la alte situații decât cele expres prevăzute de lege. O atare interpretare ar lipsi de conținut actul normativ însuși.

Dimpotrivă, deciziile respective se refera la situația persoanelor care au fost pensionate sau al căror raport de munca a încetat înainte de adoptarea sau de modificarea Ordinului nr. 50/1990, prin adăugarea unor noi categorii legale de meserii care se încadrau în grupe de munca.

Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de apel și a apărărilor formulate, Curtea reține următoarele:

Apelul este nefondat și urmează a fi respins ca atare.

Excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată prin cererea de apel, nu poate fi primită, în condițiile în care chiar apelanta susține, în argumentarea excepției inadmisibilității acțiunii, că acțiunea de față tinde la constatarea unui drept, contrazicând argumentele pe care le aduce pentru a susține prescripția dreptului la acțiune, unde susține că acțiunea nu este una în constatare, ci în realizarea dreptului.

Curtea constată că acțiunea este de tipul celor în constatare, întrucât tinde la obținerea constatării în instanță a unei situații de drept anume, mai precis, faptul că activitatea reclamantului a fost una ce se încadrează în condițiile grupei a II-a de muncă.

Ca atare, nu se poate admite prescripția dreptului la acțiune, fiind o astfel de acțiune imprescriptibilă, conform dispozițiilor art. 1 din Decretul nr. 167/1958, întrucât nu este una în realizarea unui drept patrimonial, ci una în constatare.

Faptul pe care îl invocă apelanta, anume, că această constatare va avea efecte patrimoniale, este evident, însă acestea nu sunt obținute în contradictoriu cu pârâta apelantă din prezenta cauză, iar pe de altă parte, aceste efecte sunt doar o urmare a constatării faptului încadrării activității reclamantului în condițiile grupei a II-a de muncă, o consecință a acestuia.

Așa fiind, devine superfluă analizarea argumentelor aduse de apelantă cu privire la momentul când apreciază că ar fi putut începe curgerea prescripției pe care o invocă, în raport de dispozițiile art. 15 alin. 2 din Ordinul nr. 50/1990 și ale art. 4 din Decretul nr. 92/1976, cu precizarea totuși că nu este întemeiată susținerea că în dreptul comun, termenele de prescripție ar fi mai lungi decât cele din materia conflictelor de muncă, termenul general din această materie specială a dreptului fiind tot de 3 ani, ca și termenul general de prescripție de drept comun, în care sens sunt dispozițiile art. 268 Codul muncii.

Sub raportul calității procesuale pasive a pârâtei apelante, Curtea notează, cum corect a reținut și tribunalul, faptul că nici aceasta nu poate fi primită.

Și sub acest aspect sunt invocate argumente contradictorii, pe de o parte susținându-se că societatea apelantă s-a format abia în anul 2000, or raporturile de muncă pentru care se solicită fiind derulate anterior, nu poate avea calitate procesuală, pe de altă parte, susținându-se că în raport de dispozițiile art. 4 alin. 2 și art. 1 din H.G. nr. 1342/2001, societățile înființate, sucursale ale apelantei, sunt răspunzătoare de toate obligațiile fostelor sucursale de distribuție și furnizare ale Societății Electrica S.A.

Apărările sunt ineficiente, în condițiile în care nu se contestă, și de altfel reiese din carnetul de muncă (fila 1 dosar tribunal) faptul că în perioada la care se referă acțiunea, reclamantul a fost angajatul IEIRIEDEET – Întreprinderea de exploatare, întreținere și reparații a instalațiilor electrice de distribuție a energiei electrice și termice județene, aspect reținut și de expert în cauză, iar apoi, așa cum reține expertul (fila 86 dosar tribunal) și cum chiar apelanta prezintă, a urmat o succesiune de reorganizări ale întreprinderii, prin înființarea RENEL prin H.G. nr. 1199/1990, apoi restructurarea acesteia în CONEL, prin H.G. nr. 365/1998, urmată de organizarea ca societate distinctă a S.C. Electrica, prin H.G. nr. 627/2000, fiind organizate în cadrul acesteia sucursale și filiale, prin H.G. nr. 1342/2001.

Astfel, prin acest din urmă act normativ, au fost înființare 8 filiale, denumite, după caz, S_________ C_________ Filiala de Distribuție și Furnizare a Energiei Electrice "Electrica M______", respectiv, Dobrogea, Muntenia Nord, Oltenia, Banat, Transilvania Nord, Transilvania Sud și Muntenia Sud, respectiv 8 sucursale „de întreținere și servicii energetice, fără personalitate juridică”.

