Anulare proces verbal de contravenţie - Decizia 32/2016 din 20 februarie 2016 dată de Tribunalul GORJ

Date speţă

Instanţă:
Tribunalul GORJ

Materie juridică:
Contencios administrativ şi fiscal

Stadiu procesual:
Apel

Obiect dosar:
Anulare proces verbal de contravenţie

Număr hotarâre:
32/2016 din 20 februarie 2016

Sursa:
Rolii.ro

Cod ECLI ECLI:RO:TBGRJ:2016:070.xxxxxx

Cod operator 2443

Dosar nr. XXXXXXXXXXXXXX

R O M Â N I A

TRIBUNALUL G___

SECȚIA C_________ ADMINISTRATIV ȘI FISCAL

Decizie nr. 32/2016

Ședința publică de la 13 ianuarie 2016

Completul compus din:

Președinte: C_______ C____

Judecător: C______ B______

Grefier: R_____ C_________

Pe rol se află judecarea plângerii contravenționale petentul P______ I__ D_____ împotriva procesului verbal de contravenție ________ nr.xxxxxxx încheiat la data de 12.06.2014 de către Poliția oraș Turceni, în contradictoriu cu intimatul Inspectoratul de Poliție Județean G___.

La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.

Procedura de citare legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței faptei că nu s-a prezentat martorul P______ E______ în vederea audierii.

Tribunalul, din oficiu, pune în discuție necesitatea acordării unui nou termen de judecată pentru când se va emite mandata de aducere a martorului P______ E______ în vederea audierii cu privire la starea de fapt reținută prin procesul verbal de contravenție.

La a II-a strigare, la apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile, fiind prezent matorul P______ E______.

Procedura de citare legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței faptul că s-a prezentat martorul P______ E______ în vederea audierii cu privire la starea de fapt reținută prin procesul verbal de contravenție.

Tribunalul a procedat la ascultarea martorului P______ E______ conform dispozițiilor art.318, 319 alin.1 și 2, art.321 NCPC, declarația fiind consemnată în scris conform dispozițiilor art. 323 alin.1 NCPC și atașată la dosar.

În condițiile art.237 și următoarele coroborat cu art.476 și următoarele NCPC constată că petentul și intimatul nu înțeleg să îndeplinească alte acte de procedură privind cercetarea procesului de față.

În condițiile art.244 alin.1 NCPC coroborat cu art.479 NCPC tribunalul declară încheiată cercetarea procesului.

Tribunalul apreciază cauza în stare de judecată și trece la soluționarea plângerii contravenționale, conform dispozițiilor art.480 NCPC.

TRIBUNALUL

Deliberând asupra plângerii contravenționale, constată următoarele;

Prin plângerea înregistrată sub nr.xxxxx /318/2014 pe rolul Judecătoriei Tg.J__, petentul P______ I__ D_____, a chemat în judecată intimatul Inspectoratul de Poliție Județean G___, solicitând instanței, pentru ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună anularea procesului verbal de contravenție ________ nr.xxxxxxx/12.06.2014. În motivarea plângerii contravenționale, petentul a arătat că în fapt, prin procesul verbal de contravenție ________ nr.xxxxxxx încheiat la data de 12.06.2014 de către Poliția orașului Turceni, a fost sancționat cu 500 lei amenda, reținându-se în seama sa fapte care nu i-au fost aduse la cunoștință și care nu pot fi citite în procesul verbal deoarece scrisul este indescifrabil. A considerat că sancțiunea care i s-a aplicat este nelegală și netemeinică pentru că mai mult decât atât, cu rea-credință agentul a înscris în procesul verbal faptul că refuză să semneze, deși el a preferat să încheie procesul verbal în lipsa sa și să-l comunice prin poștă. Recurgând la eludarea legii, agentul constatator a încălcat dispozițiile art.16 alin.7 al OG nr.2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor. Conform acestui articol, în momentul încheierii procesului-verbal agentul constatator este obligat să aducă la cunoștința contravenientului dreptul de a face obiecțiuni cu privire la conținutul actului de constatare. Obiecțiunile sunt consemnate distinct în procesul verbal la rubrica "Alte mențiuni",sub sancțiunea nulității procesului verbal. Tot sub sancțiunea nulității, intră și faptul nesemnării procesului de către contravenient. A menționat că a fost lipsit de acest drept deoarece agentul a ales să încheie procesul verbal în lipsa sa, așa cum procedează practic agenții de politie deoarece întocmirea unui proces-verbal necesită un anumit efort și nu poate fi încheiat la fața locului.

Prin urmare, acest proces verbal nu-i este opozabil deoarece nu este semnat de el, nu a fost întocmit de față cu el, și nu avea cum să refuze să semneze atât timp cât procesul verbal s-a încheiat în lipsa sa și nu cuprinde obiecțiunile sale. Agenții de poliție nu pot alege în mod aleatoriu oameni nevinovați de pe trăda pentru a-i sancționa și pentru a-și îndeplini norma impusa. Se știe foarte bine faptul că fiecare polițist este evaluat la sfârșitul fiecărui an strict după numărul de amenzi. Această cutumă se aplică în mod uniform în toată țara. În cazul în care nu au reușit să atingă "norma" impusă, vor primi calificativul "nesatisfăcător". Trei astfel de calificative îl vor aduce pe polițist în ochii șefilor și va fi exclus de pe lista pentru prime sau promovare. Mulți dintre ei pot fi chiar detașați din acest motiv. De asemenea, comoditatea polițistului de a încheia un proces-verbal de sancționare la fata locului și posibilitatea acestuia de a invoca faptul că persoana sancționată nu era de față, nu poate lua la cunoștința sau refuza, nu poate duce decât la un abuz cu privire la cetățeni, abuz ce poate rămâne nesancționat și care poate avea că scop lezarea demnității și a patrimoniului persoanelor.

Prin urmare, consideră că a fost privat cu rea-credință de dreptul de a se apară în fata instituțiilor statului și în baza procedurii legale - drept garantat și consfințit prin Constituția României art.24 alin.2 și de convențiile europene la care Romania este parte. Pentru acest abuz invocă jurisprudența CEDO și încălcarea art.6 al Convenției Europene. În baza practicii Curții consideră faptul că agentului îi revine sarcina probei deoarece beneficiez de prezumția de nevinovăție (cauza A_____ contra României). În cauza A_____ c. României Curtea s-a statuat că lipsirea celor acuzați de săvârșirea unor fapte ilicite de garanțiile fundamentale, menite să-i protejeze împotriva arbitrariului celor chemați să constate caracterul ilicit al acestor fapte și să restabilească echilibrul între autoritățile cu atribuții în constatarea acestora și cei bănuiți că le-ar fi săvârșit constitui este o problema ce intră sub incidența art.6 din Convenție.

