Document finalizat

Cod ECLI ECLI:RO:TBTIM:2016:030.xxxxxx

R O M Â N I A

TRIBUNALUL T____

SECȚIA DE C_________ ADMINISTRATIV SI FISCAL

DECIZIE Nr. 2/2016

Ședința publică din 12 ianuarie 2016

Instanța constituită din:

PREȘEDINTE A______ S______

Judecător M_____ T____

Grefier A_____ C_______ T________

Pe rol soluționarea apelului declarat de apelantul petent N______ I__ A________ împotriva sentinței civile nr. 2233/25.02.2015, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr. XXXXXXXXXXXXXXX, în contradictoriu cu intimatul I____________ DE S___ PENTRU CONTROLUL ÎN TRANSPORTUL RUTIER - IT 5, în cauza având ca obiect anulare proces verbal de contravenție.

La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit părțile.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier după care,

Instanța, având în vedere că pricina se află la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, procedând la verificarea competenței conf. art. 131 C__ constată că este competentă general, material și teritorial să soluționeze cauza în baza art. 95 C__.

Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, instanța constată încheiată cercetarea judecătorească și reține cauza spre soluționare.

TRIBUNALUL

Deliberând asupra apelului, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2233/25.02.2015, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr. XXXXXXXXXXXXXXX, a fost respinsă plângerea contravențională formulată de către petentul N______ I__ A________, în contradictoriu cu intimatul I____________ de S___ pentru Controlul în Transportul Rutier - I____________ Teritorial nr. 5.

A fost menținut procesul verbal de constatare a contravențiilor ___________ nr.xxxxxx încheiat la 11.10.2013 ca legal și temeinic.

Nu au fost acordate cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut următoarele:

Prin procesul-verbal de constatare și sancționare a contravențiilor ___________ nr. xxxxxx/11.10.2013, s-a aplicat petentului o amendă contravențională în cuantum de 18.000 lei, deoarece, în data de 10.10.2013, a fost oprit în trafic, pe șoseaua de centură a localității Timișoara și a fost verificat autovehiculul cu nr. de înmatriculare XXXXXXXXX, care tracta semiremorca XXXXXXXXX, ambele utilizate de către S.C. ESTIFE PREST S.R.L.,constatându-se că șoferul conducea un vehicul utilizat la efectuarea transportului rutier fără a deține atestat/certificat de competență profesională.

Actul sancționator contestat conține toate elementele prevăzute de art. 17 din O.G. nr. 2/2001 cu modificările ulterioare, sub sancțiunea nulității absolute, iar sub aspectul nulității relative nu s-a făcut dovada producerii unei vătămări care să nu poată fi înlăturată altfel decât prin anularea actului.

Au fost respinse ca neîntemeiate motivele de nulitate invocate de către petent, constând în lipsa vinovăției sale, care ar trebui să îmbrace forma intenției, precum și în faptul că nu se încadrează în textul de lege sancționator, deoarece în momentul opririi conducătorului auto acesta nu utiliza autovehiculul la efectuarea transportului rutier, ci doar se deplasa cu acesta la o locație unde urma să fie încărcat.

Sub primul aspect, s-a reținut că, în materia răspunderii civile delictuale, vinovăția nu trebuie să îmbrace doar forma intenției, ci și a culpei, petentul fiind vinovat de încălcarea normelor legale care reglementează condițiile pe care trebuie să le îndeplinească un conducător auto în cazul în care efectuează astfel de transporturi.

În ceea ce privește fapta săvârșită de către petent, s-a constatat că se încadrează în textul legal sancționator, de vreme ce, la momentul constatării contravenției ,petentul, în calitate de conducător auto al vehiculului oprit, nu avea certificatul de competență profesională valabil pentru tipul de transport efectuat.

Noțiunea de transport rutier este definită de art. 3 pct.39 din OG nr. 27/2011 privind transporturile rutiere și anume :,, deplasarea persoanelor sau a mărfurilor cu un autovehicul ori cu un ansamblu de vehicule rutiere, pe un drum deschis circulației publice, chiar dacă vehiculele respective sunt, pe o anumită porțiune a parcursului, transportate la rândul lor pe sau de alte vehicule ori dacă autovehiculele se deplasează fără încărcătură. Operațiunile de încărcare/descărcare și de întocmire/distribuire a documentelor însoțitoare ale transportului, realizate sau supravegheate de către conducătorul autovehiculului ori al ansamblului de vehicule rutiere, sunt parte integrantă din transportul rutier”.

