Cod ECLI ECLI:RO:CABUC:2016:123.xxxxxx

Dosar nr. XXXXXXXXXXXX (Număr în format vechi XXXXXXXXX)

R O M Â N I A

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A VII-A PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE

DECIZIE Nr. 338/2016

Ședința publică de la 25 Ianuarie 2016

Completul compus din:

PREȘEDINTE D______ G_______ E_____

Judecător D_____ A___ C____

Grefier I_____ R_____ M______

Pe rol, judecarea apelului formulat de apelantul H________ I____ D____ împotriva sentinței civile nr.4435 din data de 05.05.2015 pronunțate de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr. XXXXXXXXXXXX, în contradictoriu cu intimata E___ DISTRIBUȚIE MUNTENIA S.A., cauza având ca obiect acțiune în constatare.

La apelul nominal făcut în ședință publică, nu au răspuns părțile.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează Curții că, înainte de stabilirea primului termen de judecată, în faza procedurii prealabile, au fost comunicate motivele de apel intimatei, iar aceasta a formulat întâmpinare, fiind înregistrată la dosar la data de 23.10.2015. Niciuna din părți nu a solicitat judecarea cauzei în lipsă.

Curtea, față de lipsa părților la strigarea pricinii în ordinea listei de ședință, în raport de prevederile art. 121 alin.5 din ROIIJ, dispune lăsarea cauzei la a doua strigare, la sfârșitul listei.

La apelul nominal făcut în ședință publică, la cea de-a doua strigare a pricinii, a răspuns apelantul H________ I____ D____, prin avocat H____ C_________, cu împuternicire avocațială aflată la fila 6 dosar.

Apelantul H________ I____ D____, prin avocat, arată că are o cerere de probatoriu pe care o solicită în temeiul art.479 alin 2 coroborat cu art.468 alin.2 din Codul de procedură civilă, ținând cont că în fața instanței de fond a fost invocat același probatoriu, fără ca instanța de fond să-l administreze și raportând la art.254 din Codul de procedură civilă, privind condițiile pe care trebuie să le îndeplinească probele, precum și la practica instanțelor de judecată, solicită încuviințarea probei testimoniale cu 2 martori și proba cu expertiză tehnică. Consideră că ambele probe sunt utile, pertinente și concludente, ducând la soluționarea pricinii.

Curtea, deliberând, respinge aceste probe, întrucât nu sunt concludente pentru soluționarea cauzei, fiind suficiente probele deja administrate în apel, respectiv proba cu înscrisuri.

Nemaifiind alte cereri de formulat, incidente de soluționat sau probe de administrat, Curtea deschide dezbaterile, în temeiul art.392 din Codul de procedură civilă, și acordă cuvântul părților în dezbateri asupra cererii de apel.

Apelantul H________ I____ D____, prin avocat, solicită admiterea apelului său, astfel cum a fost formulat, fără cheltuieli de judecată, și depune practică judiciară.

În temeiul art.394 din Codul de procedură civilă, Curtea închide dezbaterile și reține cauza în pronunțare.

C U R T E A

Deliberând asupra cererii de apel de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, sub nr.XXXXXXXXXXXX, reclamantul H________ I____ D____ a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții SOCIETATEA COMERCIALĂ DE DISTRIBUȚIE ȘI FURNIZARE A ENERGIEI ELECTRICE-ELECTRICA S.A. și E___ DISTRIBUȚIE MUNTEANIA S.A., ca prin hotărârea ce o va pronunța să se constate că în perioada 11.11.xxxxxxxxxxxxx89 a desfășurat activitate în grupa I de muncă, în conformitate cu prevederile art. 3 din Ordinul nr. 50/1990; să se constate că în perioada 01.02.xxxxxxxxxxxxx96 a desfășurat activitate în grupa I de muncă, în conformitate cu prevederile art. 3 din Ordinul nr. 50/1990; să fie obligate pârâtele la acordarea grupei I de muncă pentru perioadele 11.11.xxxxxxxxxxxxx96 data la care raporturile de muncă au încetat prin achitarea la bugetul asigurărilor sociale de stat a sumelor aferente perioadei în cauză;obligarea pârâtelor la emiterea de adeverințe în acest sens cu respectarea prevederilor art. 126 alin. 1 din H.G. nr. 257/2011; efectuarea cuvenitelor mențiuni în carnetul de muncă.