Analizând criteriile stabilite de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza LAUKO vs Slovacia, A_____ vs România), se constată că domeniul contravențional, astfel cum este reglementat prin norma cadru OG nr.2/2001, poate fi calificat că intrând în sfera de aplicare a art.6 paragraf 1 din CEDO, în latura sa penală. Astfel, Curtea a subliniat în mod repetat și pertinent (cauza Ziliberberg vs Republica M______) faptul că elementul esențial pentru a stabili dacă art.6 paragraf 1 CEDO este aplicabil în latura sa penală, este caracterul preventiv și sancționator al sancțiunii aplicate sau aplicabile petentului. Sancțiunea ce i s-a aplicat constă în amenda contravenționala în suma de 500 lei, scopul sancțiunii fiind atât unul de constrângere cât și de prevenire a săvârșirii de noi fapte. Aceasta sancțiune nu privește și nici nu urmărește acoperirea unui prejudiciu, ci are exclusiv o funcție represivă și preventivă. Prezumția de legalitate de care se bucură procesul verbal trebuie să respecte însă un raport de proporționalitate între scopul urmărit de lege (consolidarea exercitării autorității de stat prin prisma agenților constatatori) și mijloacele utilizate.

Agentul de politie trebuie să dovedească, prin urmare, faptele săvârșite și menționate în procesul verbal. De aceea, a solicitat să se dispună agentului să depună la dosarul cauzei toată documentația care a stat la baza emiterii procesului verbal de sancționare. Dacă agentul constatator nu are niciun martor sau nici o sesizare din partea persoanelor pentru a dovedi faptul că injuriile și expresiile vulgare au fost de natură să tulbure ordinea și liniștea publică sau să provoace indignarea cetățenilor ori să lezeze demnitatea și onoarea acestora sau a instituțiilor publice, atunci fapta sa nu constituie contravenție, așa cum aceasta este prevăzută de art.3 punctul 1 din Legea nr.61/1991. Martorul care a asistat la încheierea procesului verbal în lipsa sa și menționat în cuprinsul procesul verbal nu poate dovedi caracterul contravențional al faptei. În lipsa unor probe certe cu care să se coroboreze mențiunile cuprinse în actul constatator, dând efect prezumției de nevinovăție, consideră că trebuie să fie exonerat de plata amenzii. De aceea, solicită admiterea plângerii și anularea procesului verbal atacat. În drept, și-a întemeiat plângerea pe dispozițiile art.8 din legea nr.61/1990.

Pârâtul Inspectoratul de Poliție Județean G___ a formulat întâmpinare (fila 20 dosar de fond) prin care a arătat că prin procesul verbal de contravenție ________ nr.xxxxxxx, întocmit de Poliția Turceni la data de 12.06.2014, petentul a fost sancționat în temeiul OUG nr. 34/2008. Documentul de constatare și sancționare a contravențiilor a fost întocmit cu respectarea condițiilor de formă prevăzute de OG nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor.

De asemenea, temeinicia aspectelor reținute prin procesul-verbal de contravenție rezultă din documentele anexate. Față de cele arătate și în baza probelor ce vor fi administrate, a solicitat respingerea plângerii și menținerea procesului-verbal de contravenție că temeinic și legal. S-a anexat în fotocopie raportul agentului constatator, raportul celuilalt agent de poliție prezent la fața locului, procesul-verbal de intervenție la apelul de urgență „112", fișa de intervenție la eveniment, copia procesului verbal de contravenție contestat și dovada comunicării acestuia ( filele 22-27 dosar de fond). În drept, și-a întemeiat întâmpinarea pe dispozițiile art. 205 din Codul de procedură civilă.

Prin sentința civilă nr. 6636 din data de 03.11.2014 pronunțată de Judecătoria Tg-J__ în dosarul nr. XXXXXXXXXXXXXX s-a admis plângerea contravențională formulată de petentul P______ I__ D_____ împotriva procesului verbal de contravenție ________ nr.xxxxxxx încheiat la data de 12.06.2014 de către Poliția oraș Turceni în contradictoriu cu intimatul Inspectoratul de Poliție Județean G___, fiind dispusă anularea procesului verbal de contravenție contestat.

Prin decizia civilă nr.1703 din data de 09.09.2015 pronunțată de Tribunalul G___-Secția C_________ Administrativ și Fiscal în dosarul nr. XXXXXXXXXXXXXX s-a admis apelul declarat de apelantul intimat Inspectoratul de Poliție al județului G___ împotriva sentinței civile nr.6636 din 03 noiembrie 2014, pronunțată de Judecătoria Tg.J__, în dosarul nr.XXXXXXXXXXXXXX, în contradictoriu cu intimatul petent P______ I__ D_____, s-a anulat sentința apelată nr.6636 din 03 noiembrie 2014, pronunțată de Judecătoria Târgu-J__, în dosarul nr.XXXXXXXXXXXXXX și s-a reținut cauza spre rejudecare, fiind acordat termen la data de 07 octombrie 2015, pentru evocarea fondului. S-au citat părțile cu mențiunea de a propune probe și excepții. Tribunalul a procedat la ascultarea martorului P______ E______, în ședința publică din data de 13.01.2016, conform dispozițiilor art.318, 319 alin.1 și 2, art.321 NCPC declarația fiind consemnată în scris conform dispozițiilor art.323 alin.1 NCPC și atașată la dosar (fila 35).

Pe fondul, plângerii contravenționale tribunalul reține următoarele considerente:

Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin procesul verbal de constatarea a contravenției s-a reținut de agentul constatator că în ziua de 12 iunie 2014 orele 22:45 pe drumul comunal din _______________________________ sub influența băuturilor alcoolice a intervenit verbal fără un motiv anume în discuțiile purtate de patrula de poliție cu persoane implicate într-un scandal, P______ E______ și N___ V_______, ocazie cu care a adresat cuvinte jignitoare și injurii la adresa lui P______ E______ și P______ C_________, tatăl acestuia, refuzând să dea relații pentru stabilirea identității sale.