Prin urmare ,nu are nicio relevanță,sub aspectul răspunderii contravenționale ,că în momentul controlului ansamblul rutier nu era încărcat, câtă vreme, din chiar cuprinsul plângerii contravenționale, a reieșit că șoferul se îndrepta spre locul unde urma să preia marfă, deci vehiculul condus era utilizat la efectuarea transportului rutier de mărfuri.

Sub aspectul temeiniciei actului sancționator, instanța a reținut că procesul-verbal de contravenție beneficiază de o prezumție simplă de legalitate și temeinicie ce poate fi răsturnată prin administrare unor probe contrarii administrate în cadrul soluționării plângerii contravenționale. O astfel de prezumție nu este contrară prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, Curtea reținând în Hotărârea pronunțată în Cauza Salabiaku c. Franței, că prezumțiile sunt permise de Convenție dar nu trebuie să depășească limitele rezonabile ținând seama de gravitatea mizei și prezervând drepturile apărării. Nu contravine această prezumție nici celei de nevinovăție a persoanei sancționate contravențional, care la rândul ei nu are caracter absolut.

În cazul de față, fapta a fost constatată de către agentul constatator ex propriis sensibus, neexistând nicio dovadă care să infirme starea de fapt reținută de acesta, petentul nefiind în imposibilitatea de a face dovada contrarie celor consemnate în procesul-verbal astfel că nu se depășește limita rezonabilă a prezumției simple de legalitate și temeinicie a actului sancționator.

Petentul nu a contestat starea de fapt descrisă în procesul-verbal de contravenție, ci interpretarea de către agentul constatator a textului legal în așa fel încât fapta sa să nu fie considerată o contravenție.

Cu privire la cererea petentului de înlocuire a sancțiunii amenzii contravenționale cu cea a avertismentului, instanța o va respinge, deoarece agentul constatator, aplicând amenda contravențională, a respectat prevederile art. 21 alin. 3 din O.G. nr. 2/2001 care prevăd că “sancțiunea se aplică în limitele prevăzute de actul normativ și trebuie să fie proporțională cu gradul de pericol social al faptei săvârșite, ținându-se seama de împrejurările în care a fost săvârșită fapta, de modul și mijloacele de săvârșire a acesteia, de scopul urmărit, de urmarea produsă, precum și de circumstanțele personale ale contravenientului și de celelalte date înscrise în procesul-verbal.” Din analiza motivelor invocate în plângerea contravențională, a reieșit că petentul nu a înțeles finalitatea dispozițiilor legale încălcate, astfel că nu se impune înlocuirea amenzii contravenționale cu sancțiunea avertismentului, deoarece această ultimă sancțiune nu și-ar atinge scopul pentru care a fost edictată de către legiuitor, și anume îndreptarea conduitei contravenientului.

Față de cele de mai sus, instanța, în temeiul art. 34 din O.G. nr. 2/2001 cu modificările ulterioare, a respins plângerea contravențională ca neîntemeiată.

Văzând că intimatul nu a solicitat cheltuieli de judecată, acestea nu au fost acordate.

Împotriva sentinței civile nr.2233/25.02.2015, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr. XXXXXXXXXXXXXXX, la data de 26.08.2015, in temeiul art. 466 alin (1) N.C.pr.civ, in termenul legal prevăzut de art. 468 N.C.pr.civ., a formulat apel petentul N______ I__ A________, solicitând rejudecarea cauzei si schimbarea în tot a hotărârii apelate, cu consecința admiterii plângerii contravenționale astfel cum a fost formulata, in sensul anularii procesului-verbal de constatare si sancționare a contravenției nr. xxxxxx din data de 11.10.2013, cu cheltuieli de judecata.

În motivarea apelului, s-a arătat că, din analiza motivelor pe care se bazează sentința apelata, rezulta, fără dubii, ca instanța de fond, pe lângă faptul ca nu a luat in considerare toate apărările formulate de către petent, a dat o interpretare complet eronata normelor legale incidente in speța dedusa judecații, norme in baza cărora au fost formulate pretențiile petentului.

In fapt, prin Procesul verbal de constatare a contravențiilor nr. xxxxxx, s-a reținut in sarcina sa încălcarea prevederilor art.3 pct. 15 din HG nr. 69/2012, stabilindu-se de către agentul constatator faptul ca la ora 13:25, in data de 10.10.2013, in urma controlului efectuat de către acesta, petentul conducea un vehicul utilizat la efectuarea transportului rutier fără a deține atestat certificat de competenta profesionala.