Prin sentința civilă nr.4435 din data de 05.05.2015 Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a respins acțiunea formulată de reclamantul H________ I____ D____, în contradictoriu cu pârâta E___ Distribuție Muntenia S.A., ca neîntemeiată.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut următoarea situație de fapt și de drept:

Conform mențiunilor din carnetul de muncă, reclamantul, în perioada de referință, a fost angajat în cadrul societății pârâte în funcția de inginer în perioada 11.11.xxxxxxxxxxxxx90, în funcția de inspector protecția muncii în perioada 25.10.xxxxxxxxxxxxx91 și în funcția de inginer în perioada 01.08.xxxxxxxxxxxxx96, filele 8-18.

Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000, în baza Legii nr. 3/1977 privind pensiile de asigurări sociale de stat si asistenta sociala și în conformitate cu prevederile art. 2 ale Decretului - lege nr. 68/1990 pentru înlăturarea unor inechități în salarizarea personalului, Ministerul Muncii si Ocrotirii Sociale, Ministerul Sănătății si Comisia Naționala pentru Protecția Muncii au emis Ordinul comun nr. 50/05.03.1990, prin care sunt precizate locurile de munca, activitățile si categoriile de personal care lucrează în condiții deosebite, ce se încadrează în grupele I si II de munca în vederea pensionării, act ce a fost completat ulterior.

După cum se poate observa din verificarea anexelor la Ordinul comun nr.50/05.03.1990, respectiv a listelor locurilor de muncă, activităților și categoriilor profesionale stabilite conform art. 2 din Decretul-lege nr. 68/1990, rezultă faptul că prin actul normativ în discuție au fost prevăzute la punctele nr. 123 si nr. 124 din Anexa I, meseriile si funcțiile din unitățile de exploatare a căilor ferate a căror activitate este legată direct de siguranța circulației cât și meseriile și funcțiile de la căile ferate uzinale, linii industriale și forestiere care sunt direct legate de siguranța circulației, care se încadrează în grupa I de muncă,prevederi în care reclamantul nu se încadrează,deoarece a desfășurat activitatea în domeniul energetic

Reclamantul, având activitatea prestată în sistemul energetic, nu se încadrează în prevederile art.3 din Ordinul nr. 50/1990, care aveau in vedere categoriile de personal care lucrează efectiv în locurile de muncă și activitățile prevăzute la anexele nr.1 și 2.

Nici incidenta H.G. nr. 1223/1990 privind încadrarea în grupa a II-a de munca, în vederea pensionarii, a unor locuri de muncă sau activități din construcții-montaj nu se poate retine, întrucât Ordinul nr. 50/1990 pentru precizarea locurilor de munca, activităților și categoriilor profesionale cu condiții deosebite care se încadrează în grupele I și II de munca în vederea pensionarii nu a fost emis in baza acestei hotărâri de guvern, iar sfera de reglementare este diferita.

Faptul ca Ordinul nr. 50/1990 nu conține o enumerare limitativă a activităților care se încadrează în grupa I și a II-a de muncă, iar posibilitatea extinderii acestor activități rezultă din art. 3 din ordin, respectiv din Nota de fundamentare a H.G. nr. 1223/1990, esențial fiind ca această extindere să se realizeze în funcție de condițiile concrete de muncă, nu poate duce la o alta concluzie in cauza, unde încadrarea se efectuează in baza Ordinului nr. 125/1990, punctele 112,113,114 și 115 din anexa 2, ce reglementa activitatea prestată în sistemul energetic

Pentru activitatea prestată în sistemul energetic, locurile de muncă au fost încadrate în grupa a II-a de muncă, prin Ordinul nr. 125/1990, la punctele 112,113,114 și 115 din anexa 2.

Acestea au următorul cuprins: „112. Activitatea de exploatare din camerele de comanda din centralele electrice conectate la sistemul energetic național. 113. Electricienii si alt personal din formațiile de revizii si reparații ale LEA de 110 kw si mai mari care lucrează sub tensiune sau la potențial. 114. Personalul de tura din instalațiile de 750 kw care desfășoară activitate la pupitrul de comanda si in restul instalației. 115. Montarea, exploatarea, întreținerea si repararea stâlpilor si a liniilor electrice de înalta tensiune, la înălțimi peste 15 m”.

Așadar activitățile menționate în norma legală anterior enunțată sunt încadrate în grupa a II a de muncă și nu în grupa I de muncă.