Din motivarea plângerii contravenționale rezultă că intimatul petent nu recunoaște situația de fapt descrisă de agentul constatator în actul contestat, cu mențiunea că deși a fost de față când s-a întocmit procesul verbal, a refuzat să semneze, pentru ca la rubrica „nu a fost de față nici un martor deoarece vecinii refuză calitatea de martor, însă au sunat la apelul de urgență 112”. Ca urmare agentul constatator a reținut că sunt întrunite elementele constitutive ale contravențiilor prevăzute de art.2 pct.1 și 31 din legea nr.61/1991 și a aplicat sancțiunea amenzii contravenționale de 500 lei, deși a reținut că cele două contravenții sunt sancționate conform dispozițiilor art.3 lit.a și b din legea nr.61/1991 cu amendă contravențională în limitele speciale cuprinse între 100-500 lei, respectiv 200-1000 lei. De asemenea, se face mențiunea că procesul verbal a fost întocmit la sediul Poliției comunei Brănești, în lipsa petentului și în prezența martorului P______ C_________.

Conform dispozițiilor art.2 pct.1 din legea nr.61/1999 constituie contravenție: „săvârșirea în public de fapte, acte sau gesturi obscene, proferarea de injurii, expresii jignitoare sau vulgare, amenințări cu acte de violență împotriva persoanelor sau bunurilor acestora, de natură să tulbure ordinea și liniștea publică sau să provoace indignarea cetățenilor ori să lezeze demnitatea și onoarea acestora sau a instituțiilor publice;”.

Conform dispozițiilor art.2 pct.31 din legea nr.61/1999 constituie contravenție: „refuzul unei persoane de a da relații pentru stabilirea identității sale, de a se legitima cu actul de identitate sau de a se prezenta la sediul poliției, la cererea ori la invitația justificată a organelor de urmărire penală sau de menținere a ordinii publice, aflate în exercitarea atribuțiilor de serviciu;”.

Din cele menționate mai sus rezultă că în realitate agentul constatator a respectat dispozițiile art.16 și 17 din OG nr.2/2001, în sensul că a menționat locul săvârșirii faptelor contravenționale, a descris faptele săvârșite de petent, cu toate aspectele și împrejurările în care s-au realizat acțiunile și gesturile acestuia, redând, o descriere a faptelor respective, astfel că agentul constatator și-a îndeplinit obligația de a descrie situația de fapt, conform dispozițiilor amintite.

În urma probatoriului administrat la instanța de apel, petentul nu a putut face dovada faptului că nu a refuzat să dea relații pentru stabilirea identității sale, de a se legitima cu actul de identitate și că nu a săvârșit în public acte sau gesturi obscene, nu a proferat injurii, expresii jignitoare de natură să tulbure ordinea și liniștea publică sau să provoace indignarea cetățenilor. Ca atare, în urma administrării probei testimoniale a rezultat faptul că martorul N___ V_______ se afla în seara respectivă la locul faptei, iar în concret conflictul a început între martor și familia lui P______ E______, iar în momentul în care acesta a fost bătut a fost ironizat de fiul lui P______ E______. După aceea s-a dus la numitul P______ E_____ pentru a se plânge de comportamentul fiului său, cei doi au vrut să-l tragă în curte intenționând să-l bată. A reușit să scape și s-a dus pe un pod de unde a început să înjure, moment în care a ieșit în stradă P_______ I__ care a început să-l lovească, după care i s-a alăturat și P______ M_____, fiind doborât și lovit încontinuu de cei doi. Din acest motiv soția sa a sunat pe reclamantul P______ I__ D_____, chemându-l în ajutor. Reclamantul locuiește la 500 m de casa sa și a venit singur la locul conflictului, care l-a luat de la locul respectiv și l-a dus la el acasă, având intenția de a potoli conflictul. Martorul precizează că reclamantul nu i-a înjurat pe P______ E_____ și frații P_______, ci doar le-a adresat o înjurătură familiară, cerându-le să-l lase în pace. Este adevărat că după ce a venit polițistul reclamantul a refuzat să îi spună cum se numește și să-i dea alte date și nici nu a avut carte de identitate la el, dar nu știe din ce motiv a procedat astfel.

Din declarația martorului P______ E______ rezultă că în seara respectivă între fiul său, P______ M_____ D_____ și N___ V_______ a avut loc un conflict, în sensul că cei doi s-au bătut și la locul conflictului a venit și polițistul. Locul conflictului era chiar drumul satului, la porțile locuințelor. În timp ce polițistul lua declarații de la cei implicați în conflict, martorul fiind de față, a venit și P______ I__ D_____ care a început să-i spună lui N___ să nu semneze procesul verbal și să-l conteste. În continuare, polițistul îi tot cerea reclamantului să plece acasă și să-și vadă de treabă, dar acesta tot intervenea, în sensul că făcea diferite afirmații și i-a înjurat prietenește pe cei care se bătuseră. Martorul menționează că nu s-a produs o nouă altercație, dar pentru că reclamantul se tot amesteca, polițistul l-a trimis pe reclamant să se ducă după buletin și să dea o declarație, întrucât acesta l-a întrebat cum îl cheamă, care a răspuns P______ I__, iar o altă persoană ce era de față a spus că minte pentru că îl cheamă P______ D_____. De asemenea, martorul menționează că reclamantul a plecat acasă după buletin, dar nu știe dacă s-a mai întors sau nu, pentru că el a plecat de la locul respectiv și mașina poliției a rămas.

În raport de toate aceste probatorii instanța de apel reține că situația de fapt prezentată de agentul constatator se confirmă, cu atât mai mult cu cât din actul contestat rezultă locul săvârșirii faptelor contravenționale, iar din declarațiile judiciare rezultă că faptele reținute au fost săvârșite de către reclamant. De asemenea, se constată că au fost respectate dispozițiile art.17 din aceeași ordonanță, conform cărora procesul verbal trebuie să cuprindă faptele săvârșite de către contravenient, respectiv descrierea acestora prin prezentarea tuturor împrejurărilor și aspectelor, precum și a modalităților în care au fost săvârșite faptele contravenționale, pentru că, numai în astfel de situații se poate realiza un control al instanței de judecată și se poate asigura prezumția de veridicitate și legalitate instituită de legiuitorul național, prezumție care are un caracter relativ și nu absolut, până la proba contrară.