Fiind evident că activitatea reclamantului din perioada 24.09.xxxxxxxxxxxxx87, a fost anterioară tuturor acestor reorganizări, apare legală alegerea acestuia de a solicita constatarea dreptului litigios în contradictoriu cu pârâta, ca fiind societatea mamă ce a continuat practic personalitatea juridică a angajatoarei reclamantului în respectiva perioadă litigioasă (fapt necontestat, ba chiar afirmat de către apelantă). În ce privește pretenția apelantei de a se discuta dreptul în litigiu în contradictoriu cu una din filialele sau sucursalele acesteia, se constată că ar fi trebuit ca apelanta să indice către care dintre acestea au fost transmise înscrisurile referitoare la activitatea reclamantului, ceea ce nu s-a făcut prin motivele de apel.

Apoi, chiar dacă există aceste filiale ale apelantei, se constată că în acord cu dispozițiile art. 2 din H.G. nr. 1342/2001, „capitalul social al societăților comerciale înființate potrivit art. 1 este deținut în întregime de către "Electrica" - S.A., în calitate de acționar unic, acțiunile deținute la cele 8 filiale înființate constituind proprietatea acesteia”, sens în care există o strânsă legătură între apelantă și filialele înființate.

În plus, verificarea îndeplinirii sau neîndeplinirii unor obligații izvorâte din acte normative privind încadrarea în grupele de muncă a salariaților, în speță a reclamantului, trebuie discutată în contradictoriu cu această pârâtă, acest lucru neputând face obiectul transmisiunii obligațiilor la care se referă HG nr. 1342/2001.

Nu se pot invoca dispozițiile art. 173 din Codul muncii, fiind evident că reclamantul, căruia i-a încetat activitatea cu mult înainte anului 2001 în cadrul acestui angajator, nu putea face obiectul transferului de întreprinderi și a transmisiunilor conexe la care se referă textul menționat.

Cât privește excepția inadmisibilității acțiunii în raport de faptul că s-a formulat o cerere în constatare, în condițiile în care se putea formula una în realizarea dreptului, Curtea de asemenea constată caracterul nefondat al acestei susțineri, întrucât nu rezultă ce anume ar fi putut cere reclamantul pentru a-și realiza dreptul, în locul solicitării de a se constata care au fost condițiile în care și-a desfășurat activitatea în perioada avută în vedere prin petit.

Referitor la această excepție, sub raportul faptului că s-ar solicita obținerea unei situații juridice noi, iar nu a unei stări de fapt, Curtea constată caracterul nefondat al acesteia, întrucât practic, prin acțiune se tinde la a se dobândi constatarea prin instanță a faptului că activitatea deja prestată de reclamant (deci nu cea care va fi prestată de acesta în viitor, pentru a se putea vorbi despre o situație juridică nouă, inexistentă la data sesizării instanței) se încadrează în condițiile grupei a II-a de muncă.

Nu poate fi reținută teza inadmisibilității acțiunii în instanță pentru constatarea condițiilor de muncă specifice grupelor de muncă, nefiind nici un text de lege în cuprinsul ordinului nr. 50/1990 care să poată fi interpretat în acest fel. Ca atare, în ipoteza în care, deși activitatea a fost desfășurată în condițiile grupei a II-a de muncă, așa cum afirmă reclamantul, iar încadrarea totuși nu a fost făcută corespunzător, trebuie acceptat că este deschisă calea judecății pentru restabilirea adevărului, mai cu seamă că încadrarea în grupe a dobândit, grație modificărilor legislative din ultimii ani, valențe financiare la calculul pensiei, prin acordarea unui punctaj suplimentar aferent anilor lucrați în grupele de muncă, astfel încât o chestiune care a putut părea lipsită de un interes financiar bine conturat la momentul adoptării Ordinului nr. 50/1990 și a ordinelor următoare relative la această problemă a dobândit ulterior un atare interes.

Chiar dacă nominalizarea persoanelor care se încadrează în grupele I și II de muncă urma a se face de către conducerea unităților împreună cu sindicatele libere din unități, potrivit pct. 6 din Ordin, acest fapt nu exclude de la controlul judecătoresc această nominalizare.

