Dosar nr. XXXXXXXXXXX

R O M Â N I A

TRIBUNALUL ILFOV

SECȚIA CIVILĂ

DECIZIE Nr. 1848 R/2015

Ședința publică de la 02 Decembrie 2015

Completul compus din:

PREȘEDINTE V___ A________ R___

Judecător M_____ E_____

Judecător D______ I___

Grefier A__ M____ O________

Pe rol judecarea recursului formulat de recurentul A___ I_____ E_____ împotriva sentinței civile nr. 4452 / 06.06.2013 a Judecătoriei Cornetu, în contradictoriu cu intimatul I____________ DE POLIȚIE AL JUDEȚULUI ILFOV având ca obiect – anulare proces verbal de contravenție.

Dezbaterile asupra recursului au avut loc în ședința publică din data de 10.11.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la aceea data, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când Tribunalul, a amânat succesiv pronunțarea pentru data de 17.11.2015, 24.11.2015, 02.12.2015, când,

TRIBUNALUL

Prin sentința civila nr. 4452 / 06.06.2013 Judecătoria Cornetu a respins plângerea contravențională formulată de petentul A___ I_____ E_____, în contradictoriu cu intimat IPJ ILFOV, ca neîntemeiată și a menținut procesul verbal contestat.

În motivarea în fapt și în drept a acestei soluții prima instanța de fond a constatat și reținut următoarele :

Prin procesul verbal de contravenție ________ nr. xxxxxxx încheiat la data de 23.12.2012 s-a reținut că petentul a condus auto marca Dacia cu nr.XXXXXXX pe DNCB, din direcția M_______ către Berceni și a efectuat manevra de depășire neregulamentară a auto XXXXXXX în zona de acțiune a indicatorului „ Depășire interzisă”.

Astfel, s-a reținut în sarcina petentului comiterea contravenției prevăzute de art. 100/3/e din OUG nr.195/2002 și pedepsită de art. 100/3 din același act normativ.

Potrivit art. 100 din OUG nr.195/2002 „(3) Constituie contravenție și se sancționează cu amenda prevăzută în clasa a II-a de sancțiuni și cu aplicarea sancțiunii contravenționale complementare a suspendării exercitării dreptului de a conduce pentru o perioadă de 30 de zile săvârșirea de către conducătorul de autovehicul sau tramvai a următoarelor fapte: e) nerespectarea regulilor privind depășirea”.

Potrivit art. 120 alin.1 din HG nr.1391/2006, „Se interzice depășirea vehiculelor: (…) h) în zona de acțiune a indicatorului "Depășirea interzisă".

Conform dispozițiilor art. 34 alin. 1 din OG nr. 2/2001, procesul-verbal de contravenție este supus controlului de legalitate și temeinicie al instanței.

Cu privire la controlul de legalitate, instanța de fond a constatat că în cauză nu este incident niciunul dintre motivele de nulitate absolută, prevăzute în mod expres de art. 17 din OG nr. 2/2001, procesul verbal de constatare și sancționare a contravențiilor conținând mențiunile privitoare la numele, prenumele și calitatea agentului constatator, numele și prenumele contravenientului, descrierea faptei săvârșite, data comiterii acesteia și semnătura agentului constatator.

Pe cale de consecință, instanța constată că procesul verbal în discuție a fost întocmit în mod legal.

Sub aspectul temeiniciei procesului verbal contestat, instanța, luând în considerare probatoriul administrat, a constatat de asemenea că procesul verbal în discuție a fost întocmit în mod temeinic.

Instanța, reține că procesul verbal contestat a fost încheiat în urma constatărilor efectuate ex propriis sensibus -„cu propriile simțuri”- de către agenții din cadrul intimatei, astfel încât actul administrativ în discuție se bucură de prezumția de legalitate, însemnând că actul a fost emis cu respectarea tuturor condițiilor de fond și de formă prevăzute de lege, asociată cu prezumția de autenticitate, respectiv actul emană în mod real de la cine se spune că emană, precum și cu prezumția de veridicitate, adică actul reflectă în mod real ceea ce a stabilit autoritatea emitentă.