În raport de dispozițiile art.16 alin.1 din OG nr.2/2001, se constată faptul că procesul verbal a fost completat cu elementele obligatorii care să definească aspectele și împrejurările în care s-au produs faptele contravenționale, menționând-se în concret cele două fapte contravenționale, cu o prezentare sumară a tuturor acestor detalii, și ca atare, în mod corect agentul constatator a reținut că petentul se face vinovat de săvârșirea contravențiilor reținute în sarcina sa, în condițiile în care din probele administrate, rezultă cu certitudine care sunt faptele contravenționale săvârșită de acesta. Procesul verbal de constatare a contravenției se bucură de prezumția legalității și reprezintă un mijloc de probă, raportat la dispozițiile art.329 NCPC, care se referă tocmai la îndeplinirea condiției ca prezumția să aibă o greutate și puterea de a naște probabilitatea, însă toate acestea se pot avea în vedere până la proba contrarie conform dispozițiilor art.249 NCPC

În raport de dispozițiilor art.33 și următoarele din OG nr.2/2001 instanța de apel apreciază că poate fi reținută prezumția relativă de temeinicie a procesului verbal de constatare a contravenției, cu privire la aceste fapte, deoarece situația de fapt a fost confirmată de declarațiile martorilor, prezentate mai sus. Constatările personale ale agentului constatator, de regulă, sunt suficiente pentru a da naștere unei prezumții simple, în sensul că situația de fapt și împrejurările reținute corespund adevărului, astfel că acest proces verbal reprezintă și un mijloc de probă și în consecință se impunea așa cum s-a menționat anterior, administrarea tuturor probelor necesare și utile cauzei de față ce cad în sarcina reclamantei, contraprobă ce a răsturnat prezumția simplă de care se bucură procesul verbal de constatare a contravenției.

Instanța de apel, raportat la dispozițiile art.34 din OG nr. 2/2001, și-a îndeplinit obligația de a verifica legalitatea și temeinicia procesului verbal de contravenție și de a respecta atât principiul oficialității cât și principiul proporționalității, cu respectarea prezumției de nevinovăție, în sensul că sarcina acesteia este de a se verifica scopul urmărit de autoritățile statului de a sancționa faptele antisociale și pe de altă parte de a folosi toate mijloacele necesare și utile cauzei pentru aflarea adevărului judiciar, cu respectarea dreptului la apărare al persoanei sancționate contravențional.

Dincolo de excesivitatea și imposibilitatea obiectivă de realizare a acestei cerințe, mai ales atunci când agentul constatator consemnează în procesul verbal rezultatul propriilor sale constatări, această concluzie ar face ca în materia contravențională sarcina probei să fie mult mai împovărătoare decât în materia dreptului penal, unde, de exemplu, procesul verbal de constatare a infracțiunii flagrante este un mijloc de probă necontestat. Or, sarcina instanței de judecată a fost de a respecta principiul proporționalității între, pe de o parte, scopul urmărit de autoritățile statului de a sancționa faptele antisociale, iar pe de altă parte, mijloacele utilizate în proces pentru aflarea adevărului judiciar, cu respectarea dreptului la apărare al persoanei sancționate contravențional. Aceasta presupune prin esență ca sistemul probator să nu ducă la impunerea unor condiții imposibil de îndeplinit în materie de sarcină a probei.

Din cele menționate anterior, rezultă totodată că faptele sunt descrise de agentul constatator, conținând elementele constitutive ale faptelor contravenționale în funcție de prevederile textelor legale care sancționează contravențiile, astfel că acest mod de redare a faptelor se circumscrie descrierii acțiunilor ilicite, neaducând atingere prezumției de nevinovăție a petentului, astfel că nu există nici o vătămare, întrucât prin descrierea faptelor comise au fost respectate dispozițiile imperative prevăzute de legea cadru din domeniul răspunderii contravenționale.

În consecință, pe viitor, obligația pe care legea o impune petentului este de a respecta normele de ordine publică, normele de conviețuire socială și normele bunelor moravuri, obligație pe care acesta nu a respectat-o, determinând prin comportamentul său, tulburarea liniștii publice, care include tulburarea fără drept a locuitorilor menționați în actul de constatare, prin producerea de zgomote prin strigăte și larmă, deși avea cunoștință de aceste norme, astfel că nu se justifică comportamentul său chiar dacă ar fi fost în stare de ebrietate, raportat la gradul de pericol al săvârșirii acestui gen de fapte contravenționale, urmând totodată ca pe viitor să respecte solicitările agenților de poliție privind stabilirea identității sale, în sensul de a se legitima cu actul de identitate sau de a se prezenta la sediul poliției, la cererea ori la invitația justificată a organelor de urmărire penală sau de menținere a ordinii publice.

În raport de toate aceste aspecte și împrejurări de fapt și de drept, tribunalul constată că că prin intermediul probei testimoniale nu s-a reușit răsturnarea prezumției relative de veridicitate și autenticitate a procesului verbal de constatare a contravenției, întrucât simplul fapt că martorii susțin că înjurăturile exprimate de petent au avut un caracter familiar sau prietenesc, nu poate infirma situația de fapt descrisă de agentul constatator, având în vedere prevederile care reglementează liniștea și ordinea publică. Tribunalul constată că situația de fapt menționată în procesul verbal de constatare a contravenției nu a putut fi infirmată prin probele administrate și în consecință, în astfel de situații, procesul verbal de constatare a contravenției se bucură atât de prezumția de legalitate, cât și de prezumția de veridicitate, fiind considerat un mijloc de probă care putea fi răsturnat cu mijloace de probă care să înlăture aceste prezumții relative.

Procesul verbal de constatare a contravenției reprezintă totodată un act administrativ, precum și un act procedural prin care se constată săvârșirea contravenției, astfel că atât ad validitatem, cât și ad probationem se impune cu necesitate întocmirea acestuia în formă scrisă, urmând a se respecta elementele obligatorii prevăzute în dispozițiile art.16-19 din OG nr.2/2001, așa cum de altfel s-a reținut și în Decizia nr.XXII/2007 a ÎCCJ („În raport cu acest caracter imperativ-limitativ al cazurilor (art.17 din OG nr.2/2001) în care nulitatea procesului-verbal încheiat de agentul constatator al contravenției se ia în considerare și din oficiu, se impune ca în toate celelalte cazuri de nerespectare a cerințelor pe care trebuie să le întrunească un asemenea act, inclusiv cel referitor la consemnarea distinctă a obiecțiunilor contravenientului la conținutul lui, nulitatea procesului-verbal de constatare a contravenției să nu poate fi invocată decât dacă s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea acelui act.”), lipsa celorlalte elemente care nu sunt prevăzute în mod expres de lege ca fiind lovite de nulitate absolută, urmează să fie calificate ca nulități relative cărora le sunt aplicabile dispozițiile art.105 și următoarele c.pr.civ. și analizate de la caz la caz.