Astfel cum a învederat si in fata primei instanțe, întrucât se consideră nevinovat de săvârșirea contravenției reținute in sarcina sa, a formulat in consecința plângere contravenționala împotriva procesului-verbal de contravenție, plângere care a fost in mod nelegal si netemeinic respinsa de Judecătoria Timișoara.

Potrivit art. 3 pct. 15 din HG 69/2012 „ conducerea unui vehicul utilizat la efectuarea transportului rutier de către conducătorii auto care nu dețin atestat/certificat de competenta profesionala sau al căror atestat/ certificat de competenta profesionala are termenul de valabilitate expirat` constituie contravenție si se sancționează conform prev. art. 6 alin 1 si 2 lit. a din HG 69/2012 cu amenda aplicabila operatorului rutier.

In primul rând, trebuie avut in vedere faptul ca, potrivit art. 59 din HG nr. 69/2012 privind circulația pe drumuri publice, prevederile prezentei hotărâri referitoare la contravenții se completează cu cele ale Ordonanței Guvernului nr. 2/2001, iar, potrivit dispozițiilor art. 15 din OG nr. 2/2001 contravenția se constata printr-un proces-verbal încheiat de persoanele anume prevăzute în actul normativ care stabilește și sancționează contravenția, denumite în mod generic agenți constatatori.

Pe de alta parte, pentru a avea calitatea de subiect activ al contravenției sus menționate, o persoana trebuia sa fi acționat din proprie inițiativa in vederea săvârșirii cu vinovăție a faptei sancționată contravențional, sa fi luat singura hotărârea de a savarsi fapta respectiva.

Or, contravenția reținuta prin procesul-verbal atacat, respectiv amenda aplicata de către agentul constatator, se refera doar la situațiile in care s-ar fi efectuat in mod concret activități de transport rutier. Acest aspect rezulta chiar din titlul actului normativ care prevede si sancționează contravenția, respectiv HG nr. 69/2012, in sensul ca acesta se aplica, printre altele, doar „transportului rutier", nu si in situația conducerii unui autovehicul destinat transportului, dar care nu efectua la acel moment nicio activitate de transport rutier efectiv. La acel moment apelantul nu efectua niciun fel de transport rutier, doar se deplasa cu autovehiculul si cu semiremorca goale, către locația unde urmau a fi încărcate si preluate de către un alt șofer.

Raportat la circumstanțele concrete ale cauzei, apelantul a solicitat instanței a remarca faptul ca textul art. 3 pct. 15 din HG nr. 69/2012 se refera la „conducerea unui vehicul utilizat la efectuarea transportului". Atâta vreme la momentul opririi in trafic nu utiliza autovehiculul la efectuarea transportului rutier, rezulta fără putința de dubiu faptul ca in mod nelegal si netemeinic s-a dispus sancționarea contravenționala.

Din interpretarea pe care o conferă prima instanța acestei norme legale, ar rezulta faptul ca orice persoana poate fi oprita in trafic si sancționată in baza art. 3 pct. 15 din HG nr. 69/2012, indiferent daca efectuează sau nu, in concret, activități de transport rutier. Astfel de sancțiuni contravenționale pot fi dispuse doar persoanelor care efectuează transport rutier fără respectarea normei legale anterior menționate. In speța, apelantul nu a efectuat transport rutier, dar, cu toate acestea, a fost sancționat contravențional in baza unei norme legale care nu i se poate aplica, tocmai având in vedere circumstanțele concrete ale faptei.

Totodată, față de cele arătate, prima instanța trebuia sa aibă in vedere faptul ca agentul constatator nu poate face proba săvârșirii contravenției de către contravenient, sarcina probei revenindu-i. Astfel, in acord cu jurisprudența Curții Europene A Drepturilor Omului, persoana in sarcina căreia a fost reținuta săvârșirea unei contravenții, in temeiul art. 6 par. 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale, beneficiază de prezumția de nevinovăție, care este aplicabila si in cazul faptelor sancționate contravențional in dreptul intern si atrage răsturnarea sarcinii probei in cazul litigiilor contravenționale (deja existând numeroase decizii ale CEDO in acest sens, decizii care sunt obligatorii, au prioritate in fata oricăror reglementari interne si trebuie aplicate, pe cale de consecința, de către toate instanțele romanești). In aceste condiții, persoana sancționată contravențional, in speța apelantul, nu trebuia sa facă proba nevinovăției sale, ci autoritatea din care face parte agentul constatator are obligația de a proba existenta faptei, identitatea persoanei care a săvârșit-o si vinovăția acesteia. Agentul constatator nu poate constata incalcarea normelor legale doar prin folosirea propriilor sale simțuri, fiind indubitabil ca este necesara probarea săvârșirii contravenției constatate cu mijloace de proba pe care le deține si trebuie sa le facă intimata.