Motivul pentru care actele administrative se bucură de tripla prezumție de legalitate, autenticitate și verdicitate este încrederea că autoritatea statală, recte agentul constatator, consemnează cu exactitate și în mod obiectiv faptele pe care le constată, fără a denatura realitatea prin consemnarea părtinitoare sau neconformă adevărului a unor fapte.

Sub aspectul prezumției de nevinovăție și al sarcinii probei în materie contravențională, instanța reține că în legislația româneasca, ca și în cea a altor state europene (spre exemplu, Germania, Slovacia), contravențiile au fost scoase de sub incidenta legii penale și suspuse unui regim administrativ.

În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (citată în continuare CEDO) a statuat că nimic nu împiedică statele să-și îndeplinească rolul lor de gardieni ai interesului public, prin stabilirea sau menținerea unei distincții între diferitele tipuri de infracțiuni.

De asemenea, Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (citată în continuare Convenția) nu se opune, în principiu, tendinței de „dezincriminare” existente în statele membre ale Consiliului Europei.

Cu toate acestea, așa cum s-a arătat în hotărârea din 21.02.1994, în cauza Ozturk împotriva Germaniei, faptele contravenționale intră sub incidența art. 6 al Convenției. Pentru a se face această aplicare a prevederilor art. 6 din Convenție, CEDO consideră că este necesar să fie avute în vedere trei criterii, respectiv:

a) caracterizarea faptei în dreptul național;

b) natura faptei;

c) natura și gradul de gravitate ale sancțiunii care ar putea fi aplicată persoanei în cauză.

În același sens, CEDO s-a pronunțat, de pilda, în cauzele Garyfallou AEBE împotriva Greciei (Hotărârea din 24 septembrie 1997), Lauko împotriva Slovaciei și Kadubec împotriva Slovaciei (hotărârile din 2 septembrie 1998).

În aprecierea acestor criterii, CEDO a stabilit că modul de definire a faptelor de către dreptul intern nu are decât o valoare relativă, esențială fiind natura faptei și a sancțiunii.

Cu toate acestea, CEDO a considerat drept pozitive masurile din legislațiile naționale referitoare la dezincriminarea unor infracțiuni mai puțin grave în "interesul individului". CEDO a avut în vedere faptul ca sancțiunile administrative nu privesc un grup de persoane, ci se adresează tuturor cetățenilor în vederea realizării scopului preventiv și represiv al sancțiunii, ceea ce conferă faptei natură penală.

În aceste condiții, distincția realizată de statele europene între crime, delicte și contravenții nu este operantă, în sensul art. 6 din Convenție, toate având caracter penal. Tocmai de aceea prevederile acestui articol garantează oricărui acuzat dreptul la un proces echitabil, inclusiv prezumția de nevinovăție, indiferent de calificarea faptei din dreptul intern.

În acest sens, instanța reține că potrivit jurisprudenței CEDO în materie penală, jurisprudență care este obligatorie pentru instanțele naționale, conform art. 20 alin. 2 din Constituția României, administrarea probelor trebuie privită în lumina paragrafelor 2 și 3 ale art. 6 din Convenție. Primul consacră principiul prezumției de nevinovăție și implică, printre altele, ca în exercitarea funcțiilor lor membrii tribunalului să nu plece de la ideea preconcepută că acuzatul a comis actul incriminat; sarcina probei aparține acuzării și dubiul profită celui acuzat. Printre altele, trebuie să i se indice celui vizat acuzațiile aduse pentru a i se oferi posibilitatea de a-și pregăti și prezenta apărarea în cunoștință de cauză, și de a-i oferi probe suficiente pentru a susține un verdict de vinovăție.

De asemenea, combinat cu paragraful 3, paragraful 1 al art. 6 din Convenție obligă printre altele statele contractante la măsuri pozitive. Acestea constau în obligația de a informa acuzatul, în cel mai scurt timp, despre natura și cauza acuzației ce îi este adusă, în obligația de a-i acorda timpul și facilitățile necesare pentru a-și pregăti apărarea și de a-i garanta dreptul de a se apăra, el însuși sau cu asistența unui avocat, de a-i permite să pună întrebări personal martorilor acuzării sau să obțină interogarea acestora, dar și de a obține citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării. Acest din urmă drept implică nu doar existența în această materie a unui echilibru între acuzare și apărare dar și ca audierea martorilor să aibă în general un caracter contradictoriu.