De altfel, conform dispozițiilor art.34 alin.1 din OG nr.2/2001 procesul verbal de contravenție se bucură de forță probantă asemănătoare unui act de constatare încheiat de un funcționar public, aceasta deoarece, de cele mai multe ori constatările personale ale agentului constatator cu privire la care petentul nu formulează obiecțiuni raportat la lipsa de obiectivitate, reprezintă o prezumție simplă în sensul că situația de fapt și împrejurările reținute corespund adevărului, conform dispozițiilor art.327 - 329 NCPC, astfel că acesta reprezintă un mijloc de probă. Forța probantă a proceselor-verbale a fost lăsată la latitudinea fiecărui sistem de drept, care a fost liber să reglementeze importanța fiecărui mijloc de probă, însă instanța națională are obligația de a respecta caracterul echitabil al procedurii în ansamblu atunci când administrează și apreciază probatoriul (cauza Bosoni v. Franța, hotărârea din 7 septembrie 1999).

Interpretând dispozițiile art.31-36 din O.G. nr.2/2001, a reieșit faptul că persoana sancționată a avut dreptul la un proces echitabil, în cadrul căruia să utilizeze mijloace de probă și să invoce argumente pentru dovedirea împrejurării că situația de fapt din procesul verbal nu corespunde modului de desfășurare al evenimentelor, iar sarcina instanței de judecată a fost de a respecta limita proporționalității între scopul urmărit de autoritățile statului de a nu rămâne nesancționate acțiunile antisociale, prin impunerea unor condiții imposibil de îndeplinit și respectarea dreptului la apărare al persoanei sancționate contravențional (cauza A_____ v. România).

Având în vedere aceste principii, instanța de apel reține că procesul verbal de contravenție, fiind întocmit de un agent al statului aflat în exercițiul funcțiunii, a beneficiat de o prezumție relativă de veridicitate și autenticitate, permisă de Convenția Europeana a Drepturilor Omului, cât timp petentului i se asigură de către instanță condițiile specifice de exercitare efectivă a dreptului de acces la justiție și a dreptului la un proces echitabil, însă susținerile contestatoarei nu au fost dovedite în fața instanței prin nici o probă. Prin urmare, prezumția de nevinovăție nu are un caracter absolut, după cum nici prezumția de veridicitate a faptelor constatate de agent și consemnate în procesul-verbal nu au un caracter absolut, dar prezumția de veridicitate nu a putut opera decât până la limita la care prin aplicarea ei s-ar ajunge în situația ca persoana învinuită de săvârșirea faptei să fie pusă în imposibilitate de a face dovada contrarie celor consemnate în procesul verbal.

Conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor omului în sensul respectării prezumției de nevinovăție a persoanei sancționate contravențional, prezumție garantată de art.6 din Convenția pentru apărarea drepturilor si libertăților fundamentale ale drepturilor omului si în materie contravențională si care, în plan procedural se concretizează prin răsturnarea sarcinii probei, în speța, agentul constatator fiind nevoit să probeze fapta reținută în sarcina contravenientului, tribunalul reține ca jurisprudența Curții nu interzice, în principiu prezumțiile de fapt sau de drept din sistemele juridice ale statelor semnatare ale Convenției, cu singura condiție ca aceste prezumții să respecte anumite limite rezonabile în raport cu gravitatea faptei si a sancțiunii. În procedura contravenționala prevăzuta de OG nr.2/2001 procesul-verbal de constatare si sancționare a contravenției se bucură de o prezumție relativa de veridicitate, sub aspectul situației de fapt și încadrării juridice reținute de agentul constatator, contestatorul având posibilitatea de a înlătura aceasta prezumție prin administrarea unor probe certe si concludente, în conformitate cu dispozițiile art.1169 c.civ., probatoriu dublat de rolul activ al judecătorului investit cu soluționarea cauzei.

Potrivit art.34 alin.1 din O.G. nr.2/2001, instanța competenta să soluționeze plângerea verifica legalitatea si temeinicia procesului-verbal si hotărăște asupra sancțiunii aplicate. In legislația românească, ca și în cea a altor state europene (spre exemplu, Germania, Republica Ceha și Slovacia), contravențiile au fost scoase de sub incidența legii penale și supuse unui regim administrativ. Din perspectiva convențională, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că nimic nu împiedică statele să își îndeplinească rolul lor de gardieni ai interesului public, prin stabilirea sau menținerea unei distincții între diferitele tipuri de infracțiuni.

În principiu, Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu se opune tendinței de "dezincriminare" existente în statele membre ale Consiliului Europei. Cu toate acestea, așa cum s-a arătat în hotărârea din 21 februarie 1994, în cauza Ozturk împotriva Germaniei, aceste fapte intră sub incidența art.6 al Convenției. Pentru a se face această aplicare a prevederilor art.6 al Convenției, Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră că este necesar să fie avute în vedere trei criterii: 1. caracterizarea faptei în dreptul național; 2. natura faptei; 3. natura și gradul de gravitate ale sancțiunii care ar putea fi aplicată persoanei în cauză. În același sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat, de pilda, și în cauzele Garyfallou AEBE împotriva Greciei (Hotărârea din 24 septembrie 1997), Lauko împotriva Slovaciei și Kadubec împotriva Slovaciei (hotărârile din 2 septembrie 1998).În aprecierea acestor criterii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că modul de definire a faptelor de către dreptul intern nu are decât o valoare relativă, esențială fiind natura faptei și a sancțiunii.

Cu toate acestea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat drept pozitive măsurile din legislațiile naționale referitoare la dezincriminarea unor infracțiuni mai puțin grave în "interesul individului". Curtea Europeană a Drepturilor Omului a avut în vedere faptul că sancțiunile administrative nu privesc un grup de persoane, ci se adresează tuturor cetățenilor în vederea realizării scopului preventiv și represiv al sancțiunii, ceea ce conferă faptei natură penală. În aceste condiții distincția realizată de statele europene între crime, delicte și contravenții nu este operantă, în sensul art.6 al Convenției, toate având caracter penal. Tocmai de aceea prevederile acestui articol garantează oricărui acuzat dreptul la un proces echitabil, indiferent de calificarea faptei în dreptul intern.