În ce privește sarcina probei, potrivit dispozițiilor art. 1 din OG nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, răspunderea juridica pentru contravenții isi are temeiul in săvârșirea cu vinovăție a unei fapte contravenționale.

Pentru a avea calitatea de subiect activ al contravenției menționate, o persoana trebuie sa fi acționat din inițiativa proprie in vederea săvârșirii cu vinovăție a faptei pentru care a fost sancționat contravențional, sa fi luat singura hotărârea de a savarsi acea fapta.

Cu toate ca in materie contravenționala nu este prevăzut in mod expres caracterul personal al răspunderii contravenționale, acest principiu se desprinde clar din prevederile art. 1 din OG nr. 2/2001, care definește contravenția drept fapta săvârșita cu vinovăție, stabilita si sancționată prin lege, ordonanțe sau alte acte cu caracter normativ. Pe de alta parte, scopul aplicării sancțiunii pentru asemenea fapte este unul preventiv si .punitiv, iar nu reparator. Mai mult, acesta .concluzie se desprinde si din jurisprudența CEDO (Ziliberberg împotriva Moldovei, hot. din 1 februarie 2005), care a reținut constant faptul ca amenda contravenționala nu are caracter de despăgubire pentru acoperirea unui prejudiciu, ci are un caracter preventiv si sancționator, situație in care sancțiunea poate fi tratata ca specifica dreptului penal. Aceasta concluzie se impune chiar daca potrivit art. 8 alin. 1 din OG nr. 2/2001, sancțiunea contravenționala are caracter administrativ, intrucat calificarea data in dreptul intern este relativa.

În materie contravenționala, atât in conformitate cu reglementările interne cat si in lumina jurisprudenței CEDO, urmare a respectării principiului prezumției de nevinovăție, atunci când nu se poate stabili cu certitudine vinovăția unei persoane pentru săvârșirea unei fapte sancționată de lege, nu este posibila tragerea ei la răspundere, îndoiala profitând celui învinuit de săvârșirea faptei - in dubio pro reo.

Înainte de a fi o problema de drept, regula in dubio pro reo (principiu complementar prezumției de nevinovăție) este o problema de fapt. înfăptuirea justiției cere ca judecătorii sa nu se întemeieze, in hotărârile pe care le pronunță, pe probabilitate, ci pe certitudinea dobândita pe baza de probe decisive, complete, sigure, in măsura sa reflecte realitatea obiectiva a faptei supusa judecații.

Aceasta deoarece, prin Decizia nr. 70 din data de 21 februarie 2013 (publicata in M. Of. Nr. 204 din 10 aprilie 2013), Curtea Constituționala a României a subliniat faptul ca procesul-verbal de constatare si de sancționare a contravenției se bucura de prezumția de legalitate, insa, atunci când este formulata o plângere împotriva acestuia, este contestata chiar prezumția de care se bucura. In acest caz, cade in sarcina instanței de judecata investite cu soluționarea pricinii, sa administreze probele prevăzute de lege, necesare in vederea verificării legalității si temeiniciei procesului-verbal. Cel care a formulat o plângere nu trebuie sa isi demonstreze propria nevinovăție, revenind instanței de judecata obligația de a administra tot probatoriul necesar stabilirii adevărului.

Practica oferita de către Curtea Constituționala in aceasta materie este constanta. Astfel, prin Decizia nr. 1.096 din 8 septembrie 2009, publicata in M. Of. Nr. 695 din 15 octombrie 2009, s-a reținut ca procesul-verbal de constatare si de sancționare a contravenției se bucura de prezumția de legalitate, insa, atunci când este formulata o plângere împotriva acestuia, este contestata chiar prezumția de care se bucura. In acest caz, instanța de judecata competenta va administra probele prevăzute de lege, necesare in vederea verificării legalității si temeiniciei procesului-verbal. Cel care a formulat plângerea nu trebuie sa isi demonstreze propria nevinovăție, revenind instanței de judecata obligația de a administra tot probatoriul necesar stabilirii adevărului.