Totodată, Tribunalul a reținut că, potrivit art. 6 din Ordinul nr.50/1990, nominalizarea persoanelor care se încadrează în grupele I și II de muncă se face de către conducerea unităților împreună cu sindicatele libere din unități, ținându-se seama de condițiile deosebite de muncă concrete în care își desfășoară activitatea persoanele respective iar potrivit art. 15, dovedirea perioadelor de activitate desfășurate în locurile de muncă și activitățile ce se încadrează în grupele I și II de muncă în vederea pensionării se face pe baza înregistrării acestora în carnetul de muncă conform metodologiei de completare a acestuia stabilite de Ministerul Muncii și Ocrotirilor Sociale.

Or, în speță, reclamantul nu a făcut dovada faptului că deși a fost nominalizat pentru încadrarea în grupa I de muncă societatea angajatoare nu i-a acordat acest beneficiu, în carnetul de muncă al acestuia existând mențiuni cu privire la funcția ocupată și salarizare fără alte precizări.

Reclamantului nu i se aplică dispozițiile art. 3 din Ordinul nr. 50/1990 deoarece acesta nu a lucrat efectiv în locurile de muncă și în activitățile prevăzute în anexele 1 și 2. Nefiind îndeplinite cerințele legii activitatea reclamantului nu poate fi asimilată celor care se încadrează în grupa I de muncă.

Întrucât, în speță, nu s-a dovedit susținerea reclamantului și întrucât în carnetul de muncă se evidențiază activitatea desfășurată de către acesta în condiții normale fără a exista o procedură prevăzută de Ordinul nr. 50/1990 privind nominalizarea persoanelor în grupa I de muncă instanța de fond a apreciat capetele 1-3 din cerere ca neîntemeiate și le-a respins.

Cu privire la solicitarea reclamantului de a i se elibera adeverința cu mențiunile corespunzătoare grupei I de muncă, instanța de fond a reținut că aceste adeverințe se întocmesc numai pe baza documentelor verificabile aflate în evidențele angajatorului sau deținătorului de arhivă și numai în situația în care se face dovada că solicitantul și-a desfășurat activitatea în condiții de grupă de muncă. Or, acest aspect nefiind probat de către reclamant și față de concluzia instanței de fond reținută mai sus, pârâta nu putea fi obligată la eliberarea unei adeverințe în acest sens.

În ceea ce privește capătul de cerere privind obligarea pârâtei la efectuarea cuvenitelor mențiuni în carnetul de muncă Tribunalul având în vedere că este un capăt de cerere accesoriu și față de concluzia la care instanța a ajuns cu privire la capătul principal de cerere, l-a respins ca neîntemeiat.

În termen legal, împotriva acestei sentințe a formulat cerere de apel motivată apelantul H________ I____ D____, solicitând admiterea apelului, casarea sentinței, urmând ca in urma rejudecării să se dispună admiterea cererii de chemare in judecata, așa cum a fost formulată, pentru următoarele motive de nelegalitate și netemeinicie:

Soluția instanței de fond este nelegală și neîntemeiată, în mod greșit s-a dispus respingerea probatoriului, iar argumentele Instanței de respingere a cererii de chemare in judecata sunt nelegale.

In baza prevederilor art. 254 si următoarele din Codul de procedura civila, apelantul a solicitat instanței de fond încuviințarea probei cu expertiza contabila, specialitatea salarizare, normarea muncii, protecția muncii si proba testimoniala. În ceea ce privește proba testimoniala, urmau a fi audiați colegii săi, in vederea probării condițiilor de munca deosebite.

Proba cu expertiza urma sa identifice daca angajatorii săi (paratele) au aplicat normele legale in materie in ceea ce privește încadrarea in grupa de munca corespunzătoare.

Prin respingerea probatoriului propus, indiferent care ar fi fost soluția adoptata de către instanța, apelantul consideră că i s-a adus o grava încălcare a drepturilor.

Așa cum a arătat, cvasiunanimitatea instanțelor (chiar din provincie) administrează probatorii (expertiza si chiar proba testimoniala), chiar daca soluția ulterioara este de respingere. Este adevărat ca jurisprudența este neunitara, insa instanța de fond trebuia sa admită administrarea probatoriului.

Cu privire la temeinicia si legalitatea cererii de chemare in judecata, învederează apelantul următoarele:

Activitatea desfășurata in cadrul ambelor parate, constând in lucrări de întreținere, revizie, reparație, lucrări de lichidare a avariilor si incidentelor la instalațiile electrice sub tensiune s-au desfășurat in prezenta unor factori de risc majori (supra tensiune), in plus, potrivit fisei postului, sarcinile de serviciu justifica recunoașterea beneficiului grupei I de munca.