De asemenea, tribunalul a judecat cauza pe baza probelor furnizate de acuzare și administrate în mod contradictoriu în fața petentului, apreciind concludența mijloacelor de probă administrate, în special procesul verbal de constatare a contravenției încheiat de agentul constatator, în lumina circumstanțelor cauzei. Este adevărat că sarcina probei incumbă acuzării și dubiul profită celui acuzat, însă simpla negare a împrejurării nu este suficientă pentru a îl exonera de răspundere, acesta neaducând nici măcar un indiciu pertinent care să dea veridicitate acestei afirmații. În consecință, procesul verbal de constatare a contravenției se bucură de prezumția simplă a faptului că situația de fapt reținută este confirmată și reprezintă un mijloc de probă raportat la dispozițiile art.327 și următoarele NCPC, care se referă tocmai la îndeplinirea condiției ca prezumția să aibă o greutate și puterea de a naște probabilitatea.

Din raportul întocmit la data de 30 septembrie 2014 de agentul constatator M________ C_________ rezultă că în seara zile de 12 iunie 2014, în timp ce era de serviciu împreună cu agentul șef principal B_____ C_________, la orele 22 au fost solicitați telefonic de ofițerul de serviciu al Poliției orașului Turceni pentru a interveni la solicitarea numitului P_______ C_________ din _______________________ sesizat un scandal generat de vecinii săi N___ V_______ și P______ E______. Urmare a celor sesizat s-au deplasat la domiciliul solicitantului, iar pe timpul în care efectuau investigații cu privire la cele semnalate, la fața locului a venit și numitul P______ I__ D_____ împreună cu N___ V_______, ambii fiind vizibili sub influența băuturilor alcoolice. Reclamantul, P______ I__ D_____, fără a i se solicita în vreun fel a intervenit în discuții și deși i s-a solicitat să își vadă de drum, acesta a adresat cuvinte jignitoare și amenințări la adresa numitului P______ E______, totodată afirmând că el are relații la fisc și judecătorie și că sancțiunea contravențională aplicată lui N___ V_______ i-a va anula el. Agentul constatator l-a rugat pe reclamant în mai multe rânduri să părăsească zona, însă acesta a refuzat, continuând cu jignirile la adresa lui P______ E______, fapt pentru care am procedat la legitimarea acestuia. În primă fază reclamantul a declarat că nu știe datele personale, afirmând cîă locuiește foarte aproape și merge să își ia actul de identitate. După aproximativ 20-30 de minute reclamantul a revenit la fața locului motivând că nu își găsește actul de identitate, refuzînd în continuare să dea relații pentru stabilirea identității sale. În consecință, pentru faptele expuse agentul constatator a procedat la sancționarea cu amendă a reclamantului, în cuantum de 500 lei pentru săvârșirea contravențiilor prevăzute de art.2 pct.1 și 31 din legea nr.61/1991, acesta plecând de la fața locului pe timpul întocmirii actului, de față fiind martorul asistent P_______ C_________.

De altfel, constatările personale ale agentului constatator sunt suficiente pentru a da naștere unei prezumții simple, în sensul că situația de fapt și împrejurările reținute corespund adevărului, astfel că acest proces verbal reprezintă și un mijloc de probă și în consecință se impunea așa cum s-a menționat anterior, nu numai administrarea tuturor probelor necesare și utile cauzei de față, dar și coroborarea și interpretarea lor în condițiile art.22 alin.7 NCPC care menționează: „(7) Ori de câte ori legea îi rezervă judecătorului puterea de apreciere sau îi cere să țină seama de toate circumstanțele cauzei, judecătorul va ține seama, între altele, de principiile generale ale dreptului, de cerințele echității și de buna-credință.”.

Instanța de apel are în vedere și considerentele deciziei nr.476/2012, pronunțată de Curtea Constituțională, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 pct. 1 si 31 si ale art. 8 alin. (2) din Legea nr. 61/1991 pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire sociala, a ordinii si liniștii publice: „II. Referitor la prevederile art. 3 pct. 1 din Legea nr. 61/1991, republicată, sintagma "demnitatea și onoarea [...] instituțiilor publice" a mai fost supusă controlului de constituționalitate prin raportare la dispozițiile art. 30 alin. (6) și (7) din Constituție, invocate și în prezenta cauză, și față de o critică identică. Astfel, prin Decizia nr. 74 din 7 martie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 283 din 26 aprilie 2002, Curtea, respingând ca ne întemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2 pct. 1 din Legea nr. 61/1991 [actualul art. 3 pct. 1 din Legea nr. 61/1991, republicată], a statuat că faptele prevăzute de textul de lege criticat nu sunt fapte contra persoanelor, ci contra normelor de conviețuire socială, contra ordinii și liniștii publice. Asemenea fapte constituie infracțiuni în sistemele de drept penal în care contravențiile sunt incluse printre infracțiuni. În sistemul nostru, faptele menționate în textul criticat constituie contravenții dacă, fiind săvârșite în public, sunt de natură să producă vreuna dintre consecințele prevăzute de lege. Chiar dacă textul cuprinde unele impreciziuni de redactare, atunci când se referă la posibilitatea ca manifestările reprobabile menționate să lezeze demnitatea instituțiilor publice, nu se poate susține că dispoziția legii ar fi neconstituțională. Astfel, deși alin. (6) al art. 30 din Constituție are în vedere limitele exercitării libertății de exprimare - aceasta neputând să prejudicieze, printre alte valori supreme ale statului de drept, dreptul persoanei la propria imagine -, textul constituțional menționat are, coroborat cu alte prevederi constituționale, efectul de a consacra un drept constituțional cu o identitate de sine stătătoare și deci cu aplicabilitate într-un domeniu mai extins. Acest text constituțional este în deplină concordanță cu prevederile art. 10 paragraful 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, potrivit cărora "Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești". Ordinea și liniștea publică implică atitudinea respectuoasă și decentă față de instituțiile publice, iar argumentele pe care autorul excepției încearcă să le impună prin invocarea prevederilor art. 30 alin. (6) din Constituție, și anume că astfel de manifestări antisociale ar putea fi îngăduite față de instituțiile publice, nu pot fi acceptate. Potrivit dispozițiilor art. 57 din Constituție, "Cetățenii români, cetățenii străini și apatrizii trebuie să-și exercite drepturile și libertățile constituționale cu bună-credință, fără să încalce drepturile și libertățile celorlalți". Astfel, ordinea și liniștea publică se impun a fi respectate de fiecare persoană în vederea desfășurării normale a activității autorităților și instituțiilor publice tocmai pentru ca acestea să poată asigura respectarea drepturilor și libertăților fundamentale consacrate de Constituție . Este evident că, prin săvârșirea faptei prevăzute la art. 3 pct. 1 din Legea nr. 61/1991, republicată, împotriva unei instituții publice, se aduce atingere bunei funcționări a acestei instituții, ceea ce este de natură să afecteze, în mod indirect, drepturile și libertățile constituționale ale celorlalți cetățeni. Așa cum sentimentul onoarei sau demnității este caracteristic persoanei fizice, în același mod se poate vorbi despre faima și bunul renume ale unei instituții sau autorități publice, atribute pe care legea le apără prin sancționarea contravențională a faptelor prevăzute la art. 3 pct. 1 din Legea nr. 61/1991, republicată. Deși nu sunt menționate printre valorile enumerate la art. 30 din Constituție, aceasta nu înseamnă că încălcarea lor este îngăduită. În consecință, sintagma "demnitatea și onoarea [...] instituțiilor publice" nu vine în contradicție cu prevederile constituționale, întrucât se subscrie sferei de aplicabilitate a alin. (6) și (7) ale art. 30 din Constituție, care consacră limitele libertății de exprimare. În același sens este și Decizia nr. 750 din 24 iunie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 557 din 23 iulie 2008.”.