Cu toate acestea, în cauza A_____ împotriva României, CEDO a precizat că nu este interzis sistemelor interne să prevadă și să opereze cu ajutorul prezumțiilor, însă în materie penală statele sunt obligate să nu depășească o limită proporțională și rezonabilă a modalității în care funcționează respectiva prezumție raportată la gravitatea sancțiunii la care este expus acuzatul/petentul. Totodată, în exercitarea atribuțiilor pe care le au, judecătorii trebuie să facă aplicarea prezumției de nevinovăție a petentului și nu trebuie să pornească de la ideea preconcepută că acesta a săvârșit fapta de care este acuzat, sarcina probei incumbând intimatei, orice îndoială trebuind să profite contestatorului.

Considerând că legislația contravențională română este calificată „penală”, în înțelesul european autonom al CEDO și recunoscând prezumția de nevinovăție a petentului, prima instanța a constatat că aceasta a fost răsturnată prin prezumția de legalitate -asociată cu cele de autenticitate și veridicitate- a cărei aplicare nu este interzisă de CEDO, decât în ipoteza utilizării acesteia în mod nerezonabil.

În cazul de față, având în vedere faptul că din procesul verbal rezultă că organul constatator a constatat prin propriile simțuri săvârșirea faptei, văzând și natura sancțiunilor aplicate petentului, instanța apreciază că prezumția de legalitate poate fi aplicată fără a se încălca prin aceasta prezumția de nevinovăție a contestatorului. A considera că inclusiv în ipoteza în care fapta contravențională este constatată prin propriile simțuri de către reprezentanții autorității statele, tripla prezumția de legalitate, autenticitate și veridicitate nu este suficientă pentru a dovedi vinovăția contestatorului - bineînțeles în ipoteza în care acesta nu face dovada contrară respectivei prezumții - ar însemna a crea practic situații de impunitate, ca urmare a imposibilității obiective a administrării altor mijloace de probă de către intimată, aspect ce nu poate fi conceput.

Instanța de fond a apreciat că sarcina probei revine intimatei exclusiv în ipoteza în care fapta reținută în sarcina contravenientului nu a fost percepută prin propriile simțuri de către agentul constatator, ci pe baza altor elemente, cum ar fi de exemplu declarațiile unor martori, de altfel aceasta fiind interpretarea ce rezultă din cauza A_____ împotriva României.

Recunoscând tripla prezumția de legalitate, autenticitate și veridicitate de care se bucură prezentul proces verbal, instanța apreciază că sarcina probei, prin care să se tindă la combaterea efectelor generate de aplicarea acestei prezumții, incumbă petentului.

Cu toate acestea, petentul nu a reușit să răstoarne prezumția de temeinicie a procesului verbal contestat și să dovedească o situație de fapt contrară celei reținute de agentul constatator.

Susținerea petentului conform căreia acesta a fost obligat să efectueze o manevră de devansare a altui autoturim, pentru a evita un impact, din cauza faptului că acesta nu îi acordase prioritate, nu poate fi reținută deoarece nu a fost probată.

Declarația martorului audiat în cauză este înlăturată de instanță, care o apreciază ca fiind subiectivă, având în vedere relația acestuia cu petentul, martorul fiind soția petentului.

Susținerea petentului conform căreia în acea zonă nu există marcaje care să interzică depășirea nu poate fi reținută de instanță deoarece nu a fost dovedită de petent. Mai mult, din punctul de vedere depus de agentul de poliție rezultă faptul că în zona unde a fost reținută ca fiind săvârșită contravenția existau indicatoare care interziceau efectuarea manevrei de depășire.

În ceea ce privește susținerea petentului în sensul că martorul asistent precizat în actul contestat este chiar conducătorul auto al vehiculului care nu a acordat prioritate petentului, este lipsită de relavanță având în vedere că nu era necesară prezența unui martor asistent, având în vedere că petentul a semnat procesul verbal contestat.

Cu privire la sancțiunea aplicată, instanța a avut în vedere că potrivit art. 21 alin. 3 din O.G. nr. 2/2001, sancțiunea se aplică în limitele prevăzute în actul normativ și trebuie să fie proporțională cu gradul de pericol social al faptei săvârșite, ținându-se seama de împrejurările în care a fost săvârșită fapta, modul și mijloacele de săvârșire a acesteia, de scopul urmărit, de urmarea produsă, precum și de circumstanțele personale ale contravenientului și de celelalte date înscrise în procesul verbal.