In sprijinul afirmației sale, apelantul invocă prevederile Contractelor Colective de munca pe anii 1990 - 2006, in temeiul cărora, am beneficiat de sporuri de salariu. De asemenea, susține afirmația noastră si studiul intitulat „Evaluarea riscului de accidente si îmbolnăvire profesionala la principalele locuri de munca din cadrul S.C. ELECTRICA S.A.", întocmit de Institutul Național de Cercetare – Dezvoltare pentru Protecția Muncii.

Recunoașterea grupei I de munca, pentru perioada lucrata înainte de 31.12.1989, nu este condiționata de existenta buletinelor de determinare a noxelor, iar nementionarea expresa in Anexele Ordinului nr. 50/1990 a tuturor meseriilor nu face ca enumerarea menționata sa fie limitativa, ci una exemplificativă. De altfel, ar fi fost practic imposibil ca norma legala sa fi cuprins 9.000 de activități si 90.000 meserii așa cum sunt acestea prevăzute in CAEN si C__.

Aceasta este opinia majoritara a jurisprudenței care a statuat: „Or, acestei reglementari unice, cu efect global (Ordinul nr.50/1990), astfel cum a fost data prin succesivele modificări si precizări aduse ordinului in discuție, nu i se poate restrânge aplicarea, numai la activitățile
si funcțiile prevăzute in forma inițiala a actului, in lipsa unei dispoziții exprese a însuși organului de autoritate emitent sau a unui act normativ de ordin superior. O atare interpretare se impune cu atât mai mult, cu cat forma dobândita de ordinul respectiv prin completările si modificările ulterioare a fost menita sa elimine inconsecventele si inechitățile existente. De aceea, a accepta restrângerea sferei de aplicare a ordinului si a crea categorii distincte de beneficiari, in raport cu situația pe care aceștia o aveau atunci când i s-au adus modificări sau completări, ar însemna sa se creeze discriminări tocmai acolo unde s-a urmărit tratarea egala si nediferențiată a tuturor celor care au activat in condiții similare de munca, indiferent de perioada in care au lucrat."

Așadar, in întreaga perioada menționata, activitatea subsemnatului s-a desfășurat in condiții grele de munca, corespunzătoare grupei I.

In opinia apelantului, instanța de fond a apreciat eronat ca prevederile Ordinului 50/1990 ar fi aplicabile doar angajaților din anumite domenii de activitate, în condițiile în care, tot instanța constată că enumerarea categoriilor de personal care beneficiază de încadrarea în grupa I, conform Ordinului nr. 50/1990 nu este limitativă.

Este evident ca practica judiciara nu este izvor de drept si nici nu are avea cum in condițiile unei jurisprudențe neunitare, insa existenta a numeroase hotărâri definitive (irevocabile) care recunosc, conform legii, drepturi pentru salariații ce au desfășurat activitate in condiții dificile constituie in opinia apelantului un argument in plus in aprecierea nelegalității și netemeiniciei soluției instanței de fond.

La data de 23.10.2015, prin Serviciul Registratură al Curții, a depus întâmpinare intimata E___ DISTRIBUȚIE MUNTENIA S.A., solicitând respingerea apelului ca nefondat.

Analizând întregul material probator administrat în cauză, prin prisma criticilor formulate în cererea de apel, Curtea constată că apelul este nefondat.

Prima instanță a realizat o aplicare corectă a legii, considerentele de fapt și de drept ce au stat la baza soluției pronunțate fiind pertinente, astfel că în cele ce urmează vor fi făcute numai anumite precizări, Curtea însușindu-și constatările instanței de fond.

Anterior intrării în vigoare a Legii nr.19/2000, în baza Legii nr.3/1977 privind pensiile de asigurări sociale de stat și asistenta sociala și în conformitate cu prevederile art.2 ale Decretului-lege nr.68/1990 pentru înlăturarea unor inechități în salarizarea personalului, Ministerul Muncii si Ocrotirii Sociale, Ministerul Sănătății si Comisia Naționala pentru Protecția Muncii au emis Ordinul comun nr. 50/05.03.1990, prin care sunt precizate locurile de munca, activitățile si categoriile de personal care lucrează în condiții deosebite, ce se încadrează în grupele I si a II-a de munca, în vederea pensionării, act ce a fost completat ulterior.