Este de notorietate publică faptul că bunele moravuri constituie ansamblul normelor de conduită cu caracter moral, la care legea civilă face uneori trimitere pentru a fi luate in considerare de către instanța de judecată, ca un criteriu de apreciere a caracterului imperativ al unor texte de lege, a caracterului ilicit al unei cauze sau condițiile contractuale. Expresia a avea cei șapte ani de acasă înseamnă a ne comporta respectuos și cu bună-cuviință tot timpul, în orice situație, cu toată lumea: cu părinții, cu profesorii, cu colegii, cu prietenii, cu vecinii, cu organele de ordine, etc..

În acest sens, tribunalul are în vedere și dispozițiile art.1, 11, 14 și 60 din NCC: „ART. 1 Izvoarele dreptului civil (1) Sunt izvoare ale dreptului civil legea, uzanțele și principiile generale ale dreptului. (2) În cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanțele, iar în lipsa acestora, dispozițiile legale privitoare la situații asemănătoare, iar când nu există asemenea dispoziții, principiile generale ale dreptului. (3) În materiile reglementate prin lege, uzanțele se aplică numai în măsura în care legea trimite în mod expres la acestea.(4) Numai uzanțele conforme ordinii publice și bunelor moravuri sunt recunoscute ca izvoare de drept. (5) Partea interesată trebuie să facă dovada existenței și a conținutului uzanțelor. Uzanțele publicate în culegeri elaborate de către entitățile sau organismele autorizate în domeniu se prezumă că există, până la proba contrară. (6) În sensul prezentului cod, prin uzanțe se înțelege obiceiul (cutuma) și uzurile profesionale. ART. 11 Respectarea ordinii publice și a bunelor moravuri Nu se poate deroga prin convenții sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri. ART. 14 Buna-credință (1) Orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să își exercite drepturile și să își execute obligațiile civile cu bună-credință, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri. (2) Buna-credință se prezumă până la proba contrară. ART. 60 Dreptul de a dispune de sine însuși Persoana fizică are dreptul să dispună de sine însăși, dacă nu încalcă drepturile și libertățile altora, ordinea publică sau bunele moravuri.”.

Pentru a respecta triplul rol al sancțiunii contravenționale, tribunalul constată că se impune respingerea plângerii contravenționale, în sensul menținerii procesului verbal de constatare a contravenției, precum și a sancțiunii principale aplicate, și anume, a amenzii contravenționale, întrucât se apreciază că sancțiunea contravențională aplicată petentului nu încalcă principiul proporționalității, raportat la faptele comise și gradul de pericol social al acesteia, cu atât mai mult cu cât avertismentul este o sancțiune morală și poate interveni în cazurile în care faptele sunt de mică importanță sau de gravitate redusă, existând premiza că acela care le-a săvârșit nu le va mai repeta chiar fără aplicarea unei amenzi.

De asemenea, instanța de apel are în vedere pe lângă conduita anterioară săvârșirii contravenției și conduita ulterioară acestuia din ziua respectivă, în sensul că intimatul petent a avut o atitudine de nerecunoaștere a contravenției și de persistență în acest comportament necorespunzător, în sensul neînțelegerii consecințelor acesteia, astfel că în funcție și de scopul sancțiunii contravenționale se constată că s-a aplicat o amendă contravențională orientată spre minim special, întrucât aplicarea avertismentului nu și-ar atinge ca sancțiunea juridică dublul rol, și anume, rolul educativ (se aplică o singură dată) care urmărește îndreptarea celui vinovat, precum și rolul preventiv care determină abținerea de la săvârșirea de fapte antisociale, iar cel de-al doilea rol cel represiv, de pedepsire a celor ce nesocotesc dreptul.

Sancțiunea este acel element al normei juridice care precizează urmările, consecințele nerespectării dispoziției normei juridice. Sancțiunea aplicată prin procesul verbal de contravenție, se aplică în limitele prevăzute de actul normativ și ea trebuie să fie proporțională cu gradul de pericol social al faptei săvârșite, ținându-se seama de împrejurarea în care a fost săvârșită fapta, de modul și de mijloacele de săvârșirea acesteia, de scopul urmărit, de urmarea produsă, de circumstanțele personale ale contravenientului, așa cum rezultă și din prevederile art.21 al.3 din OG nr.2/2001.

Având în vedere aceste principii, instanța de fond a reținut în mod eronat că procesul verbal de contravenție, deși a fost întocmit de un agent al statului aflat în exercițiul funcțiunii, nu beneficiază de o prezumție relativă de veridicitate și autenticitate, permisă de Convenția Europeana a Drepturilor Omului, cât timp petentului i s-a asigurat de către instanță condițiile specifice de exercitare efectivă a dreptului de acces la justiție și a dreptului la un proces echitabil, însă susținerile contestatorului nu au fost dovedite în fața instanței prin nici o probă.

Prin urmare, prezumția de nevinovăție nu are un caracter absolut, după cum nici prezumția de veridicitate a faptelor constatate de agent și consemnate în procesul verbal nu au un caracter absolut, dar prezumția de veridicitate nu a putut opera decât până la limita la care prin aplicarea ei s-ar ajunge în situația ca persoana învinuită de săvârșirea faptei să fie pusă în imposibilitate de a face dovada contrarie celor consemnate în procesul verbal.

Conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor omului în sensul respectării prezumției de nevinovăție a persoanei sancționate contravențional, prezumție garantată de art.6 din Convenția pentru apărarea drepturilor si libertăților fundamentale ale drepturilor omului si în materie contravențională si care, în plan procedural se concretizează prin răsturnarea sarcinii probei, în speța, agentul constatator fiind nevoit să probeze fapta reținută în sarcina contravenientului, tribunalul reține ca jurisprudența Curții nu interzice, în principiu prezumțiile de fapt sau de drept din sistemele juridice ale statelor semnatare ale Convenției, cu singura condiție ca aceste prezumții să respecte anumite limite rezonabile în raport cu gravitatea faptei si a sancțiunii. În procedura contravenționala prevăzuta de OG nr.2/2001 procesul-verbal de constatare si sancționare a contravenției se bucură de o prezumție relativa de veridicitate, sub aspectul situației de fapt și încadrării juridice reținute de agentul constatator, contestatorul având posibilitatea de a înlătura aceasta prezumție prin administrarea unor probe certe si concludente, în conformitate cu dispozițiile art. 1169 c.civ., probatoriu dublat de rolul activ al judecătorului investit cu soluționarea cauzei.

De altfel, conform dispozițiilor art.21 alin.3 din OG nr.2/2001 sancțiunea amenzii aplicate trebuie să corespundă gradului de pericol social al faptei, cu respectarea criteriilor de individualizare și a aplicării principiului proporționalității. Sancțiunea contravențională trebuie aplicată, așadar între limita minimă și maximă specială prevăzute de legiuitor. Aplicarea sancțiunii trebuie făcută proporțional cu gradul de pericol social, grad de pericol evidențiat și în raport de circumstanțele reale ale contravenției, prin prisma cărora se poate aprecia întinderea și intensitatea aduse obiectului juridic al contravenției.

În raport de aceste împrejurări, așa cum s-a menționat anterior, deși acestea conduc la aplicarea unei sancțiuni orientate spre maximul special, cu toate acestea agentul constatator a aplicat minimul amenzii speciale. Sancțiunea juridică are un triplu rol: rol educativ (se aplică o singură dată) pentru că urmărește îndreptarea celui vinovat și un rol preventiv ce determină abținerea de la săvârșirea de fapte antisociale, precum și un rol represiv, de pedepsire a celor ce nesocotesc dreptul. Sancțiunea este acel element al normei juridice care precizează urmările, consecințele nerespectării dispoziției normei juridice. Sancțiunea aplicată prin procesul verbal de contravenție, se aplică în limitele prevăzute de actul normativ și ea trebuie să fie proporțională cu gradul de pericol social al faptei săvârșite, ținându-se seama de împrejurarea în care a fost săvârșită fapta, de modul și de mijloacele de săvârșirea acesteia, de scopul urmărit, de urmarea produsă, de circumstanțele personale ale contravenientului, așa cum rezultă și din prevederile art.21 al.3 din OG nr.2/2001.

Având în vedere aceste principii, instanța de fond a reținut că procesul verbal de contravenție, fiind întocmit de un agent al statului aflat în exercițiul funcțiunii, a beneficiat de o prezumție relativă de veridicitate și autenticitate, permisă de Convenția Europeana a Drepturilor Omului, cât timp petentului i se asigură de către instanță condițiile specifice de exercitare efectivă a dreptului de acces la justiție și a dreptului la un proces echitabil, însă susținerile contestatoarei nu au fost dovedite în fața instanței prin nici o probă. Prin urmare, prezumția de nevinovăție nu are un caracter absolut, după cum nici prezumția de veridicitate a faptelor constatate de agent și consemnate în procesul-verbal nu au un caracter absolut, dar prezumția de veridicitate nu a putut opera decât până la limita la care prin aplicarea ei s-ar ajunge în situația ca persoana învinuită de săvârșirea faptei să fie pusă în imposibilitate de a face dovada contrarie celor consemnate în procesul verbal.

Conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în sensul respectării prezumției de nevinovăție a persoanei sancționate contravențional, prezumție garantată de art.6 din Convenția pentru apărarea drepturilor si libertăților fundamentale ale drepturilor omului si în materie contravențională si care, în plan procedural se concretizează prin răsturnarea sarcinii probei, în speța, agentul constatator fiind nevoit să probeze fapta reținută în sarcina contravenientului, tribunalul reține ca jurisprudența Curții nu interzice, în principiu prezumțiile de fapt sau de drept din sistemele juridice ale statelor semnatare ale Convenției, cu singura condiție ca aceste prezumții să respecte anumite limite rezonabile în raport cu gravitatea faptei si a sancțiunii.

În procedura contravenționala prevăzuta de OG nr.2/2001 procesul-verbal de constatare si sancționare a contravenției se bucură de o prezumție relativa de veridicitate, sub aspectul situației de fapt și încadrării juridice reținute de agentul constatator, contestatorul având posibilitatea de a înlătura aceasta prezumție prin administrarea unor probe certe si concludente, în conformitate cu dispozițiile art. 249 NCPC, probatoriu dublat de rolul activ al judecătorului investit cu soluționarea cauzei.

De asemenea, tribunalul a judecat cauza pe baza probelor furnizate de acuzare și administrate în mod contradictoriu în fața petentei, apreciind concludența mijloacelor de probă administrate, în special procesul verbal de constatare a contravenției încheiat de agentul constatator, în lumina circumstanțelor cauzei. Este adevărat că sarcina probei incumbă acuzării și dubiul profită celui acuzat, însă simpla negare a împrejurării nu este suficientă pentru a îl exonera de răspundere, acesta neaducând nici măcar un indiciu pertinent care să dea veridicitate acestei afirmații.

În consecință, procesul verbal de constatare a contravenției se bucură de prezumția simplă a faptului că situația de fapt reținută este confirmată și reprezintă un mijloc de probă raportat la dispozițiile art.327 și următoarele NCPC, care se referă tocmai la îndeplinirea condiției ca prezumția să aibă o greutate și puterea de a naște probabilitatea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE:

Respinge plângerea contravențională formulată de petentul P______ I__ D_____, cu domiciliul în comuna Brănești, _________________________, împotriva procesului verbal de contravenție ________ nr. xxxxxxx încheiat la data de 12.06.2014 de către Poliția oraș Turceni, în contradictoriu cu intimatul Inspectoratul de Poliție Județean G___ cu sediul în Tg-J__, __________________, județul G___.

Decizie definitivă.

Pronunțată în ședința publică din 13 ianuarie 2016, la Tribunalul G___.

Președinte,

C_______ C____

Judecător,

C______ B______

Grefier,

R_____ C_________

Red.B.C./Tehnored.C.R.

4 ex./ 25 Ianuarie 2016

Publicitate