Prin urmare, este o chestiune de probațiune aceea de a stabili dacă în cazul reclamantului, condițiile în care și-a desfășurat activitatea au fost specifice grupei a II-a, cum de altfel s-a statuat în mod constant în practica instanțelor, în care s-a stabilit pe bază de probațiune corectitudinea cu care angajatorii au recunoscut sau nu o anumită grupă de muncă în favoarea angajaților, situație în care și în cazul reclamantului se impune aplicarea acelorași considerente.

Cât privește probațiunea, aceasta a fost administrată în primă instanță, în forma expertizei de specialitate, care a concluzionat în sensul că se justifică încadrarea reclamantului în grupa a II-a de muncă, conform prevederilor Ordinului nr. 50/1990, cu completările ulterioare, anexa II, poz. 210, respectiv prevederile Ordinului nr. 125/1990, anexa 2, poz. 71, 73, prin asimilare, pentru perioada și în procentul indicate prin dispozitivul sentinței.

E_____ consideră apelanta că nu s-a formulat o cerere de precizare a obiectului acțiunii, în condițiile în care inițial, într-adevăr, reclamantul a solicitat să se constate că a muncit în condițiile grupei I, dar prin cererea înregistrată la data de 09.04.2014, și-a modificat acțiunea, solicitând să se constate încadrarea în grupa a II-a de muncă, iar în continuare, stabilirea obiectivelor expertizei s-a făcut prin raportare la această modificare de acțiune, astfel încât nu se poate reține încălcarea de către prima instanță a limitelor investirii sale.

Cât privește apărările formulate prin apel, referitoare la inexistența punctului 210 în anexa nr. 2 a Ordinului nr. 50/1990, Curtea constată că acest ordin a fost succesiv modificat, prin adăugiri ulterioare de noi ipoteza încadrabile în grupele de muncă, fără însă a se republica actul normativ astfel completat, sens în care, în practică, apar scrisori ale miniștrilor și avize ulterioare de completare, ce nu au determinat republicarea Ordinului nr. 50/1990.

În varianta completată a acestui Ordin, există punctul 210 la anexa 2, fiind evident că expertul la acesta s-a raportat atunci când a constatat existența unor condiții de muncă similare pentru reclamant, comparativ cu funcțiile și meseriile acolo menționate.

Se constată, în plus, că apelanta pârâtă a formulat obiecțiuni la expertiză, având posibilitatea să solicite pe această cale precizări exacte cu privire la existența unor condiții de muncă specifice grupei a II-a, și care să fie reglementate la punctele din anexele la Ordinul nr. 50/1990, astfel încât, răspunzându-se la obiecțiuni de către expert, s-a clarificat veridicitatea susținerilor reclamantului cu privire la prestarea muncii de către acesta în condițiile de muncă descrise prin expertiză.

Ordinul 125/1990 face referire la perioada lucrată după anul 1990, ceea ce nu se regăsește în cauză, invocarea acestuia fiind astfel, în mod evident, superfluă și neoportună.

Cât privește procentul în care a lucrat reclamantul în condițiile acestei grupe de muncă, el a fost stabilit de către expert la 100 %, fiind astfel lipsită de fundament apărarea formulată de pârâtă sub acest aspect, cum că nu s-ar fi precizat acest procent prin lucrarea efectuată.

Practic, expertul a concluzionat că au fost aceleași condițiile de muncă în care și-a desfășurat activitatea reclamantul cu ale colegilor cărora li s-a recunoscut grupa de muncă anterior.

Curtea notează că în măsura în care chiar apelanta a fost pârâtă în alte dosare (e.g. XXXXXXXXXXXXX, din care s-au depus copii după hotărâri la dosar), în care s-a dezlegat prin hotărâri irevocabile, în contradictoriu cu aceasta, faptul că reclamanții din acel dosar, colegi de muncă cu reclamantul, și-au desfășurat activitatea în condițiile grupei muncă, sens în care s-a dispus acordarea grupei de muncă colegilor reclamantului, aceasta nu se mai poate prevala de faptul că nu au fost întrunite condițiile de muncă specifice grupei în unitate, iar în măsura în care expertul a verificat similitudinea activităților și locurilor de muncă unde și-a desfășurat activitatea reclamantul intimat cu cele din dosarele menționate, în mod firesc se va contura îndreptățirea acestuia la același tratament juridic.