Încadrarea în grupe superioare de muncă, pe temeiul art.3 din ordin, pentru alte persoane decât cele menționate în anexe, se poate face numai dacă nivelul noxelor existente la locurile de muncă (activități, meserii, funcții), prevăzute în aceste grupe depășește nivelul maxim admis prevăzut în normele republicane de protecție a muncii (art.4 din Ordinul nr.50/1990). Existența condițiilor deosebite la aceste locuri de muncă trebuie să rezulte din determinările de noxe efectuate de organele Ministerului Sănătății sau de laboratoarele de specialitate proprii ale unităților, determinări care trebuie confirmate de către inspectorii de stat teritorial pentru protecția muncii (art.5 din ordin). Încadrarea efectivă se putea face pe baza acordului dintre unitate și sindicat, pe baza condițiilor deosebite de muncă concrete în care își desfășoară activitatea personalul, fiind exemplificate nivelul noxelor existente, condițiile nefavorabile de microclimat, suprasolicitare fizică sau nervoasă, risc deosebit de explozie, iradiere sau infectare, etc. În plus, pentru încadrarea în grupa I este necesar ca personalul să lucreze în locurile de muncă corespunzătoare cel puțin 50% din timpul efectiv lucrat, iar pentru încadrarea în grupa a II-a de muncă cel puțin 70% din programul de lucru (art.7 din ordin).

Din toate aceste prevederi rezultă că pentru încadrarea în grupele de muncă a altor categorii profesionale decât cele enumerate în anexa ordinului sunt necesare atât determinări de noxe făcute de organe de specialitate din Ministerul Sănătății, confirmate de Inspectoratul Teritorial de Muncă, pentru a se verifica dacă angajatorul a luat toate măsurile pentru normalizarea condițiilor și pentru respectarea funcționării normale a instalațiilor de protecție a muncii, cât și numirea efectivă de către patronat a persoanelor care în mod efectiv la locul de muncă sunt supuse acestor factori de condiție grea sau foarte grea de muncă, precum și timpul efectiv petrecut în astfel de condiții.

În măsura în care aceste prevederi nu au fost puse în aplicare în unități de către angajator și sindicate, salariații se pot adresa instanței de judecată, pretinzând recunoașterea condițiilor de muncă și încadrarea activității în grupă specială. Din punct de vedere al probațiunii acestor condiții la locul de muncă, este necesar să existe o determinare a noxelor (care ar fi fost realizată de angajator, dacă ordinul era aplicat benevol), dar și o verificare a condițiilor efective în care reclamantul a desfășurat activitatea pe perioada pretinsă.

Însă o expertiză întocmită în cauză nu poate fi lămuritoare pentru că poate, cel mult, determina noxele la momentul expertizării, situație total nerelevantă față de noxele care ar fi existat la locurile de muncă în anii 1986-1990. Nu există nicio altă dovadă asupra condițiilor concrete de muncă, asupra activităților propriu-zise îndeplinite de reclamant și, cu atât mai puțin, a duratei din timpul de lucru, în care ar fi fost supus factorilor nocivi.

Nu lipsit de importanță este și faptul că personalul din industria energetică a făcut obiectul analizei prevăzute de Ordinul nr.50/1990, fiind determinate noxe și evaluate locurile de muncă la nivelul anului 1990. Concluzia desprinsă în urma evaluării a fost aceea a îndeplinirii condițiilor de grupă a II-a muncă, iar nu de grupă I, a unei categorii limitate din acest personal, respectiv a dispecerului energetic național (personalul operativ de tură), care se regăsește la poziția nr.111 din anexa nr.2 a Ordinului nr.50/1990.

De altfel, acest personal, dispecer energetic național, a fost încadrat în grupa a II-a de muncă și în reglementările anterioare anului 1990, menționate la începutul acestor considerente.

În baza Ordinului nr.125/1990, aplicabil de la 01.03.1990, au fost menționate la pozițiile nr.112-115 ca fiind încadrate în grupa a II-a de muncă și următoarele: 112. Activitatea de exploatare din camerele de comandă din centralele electrice conectate la sistemul energetic național; 113. Electricienii și alt personal din formațiile de revizii și reparații ale LEA de 110 kv și mai mari care lucrează sub tensiune sau la potențial; 114. Personalul de tură din instalațiile de 750 kv care desfășoară activitate la pupitrul de comandă și în restul instalației; 115. Montarea, exploatarea, întreținerea și repararea stâlpilor și a liniilor electrice de înalta tensiune, la înălțimi peste 15 m.