De asemenea, prin Decizia nr. 287 din 27 martie 2012, publicata in M. Of. Nr. 373 din 1 iunie 2012, Curtea a constatat ca dispozițiile de lege criticate stabilesc o regula de procedura clara, precisa, de natura sa confere suficiente garanții care sa împiedice încheierea abuziva a procesului-verbal fără participarea contravenientului si sa protejeze dreptul la un proces echitabil al acestuia.

In subsidiar, in măsura in care se va aprecia ca s-ar fi săvârșit o contravenție, apelantul a solicitat, in temeiul art. 38 alin. (3) si art. 7 alin 2 din OG 2/2001, înlocuirea sancțiunii amenzii contravenționale cu cea a avertismentului, întrucât fapta reținuta in procesul verbal, nu a pus in pericol siguranța circulației, fapta constatata fiind de o gravitate redusa, chiar inexistenta.

In aceasta modalitate, se poate repara disproporția evidenta dintre fapta contravenționala constatata si sancțiunea aplicata in concret, care este una exorbitanta. Astfel, s-a solicitat a se avea in vedere ca potrivit art. 7 alin. 3 din O.G. nr. 2/2001 avertismentul se poate aplica si in cazul in care actul normativ de stabilire si sancționare a contravenției nu prevede aceasta sancțiune. In acest sens, s-a solicitat instanței de recurs, sa retina in prezenta cauza lipsa de pericol social concret al faptei contravenționale, relevat de aspectele evocate mai sus, intenția si pericolul social al faptelor reținute fiind mult scăzute.

A apreciat apelantul ca, in cazul in care instanța va considera ca fapta sa constituie contravenție, modul de săvârșire al contravențiilor trebuie sa se reflecte ______________________________ corect individualizata din punct de vedere legal. Astfel, având in vedere considerațiile de mai sus, precum si criteriile prevăzute de art. 21 alin (3) din O.G nr. 2/2001, raportate la împrejurările concrete in care faptele au fost săvârșite, urmarea de mica gravitate produsa, si gradul de pericol social redus al faptei contravenționale, scopul sancțiunii contravenționale in prezenta cauza poate fi atins si prin aplicarea avertismentului.

Cu soluționarea acestui capăt subsidiar de cerere apelantul a investit si prima instanța care, insa, nu a înțeles rațiunea unei asemenea solicitări. Pe de o parte, faptul ca a formulat un petit subsidiar, nu înseamnă in niciun caz o recunoaștere a faptei contravenționale reținute in sarcina sa. Pe de alta parte, formularea unei astfel de cereri rezida in însăși ideea de „drept la apărare" si „drept la un proces echitabil". Aceasta deoarece, in definitiv, instanța de judecata este cea care decide, insa doar in urma analizării întregului ansamblu probator al cauzei si in urma coroborării acestuia cu circumstanțele spetei concrete deduse judecații.

Analizând motivarea instanței de fond, rezulta fără putința de tăgada faptul ca aceasta nu a înțeles temeiul si dreptul de formulare a apărărilor necesare in cadrul prezentului demers judiciar. Deoarece, in opinia eronata a Judecătoriei Timișoara, simplul fapt ca a inteles sa formuleze plângere contravenționala si sa formuleze apărările necesare, ar impune sancționarea contravenționala. In mod nelegal si netemeinic s-a reținut de prima instanța faptul ca:

„Din analiza motivelor invocate in plângerea contravenționala reiese ca petentul nu a înțeles finalitatea dispozițiilor legale încălcate astfel ca nu se impune înlocuirea amenzii contravenționale cu sancțiunea avertismentului deoarece aceasta ultima sancțiune nu si-ar atinge scopul pentru care a fost edictata de către legiuitor, si anume îndreptarea conduitei contravenientului."

S-ar deduce din raționamentul instanței de judecata faptul ca orice plângere contravenționala se impune a fi respinsa tocmai deoarece petentul a contestat si a criticat fapta/faptele reținute in sarcina sa de către agentul constatator. In aceasta situație, s-ar ajunge la un non-sens deoarece s-ar nega dreptului oricărei persoane de a contesta legalitatea si temeinicia unei fapte reținute in mod incorect in sarcina sa si s-ar lipsi de substanța însăși noțiunea de „plângere contravenționala".

Orice sancțiune juridica, inclusiv cea contravenționala, nu reprezintă un scop in sine ci un mijloc de reglare a raporturilor sociale, de formare a unui spirit de responsabilitate, iar pentru aceasta nu este nevoie in toate cazurile sa se aplice sancțiunea amenzii. Sancțiunile juridice nu constituie mijloace de răzbunare ale societății, ci de prevenire a faptelor ilicite si de educare a persoanelor vinovate. ( Sentința Civila nr 746/ 25.11.2011 pronunțata de Judecătoria Harsova/ Dos. XXXXXXXXXXXX).