Față de dispozițiile legale menționate anterior, instanța de fond a aprecit că în mod corect agentul constatator a procedat la individualizarea sancțiunii și a aplicat amenda contravențională minimă în cuantum de 280 lei (echivalentul a 4 puncte amendă) și măsura complementară a reținerii permisului de conducere, motiv pentru care apreciază că nu se impune înlocuirea sancțiunii amenzii contravenționale cu sancțiunea „avertisment”.

De asemenea instanța a constatat că pedeapsa complementară a reținerii permisului de conducere a fost aplicată conform legii, având ca scop înlăturarea unei stări de pericol și preîntâmpinarea săvârșirii altor fapte interzise de lege.

Având în vedere considerentele de fapt și de drept expuse anterior, în temeiul art. 34 alin.1 din O.G. nr. 2/2001, modificată, instanța a respins plângerea formulată de către petent ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe civile, a formulat recurs recurentul A___ I_____ solicitând instanței, în principal, admiterea recursului, casarea sentinței atacate, admiterea plângerii contravenționale și anularea procesului verbal.

Prin motivarea în fapt și în drept, recurentul a reitera în esență susținerile din cererea de chemare în judecată, subliniind că instanța de fond în mod nelegal și netemeinic nu a avut în vedere mărturia soției sale, A___ C_______, deși partea adversă nu s-a opus.

Partea critică sentința civila și pentru faptul că a fost împiedicat să administreze toate probele solicitate, respectiv relații de la administratorul drumului unde s-a produs fapta, în dovedirea împrejurării că lipseau marcajele rutiere, în concret axul drumului pe care se presupune că l-a depășit

Recurentul face trimitere și la legislația europeană, respectiv art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și la jurisprudența europeană în materie.

Cererea nu a fost motivată în drept .

Recurentul nu a atașat înscrisuri în susținere.

Intimata nu a formulat întâmpinare și nu s-a prezentat spre a-și susține poziția procesuală.

Analizând recursul declarat, tribunalul reține următoarele:

Prin motivele de recurs s-a susținut că sentința civilă recurată este netemeinică.

În fapt, prin procesul verbal de constatare si sancționare a contravenției ________ nr. xxxxxxx/23.12.2012 întocmit de intimat, petentul a fost sancționat cu amendă în cuantum de 280 de lei și s-a dispus luarea măsurii administrative a reținerii permisului de conducere în vederea suspendării dreptului de a conduce, pentru săvârșirea contravenției prevăzută de art. 100 alin. 3 lit. e) din OUG 195/2002, republicată, întrucât, la data de 23.12.2012, ora 09,30, a condus autoturismul și a efectuat manevra de depășire a unui alt autoturism în zona de acțiune a indicatorului “Depășirea interzisă”.

În drept, instanța reține că, potrivit art. 34 din OG 2/2001, instanța învestită cu soluționarea plângerii analizează legalitatea și temeinicia procesului-verbal de contravenție și hotărăște asupra sancțiunii.

Este adevărat că OG 2/2001 nu conține dispoziții exprese privind valoarea probantă a procesului-verbal de contravenție însă, având în vedere că acesta este un act administrativ, atât în doctrina de specialitate, cât și în practica judiciară se aplică principiile generale din dreptul administrativ privind prezumția relativă de legalitate, astfel încât, din această perspectivă, îi revine petentului obligația de a propune și aduce probe care să dovedească contrariul celor reținute de agentul constatator în procesul-verbal de constatare a contravenției.

Dincolo de prevederile dreptului național român, instanța reține că, cel puțin după pronunțarea cauzei A_____ împotriva României (hotărârea CEDO-Secția a III-a din 04.10.2008), este fără putință de tăgadă faptul că materia contravențională română se încadrează în noțiunea de „acuzație în materie penală” prevăzută de art. 6 paragraful 1 CEDO, astfel încât devin incidente toate garanțiile prevăzute de Convenția europeană, inclusiv prezumția de nevinovăție.