Prin urmare, nu există temei de drept care să permită reclamantului a pretinde condiții de grupă I.

De altfel, Curtea reține că o critică a încadrării funcțiilor și meseriilor în grupe de muncă făcută de actul normativ aplicabil, respectiv Ordinul nr. 125/1990, poate determina o pretinsă discriminare în sarcina legiuitorului, iar nu a angajatorului, care nu poate refuza aplicarea actului normativ în litera legii pe motiv că legea este inechitabilă sau creează situații discriminatorii.

Se reține că încadrarea în grupele superioare de muncă nu se poate face prin voința celui care aplică legea: acesta, judecător, este ținut s-o respecte, în primul rând, în litera ei, neputând adăuga la ea, atribuindu-și o competență pe care nu o are și care revine tradițional, emitentului legii (în sens larg, înțelegând prin aceasta nu numai Parlamentul, ci și alte autorități învestite cu puterea de a adopta norme obligatorii: Guvernul, ministerele de resort, autoritățile administrației publice locale, în limita prerogativelor ce le revin). Din acest punct de vedere, de extinderea aplicabilității Ordinului nr.50/1990, nu se poate vorbi decât în limitele interpretărilor obligatorii pe care Înalta Curte și Curtea Constituțională le-au dat în materie, adică raportat doar la succesiunea redactărilor acestui act, în sensul că specialitățile încadrabile nu sunt numai cele din forma inițială, ci și cele din completările lui ulterioare. În aceste limite, însă, Ordinul rămâne de strictă interpretare, ca aplicabil numai „locurilor de muncă” și „activităților” prevăzute în ipotezele sale, condițiile efective de muncă reprezentând o cerință cumulativă, nu una independentă de felul muncii, care singură să permită și să oblige la atribuirea grupei I, în virtutea unei aprecieri proprii interpretului legii. Este real că Ordinul nr.50/1990 se referă și la „alte categorii de personal”, dar această referire nu face decât să instituie o nouă ipoteză legală, nu o posibilitate nelimitată, mai ales că se reiterează condiția de a lucra efectiv în locurile de muncă (prin care nu înțelegem condițiile de mediu profesional, ci, precum s-a mai spus, felul muncii) și activitățile anume prevăzute în anexele sale.

Rezultă așadar, că o primă încadrare o realizează însuși legiuitorul, prin instituirea tipurilor de activități pe care înțelege să le califice ca aparținând uneia sau alteia dintre grupe, iar actul propriu-zis de punere în aplicare revine angajatorului, considerând în plus, și condițiile concrete ale muncii. Încadrarea pretinsă în speță constituia așadar o prerogativă exclusivă a angajatorului, potrivit unei metodologii ce presupunea stabilirea categoriilor de activități încadrabile pe baza expertizării locurilor de muncă (dintre cele reglementate de lege) pentru a determina gradul de periculozitate, nocivitatea mediului, precum și faptul că, în ciuda măsurilor luate pentru reducerea lor, nu s-a putut asigura normalizarea „condițiilor” de lucru, obținerea avizelor ministeriale în același scop, nominalizarea propriu-zisă, adică o întreagă procedură pentru identificarea în concret a realităților postului.

În consecință, instanța de judecată nu este îndrituită să acorde grupa superioară, pentru că nu are această prerogativă ce aparține exclusiv angajatorului. Tribunalul nu ar putea să intervină decât dacă termenele ar mai permite-o și doar de manieră sancționatorie, adică pentru a cenzura actul încadrării într-o eventuală contestație împotriva acestuia (cum ar fi fost contestarea încadrării nemulțumitoare în grupa a II-a), respectiv pentru a obliga persoanele și autoritățile cu atribuții în această procedură de atribuire a grupei de muncă, să și le îndeplinească, în caz de omisiune culpabilă. Altfel, faptul că reclamantul a suportat condiții grele și riscante, care poate ar fi autorizat un tratament juridic mai favorabil, nu este suficient pentru a recunoaște o altă grupă de muncă decât a acordat însuși legiuitorul, pe baza riscului profesional a cărui apreciere îi revine, în mod primar. Iar Tribunalul nu poate dispune altfel, chiar întemeiat pe părerea unui specialist, căci nici judecătorul, nici expertul nu se pot substitui legii aplicabile, spre a o completa, corecta și stabili în afara ei, o altă limită de nocivitate, dificultate ori risc al mediului profesional decât a prezumat aceasta când a reglementat activitățile încadrabile în grupe, fără posibilitatea extinderii pe cale judiciară ori migrării de la una către cealaltă.