Pentru motivele arătate, s-a solicitat, in temeiul art. 480 alin. (2) Cod proc. civ., admiterea apelului, si procedând la rejudecarea pe fond a cauzei, sa se dispună schimbarea in tot a hotărârii apelate, cu consecința admiterii plângerii contravenționale astfel cum a fost formulata, in sensul anularii procesului-verbal de constatare si sancționare a contravenției nr. xxxxxx din data de 11.10.2013.

In drept: OUG nr. 195/2002 privind circulația de drumurile publice, OG nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor.

La data de 24.11.2015, intimatul I____________ de S___ pentru Controlul în Transportul Rutier - I____________ Teritorial nr. 5 a depus întâmpinare, prin care solicită respingerea apelului și menținerea hotărârii primei instanțe ca temeinică și legală, susținând, în esență, legalitatea și temeinicia sentinței.

Analizând sentința apelată prin prisma criticilor formulate în calea de atac, a art. 476 și urm. cpc, tribunalul constată că aceasta est legală și temeinică, urmând a respinge apelul, ca nefondat. Astfel, criticile apelantului privitoare la lips calității sale de subiect activ al contravenției, la lipsa vinovăției sale și la neîntrunirea elementelor constitutive ale contravenției pentru care a fost sancționat nu pot fi reținute, ele fiind corect înlăturate d prima instanță. Astfel, în ce privește forma vinovăției, aceasta poate fi intenția sau culpa, ca atare, alegațiile apelantului sub acest aspect sunt lipsite de fundament. De asemenea, este lipsit de relevanță faptul că apelantul, la momentul controlului, nu transporta autovehiculul încărcat cu marfă, date fiind dispozițiile art. 3 pct.39 din OG nr. 27/2011 privind transporturile rutiere, care definesc noțiunea de transport rutier:,, deplasarea persoanelor sau a mărfurilor cu un autovehicul ori cu un ansamblu de vehicule rutiere, pe un drum deschis circulației publice, chiar dacă vehiculele respective sunt, pe o anumită porțiune a parcursului, transportate la rândul lor pe sau de alte vehicule ori dacă autovehiculele se deplasează fără încărcătură. Operațiunile de încărcare/descărcare și de întocmire/distribuire a documentelor însoțitoare ale transportului, realizate sau supravegheate de către conducătorul autovehiculului ori al ansamblului de vehicule rutiere, sunt parte integrantă din transportul rutier”. De altfel, după cum corect a observat judecătorul fondului, din chiar cuprinsul plângerii contravenționale, a reieșit că petentul se îndrepta spre locul unde urma să preia marfă, deci, vehiculul condus era utilizat la efectuarea transportului rutier de mărfuri.

Nici apărarea privitoare la sarcina probei și la principiul in dubio pro reo nu poate fi reținută, aceasta pentru că petentul apelant nu a negat starea de fapt. De altfel, se constată că petentul apelant nici nu a susținut că deține un certificat de competență profesională și nici nu a depus la dosar un atare înscris.

Nu pot fi reținute nici criticile care vizează greșita soluționare a cererii de înlocuire a amenzii cu avertismentul, având în vedere că, raportat la circumstanțele săvârșirii faptei, la conduita procesuală a petentului apelant, nu se impune aplicarea unei sancțiuni mai ușoare. În acest context, instanța reține nu numai faptul că petentul apelant nu a făcut dovada că deține un certificat de competență profesională, dar est evident că acesta nu a înțeles finalitatea prevederilor legale care îl obligă la deținerea unui atare înscris.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 480 al. 1 cpc, va respinge apelul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge apelul declarat de apelantul petent N______ I__ A________, CNP xxxxxxxxxxxxx, cu domiciliul procedural ales în Cluj-N_____, __________________.14, jud. Cluj, împotriva sentinței civile nr. 2233/25.02.2015 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr. XXXXXXXXXXXXXXX, în contradictoriu cu intimatul I____________ DE S___ PENTRU CONTROLUL ÎN TRANSPORTUL RUTIER - IT 5, cu sediul procedural în Timișoara, ________________________. 21, jud. T____, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 12.01.2016.

Președinte, A______ S______		Judecător, M_____ T____
	Grefier, A_____ C_______ T________

Red. A.S. – 29.01.2016

Tehnored. A.T.

Prima instanță: G_______ D_________

4 ex. / 2 ___________