De altfel, pentru covârșitoarea majoritate a angajaților din cadrul acestui angajator, la nivelul Curții de Apel Cluj, s-a stabilit îndreptățirea la încadrarea în grupa de muncă a activității, reclamantul și alți foști angajați nefiind cuprinși în aceste acțiuni colective din pricină că le încetase raportul de muncă

Nefondată este și susținerea că prin hotărâre, s-ar încălca limitele de competență ale instanței, întrucât s-ar sancționa o discriminare creată pe cale legislativă, iar nu prin punerea în operă a dispozițiilor legale.

Or, este evident că discriminarea pe care o afirmă apelanta nu a putut fi opera legiuitorului, ci a fost generată de modul de aplicare a legii, în condițiile în care anexele la Ordinul nr. 50/1990 nu fac referire la anumiți angajatori, ci descriu anumite condiții de muncă, meserii, locuri de muncă, pentru care se putea face încadrarea de către angajator, în colaborare cu sindicatele, în modalitatea reglementată în ordin.

Chiar dacă Curtea Constituțională a României, prin decizia nr. 87/1999, sancționează neaplicarea dispozițiilor legale relative la încadrarea în grupele de muncă la persoanele ce nu mai erau în activitate la data adoptării actului normativ (Decretul-lege nr. 68/1990), ci doar la cele angajate la acea dată, pe motiv de discriminare, rațiunea este aceeași și în speță, întrucât se invocă nerealizarea procedurii de încadrare în grupele de muncă de către angajator și prin aceasta, lipsirea reclamantului de un beneficiu la care era îndreptățit, în mod discriminatoriu, față de alți angajați, față de care s-a făcut încadrarea în grupe.

De asemenea, prin decizia pronunțată de completul de 9 judecători a Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 258/2004, s-au dezvoltat considerente care sunt aplicabile pentru identitate de rațiune în cauză, nefiind de altfel susținut că s-ar aplica decizia față de identitatea de obiect, ci exact față de existența aceleiași rațiuni ce să întemeieze interpretarea legii aplicabile în speță. Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că „O atare interpretare se impune cu atât mai mult, cu cât forma dobândită de ordinul respectiv, prin completările și modificările ulterioare, a fost menită să elimine inconsecvențele și inechitățile existente. De aceea, a accepta restrângerea sferei de aplicare a ordinului și a crea categorii distincte de beneficiari, în raport cu situația pe care aceștia o aveau atunci când i s-au adus modificări sau completări, ar însemna să se creeze discriminări tocmai acolo unde s-a urmărit tratarea egală și nediferențiată a tuturor celor care au activat în condiții similare de muncă, indiferent de perioada în care au lucrat”.

Or, dacă este acceptat că prin ordine de miniștri, respectiv prin scrisori ale miniștrilor, s-a lărgit sfera de aplicare a Ordinului nr. 50/1990 tocmai în sensul de a nu se crea un tratament diferențiat pentru persoane care au lucrat în condiții similare de muncă, rațiunea este aceeași în speță, anume, a da posibilitatea reclamantului de a verifica, prin instrumente procesuale, existența unor condiții similare de muncă în cazul său, față de alți colegi care au dobândit această recunoaștere a condițiilor grupei de muncă.

Față de toate aceste considerente, urmează a fi respins ca nefondat apelul, conform dispozițiilor art. 480 Noul Cod de Procedură Civilă, cu obligarea pârâtei apelante la plata cheltuielilor de judecată aferente judecății în apel, în cuantum de 300 lei, în favoarea reclamantului, reprezentând onorariu avocațial, conform dispozițiilor art. 453 Noul Cod de Procedură Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E:

Respinge ca nefondat apelul declarat de pârâta S_________ C_________ de Distribuție și Furnizare a Energiei Electrice „Electrica S.A.” cu sediul în București, ____________________________. 9, sector 1, împotriva sentinței civile nr. 472 din 07.05.2015 pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosarul nr. XXXXXXXXXXXXX, pe care o menține.

Obligă pe numita apelantă să plătească intimatului S________ I___ domiciliat în V____ de Sus ____________________, jud. Maramureș, CNP xxxxxxxxxxxxx, suma de 300 lei cheltuieli de judecată în apel.

Decizia este definitivă și executorie.

Dată și pronunțată în ședința publică din 10 noiembrie 2015.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,

N______ M_____ I____ T_____

GREFIER,

N_______ N______

Red. I.T./S.M.

5 ex./16.12.2015

Jud.fond. C_____ M____