Nici incidenta H.G. nr. 1223/1990 privind încadrarea în grupa a II-a de munca, în vederea pensionarii, a unor locuri de munca sau activități din construcții-montaj nu se poate retine, întrucât Ordinul nr. 50/1990 pentru precizarea locurilor de munca, activităților și categoriilor profesionale cu condiții deosebite care se încadrează în grupele I și II de munca în vederea pensionarii nu a fost emis in baza acestei hotărâri de guvern, iar sfera de reglementare este diferita.

Faptul ca Ordinul nr. 50/1990 nu conține o enumerare limitativă a activităților care se încadrează în grupa I și a II-a de muncă, iar posibilitatea extinderii acestor activități rezultă din art. 3 alin. (2) din ordin, respectiv din Nota de fundamentare a H.G. nr. 1223/1990, esențial fiind ca această extindere să se realizeze în funcție de condițiile concrete de muncă nu poate duce la o alta concluzie in cauza, unde încadrarea s-a efectuat in baza Ordinului nr. 125/1990, punctele 112,113,114 și 115 din anexa 2, ce reglementa activitatea prestată în sistemul energetic.

Nu se poate retine nici ca reclamantul avea o speranta legitima de a obtine recunoasterea grupei de munca, prin prisma jurisprudentei constante a instantelor judecatoresti interne, iar ca in situatia contrara s-ar incalca articolul 14 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului.

Potrivit Curții Europene a Drepturilor Omului, decizia de inadmisibilitate din 6 martie 2012 din cauza D______ D____ și alții împotriva României (cererea nr. xxxxx/07), art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului se aplică doar pentru bunurile actuale ale unei persoane. Astfel, veniturile viitoare nu pot fi considerate "bunuri", cu excepția cazului în care dreptul a fost deja câștigat sau este sigur că va fi plătit (a se vedea, spre exemplu, Koivusaari și alții c. Finlandei, decizie din 23 februarie 2010, nr. xxxxx/06). Cu toate acestea, în anumite circumstanțe, o "speranță legitimă" de a obține un "bun" poate beneficia, de asemenea, de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Dacă interesul patrimonial în cauză este de ordinul creanței, el nu poate fi considerat o "valoare patrimonială" decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci când este confirmat printr-o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (Kopecky c. Slovaciei [MC], par. 52). Cu toate acestea, nu poate fi vorba despre o ”speranță legitimă” în situația în care există o divergență cu privire la interpretarea și aplicarea corectă a legii interne, iar pretențiile reclamanților sunt, prin urmare, respinse de instanțele naționale (Kopecky c. Slovaciei [MC], par. 50). În speță, pretențiile reclamanților care priveau modalitatea în care pensiile lor ar fi fost calculate nu pot fi considerate ca având o bază suficientă în jurisprudența internă, cât timp interpretarea dată de instanțe materiei a fost divergentă, cum reiese din decizia nr. 40/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii. În plus, având în vedere probele dosarelor, nu există vreun indiciu că, la data respingerii acțiunilor reclamanților, exista o jurisprudență bine stabilită în sensul recunoașterii creanțelor acestora. Rezultă că reclamanții nu au avut ”un bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

”Speranța legitimă”, ca posibilitate nematerializată prin care persoanele își pot realiza anumite drepturi, așa cum a fost creată prin jurisprudența Curții, trebuie să fie posibilă, licită, rezonabilă și să se poată realiza (a se vedea, pe larg, Kopecky c. Slovaciei, [MC]).

Așadar, interpretările divergente date prin soluții irevocabile de instanțele judecătorești nu au ca efect, de principiu, nașterea vreunei speranțe legitime ocrotite de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, pentru partea care a pierdut, inclusiv pentru faptul că nu au o bază suficientă în dreptul intern, caracterizată printr-o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (a se vedea, decizia nr.258/2004 pronunțata de Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv deciziile curților de apel prin care s-au admis astfel de cereri).

Mai mult, nu se poate reține că un reclamant ar avea o ”speranță legitimă” de a obține recunoașterea creanței sale, prin prisma jurisprudenței constante a instanțelor judecătorești interne, nici atunci când soluțiile jurisprudențiale se pronunță în baza unor texte de lege abrogate sau care încalcă principii fundamentale ale statului de drept, acestea nereprezentând o jurisprudență constantă și previzibilă a instanțelor judecătorești interne.