Însă, instanța subliniază că, din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în materia prezumției de nevinovăție sub aspectul sarcinii probei, rezultă că art. 6 paragraful 2 din CEDO nu interzice existența unor prezumții de fapt sau de drept (hotărârea Salabiaku împotriva Franței din 7.10.1988).

Mai mult, Curtea europeană a statuat că, prin reglementarea acestor prezumții, statele trebuie să respecte cerința proporționalității între mijloacele folosite și scopul legitim urmărit (hotărârea Janosevic împotriva Suediei, par. 101).

Făcând aplicarea jurisprudenței europene mai sus prezentate la procedura contravențională judiciară reglementată de OG 2/2001, instanța reține că prezumția de legalitate și temeinicie de care se bucură procesul-verbal de constatare și sancționare a contravenției nu este, per se, contrară dispozițiilor art. 6 din Convenție și, implicit, nici art. 21 alin. 3 din Constituție privind dreptul la un proces echitabil.

De altfel, astfel cum s-a pronunțat și Curtea Constituțională în decizia nr. 349/2003, persoana împotriva căreia s-a întocmit procesul-verbal de constatare a contravenției nu este pusă în fața unui verdict definitiv de vinovăție și de răspundere, ci doar în fața unui act administrativ de constatare, ale cărui efecte pot fi înlăturate prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege. Procesul-verbal de constatare a contravenției stabilește definitiv vinovăția persoanei în cauză numai în condițiile în care aceasta atacă în justiție procesul-verbal de constatare a contravenției, iar instanța respinge plângerea formulată ca neîntemeiată, însă în acest caz nu se poate reține că s-a încălcat principiul prezumției de nevinovăție, căci răspunderea contravenientului a fost stabilită, așa cum prescriu Constituția și Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, prin hotărâre judecătorească definitivă.

Examinând modul de încheiere a procesului-verbal contestat, instanța constată că acesta a fost întocmit cu respectarea condițiilor prevăzute de lege, nefiind incident niciunul dintre cazurile de nulitate absolută reglementate de art. 17 din OG 2/2001, care să poată fi invocate din oficiu de către instanța de judecată.

Constatând legalitatea procesului-verbal contestat, instanța apreciază că acesta se bucură și de o prezumție de temeinicie, astfel cum reiese din economia dispozițiilor art. 34 alin. 1 din OG 2/2001, prezumție relativă care poate fi răsturnată prin administrarea probei contrarii.

Această probă trebuie să fie făcută de către contestator, în calitate de titular al plângerii contravenționale.

În cauza de față, însă, tribunalul constată că petentul a făcut dovada netemeiniciei procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției, prezumția de care beneficiază acesta fiind, așadar, răsturnată. Astfel, martora audiată în cauză a declarat că la data de 23.12.2012 se afla în autoturismul condus de către petent, iar înainte de a fi oprit de către organele de poliție acesta a efectuat o manevră de depășire a unui alt autoturism care nu le-a acordat prioritate, astfel că petentul a fost nevoit să depășească un alt autoturism. Această declarație se coroborează cu susținerile petentului din cuprinsul plângerii.

Față de aceste considerente de fapt și de drept, având în vedere că petentul a făcut dovada contrară situației de fapt reținute în cuprinsul procesului verbal, în temeiul art. 304 pct. 9, 312 alin. 1 C. pr. Civ., recursul va fi admis și se va modifica în tot sentința civilă recurată, în sensul că urmează să admită plângerea contravențională, să anuleze procesul-verbal de contravenție, ca fiind netemeinic întocmit de către intimată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE

Admite recursul, formulat de recurentul A___ I_____ E_____ împotriva sentinței civile nr. 4452/06.06.2013 a Judecătoriei Cornetu, în contradictoriu cu intimatul I____________ DE POLIȚIE AL JUDEȚULUI ILFOV.

Modifică în tot sentința recurată, în sensul că :

Admite plângerea.

Anulează procesul-verbal contestat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică azi, 02.12.2015.

Președinte, V___ A________ R___	Judecător, M_____ E_____	Judecător, D______ I___
	Pt. Grefier, A__ M____ O________ Transferată din instanță, semnează grefierul șef de secție civilă

Concept.gref.18.12.2015

Redact.jud.M.E.

Judec.fond. S_____ I____ – Jud. Cornetu