Soluția Curții din cauza D______ D____ și alții împotriva României reprezintă un argument în plus în analiza unor alegații similare invocate pe rolul instanțelor judecătorești, cu precădere a celor care soluționează litigii de muncă sau de asigurări sociale.

Curtea a decis anterior că soluțiile total diferite pronunțate de aceeași curte de apel asupra aceleiași chestiuni de drept încalcă art. 6 din Convenție (Santos Pinto c. Portugaliei, nr. xxxxx/04, 20 mai 2008). Însă, hotărârile divergente nu creează un drept de proprietate, ci sunt în măsură să determine doar obligarea unor state, sub imperiul Convenției, la plata unor despăgubiri pentru jurisprudența neunitară sau, mai degrabă, pentru lipsa unor mijloace adecvate în realizarea sa, în limitele art.14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție, combinate cu art. 6 din Convenție.

Totodată, existența unor hotărâri judecătorești neunitare reprezintă o caracteristică inerentă a oricărui sistem juridic care se bazează pe o rețea de instanțe de fond și de recurs, competente în domeniul lor de jurisdicție teritorială. Astfel de divergențe pot apărea și în cadrul aceleiași instanțe. Acest fapt, în sine, nu poate fi considerat contrar Convenției (a se vedea cauza Santos Pinto c. Portugaliei, hotărârea din 20 mai 2008, par. 41 și cauza T____ T____ c. României, hotărârea din 24 martie 2009).

Pentru a se putea statua asupra existenței unei încălcări a cerinței unui proces echitabil consacrată la art. 6 par. 1 din Convenție, în cazul unei jurisprudențe neunitare, Curtea a subliniat că trebuie îndeplinite anumite condiții, și anume: existența unei divergențe profunde și persistente în jurisprudența instanțelor interne, dacă legislația internă prevede mecanisme pentru remedierea inconsecvențelor, dacă mecanismul a fost aplicat și, după caz, cu ce efecte (a se vedea cauzele B____ c. României (nr. 1), hotărârea din 6 decembrie 2007, par. 34-40 și Ș_____ și Ș___ c. României, hotărârea din 27 ianuarie 2009, par. 33-36). De asemenea, trebuie luat în considerare și principiul securității juridice, care este implicit în toate articolele Convenției și constituie unul dintre aspectele fundamentale ale statului de drept. Principiul securității juridice garantează, inter alia, o oarecare stabilitate în cazurile juridice și contribuie la încrederea publicului în instanțe. Pe de altă parte, persistența hotărârilor judecătorești neunitare poate crea o stare de incertitudine juridică în măsură să scadă încrederea publicului în sistemul judecătoresc, în vreme ce această încredere este evident una dintre componentele esențiale ale unui stat de drept (P_______ c. României, hotărârea din 1 decembrie 2005; par. 98, cauza Vinčić și alții c. Serbiei, hotărârea din 1 decembrie 2009, par. 56 și cauza Ș________ și alții c. României, citată anterior). Cu toate acestea, cerințele securității juridice și protecția încrederii legitime a publicului nu conferă un drept dobândit la consecvența jurisprudenței (Unédic c. Franței, hotărârea din 18 decembrie 2008, par. 74). Evoluția jurisprudenței nu este, în sine, contrară bunei administrări a justiției, întrucât eșecul menținerii unei abordări dinamice și progresive ar risca să împiedice reforma sau ameliorarea (Atanasovski c. Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, hotărârea din 14 ianuarie 2010, par. 38).

Prin urmare, în baza art. 480 din Codul de procedură civilă, Curtea va respinge apelul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,

DECIDE:

Respinge apelul formulat de apelantul H________ I____ D____, CNP xxxxxxxxxxxxx, cu domiciliul ales la Cabinet avocat Habuc C_________ R___, București, ________________________, ___________, ____________, sector 3, împotriva sentinței civile nr.4435 din data de 05.05.2015 pronunțate de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr. XXXXXXXXXXXX, în contradictoriu cu intimata E___ DISTRIBUȚIE MUNTENIA S.A., cu sediul în București, ____________________.41-43, corp A, sector 1, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică de la 25 Ianuarie 2016.

Președinte, D______ G_______ E_____		Judecător, D_____ A___ C____
	Grefier, I_____ R_____ M______

Red. DAC

Dact: Z.G./4 ex/12.02.2016

Jud.fond. M.A____