Dosar nr. XXXXXXXXXXXXXXX (Număr în format vechi XXXXXXXXX)

R O M Â N I A

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A V-A CIVILĂ

DECIZIE Nr. 1859/2015

Ședința publică de la 11 Noiembrie 2015

Completul compus din:

PREȘEDINTE D___ A_____

Judecător M_______ H_____

Grefier L____ V______ V_____

Pe rol fiind soluționarea cererii de apel formulate de apelanta reclamantă DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI, în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTOR 3 A FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr. 5805/18.06.2015, pronunțate de Tribunalul București Secția a VII-a Civilă în dosarul nr. XXXXXXXXXXXXXXX, în contradictoriu cu intimata pârâtă C_______ D____.

La apelul nominal făcut în ședință publică nu se prezintă părțile.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:

Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat și având în vedere că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, Curtea constată cauza în stare de judecată și o reține în pronunțare.

C U R T E A

Prin cererea formulată la data de 18.02.2015, creditorul majoritar participant la procedura de insolvență a debitorului ________________________ SRL, Administrația Finanțelor Publice Sector 3, reprezentată de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, a solicitat, în temeiul art. 138 lit. c și d din Legea nr. 85/2006, suportarea pasivului neacoperit al debitoarei de către pârâta C_______ D____.

Prin sentința civilă nr 5805/18.06.2015, pronunțată de Tribunalul București Secția a VII-a Civilă în dosarul nr. XXXXXXXXXXXXXXX, cererea a fost respinsă, reținându-se că reclamanta s-a limitat doar la a prezenta intenția legiuitorului la momentul edictării normei de drept invocate, respectiv la enumerarea principiilor care stau la baza unui climat economic sănătos. Prin această expunere, reclamanta nu a dovedit că pârâta a dispus continuarea activității societății în interesul său personal.

Lichidatorul judiciar nu a putut determina cauzele apariției stării de insolvență și nici persoanele cărora li se poate imputa această situație, dată fiind lipsa documentelor societății. În această împrejurare, s-a apreciat că reclamanta este cea care trebuia să dovedească susținerile sale prin administrarea de dovezi.

Fapta omisivă privind neformularea cererii de deschidere a procedurii insolvenței nu reprezintă o faptă care să fi cauzat starea de insolvență, ea fiind ulterioară apariției insolvenței. Nu s-au prezentat probe din care să rezulte folosul propriu al pârâtei în continuarea activității societății, atât timp cât desfășurarea activității unei societăți este prezumată a fi în interesul societății și nu al administratorului. Încălcarea articolului 27 din lege este incriminată potrivit art. 143 din aceeași lege și nu potrivit art. 138.

Sub aspectul faptei prevăzute de art. 138 alin. 1 lit. d din Legea nr. 85/2006, s-a reținut că reclamanta trebuie să dovedească susținerile sale, neexistând prezumții legale în cazul procedurii speciale a insolvenței potrivit cărora membrii organelor de conducere pot fi obligați să suporte o parte din pasivul societății, dacă au contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență.

Invocarea dispozițiilor art. 28 din Legea nr. 85/2006 de către reclamantă este lipsită de relevanță, deoarece dispozițiile art. 28 din lege instituie o obligație procedurală de depunere a unor documente, după ce a intervenit starea de insolvență, respectiv atunci când însăși debitoarea formulează o atare cerere. Nu se poate reține astfel că nedepunerea la dosarul cauzei a documentelor prevăzute de dispozițiile art. 28 din lege sau necomunicarea acestora lichidatorului judiciar ar putea fi încadrată în dispozițiile art. 138 alin. 1 lit. d din Legea nr. 85/2006, pentru simplul fapt că incidența acestora din urmă poate fi discutată doar atunci când faptele imputate au cauzat starea de insolvență, așadar când acestea sunt anterioare stării de insolvență, nicidecum ulterioare acesteia.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI, în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTOR 3 A FINANȚELOR PUBLICE, cauza fiind înregistrată sub nr. XXXXXXXXXXXXXXX (XXXXXXXXX) pe rolul Curții de Apel București Secția a V-a Civilă.

În motivarea apelului, se arată, în ceea ce privește aplicarea art. 138 lit. c din Legea nr. 85/2006, că din documentele analizate rezultă că debitoarea, prin administrator, a continuat activitatea, deși debitoarea se afla în stare vădită de insolvență, motiv pentru care se consideră că administratorul statutar s-a folosit de debitoare, pentru obținerea de foloase personale.

Apelanta apreciază că reprezentanții societății debitoare aveau obligația legală să nu dispună continuarea unei activități care ducea în mod vădit la încetarea de plăți, societatea înregistrând datorii, fapt ce a condus la acumularea de datorii la bugetul consolidat al statului în sumă totală de 46.113 lei.

Administratorii unei societăți comerciale sunt obligați să solicite ei înșiși aplicarea dispozițiilor Legii nr. 85/2006 nu numai în situația apariției stării de încetare de plăți, ci chiar în situația în care această stare este iminentă. În acest sens, pentru a evita acumularea unor noi obligații restante, legiuitorul a stabilit chiar un termen limită pentru depunerea cererii, respectiv 30 de zile de la apariția stării de insolvență.

În această situație, formularea unei cereri întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 85/2006 nu este o opțiune, ci o obligație pe care administratorii nu o pot încălca, iar dispozițiile art. 138 lit. c apar ca o sancțiune aplicată administratorilor pentru încălcarea dispozițiilor art. 27.

Se susține că, acceptând desemnarea, administratorul stabilește un raport juridic contractual de mandat comercial cu societatea, răspunzând nu numai pentru dol, dar și pentru culpa comisă în executarea lui, culpă ce poate consta atât într-o acțiune, cât și într-o omisiune (neîndeplinirea unei acțiuni, ori neluarea unei măsuri atunci când acea acțiune sau acea măsură trebuie să fie întreprinsă de o anumită persoană).

În speță, societatea debitoare nu a depus la dosarul cauzei actele prevăzute la art. 28 din Legea insolvenței, încălcând astfel dispozițiile exprese ale art. 35 din același act normativ.

Ori, apelanta apreciază că nedepunerea documentelor financiar-contabile a pus lichidatorul judiciar în imposibilitatea de a verifica modalitatea de înregistrare a evidențelor contabile, legalitatea acestora, înstrăinarea bunurilor, cauzele concrete care au dus la încetarea de plăți. În susținere invocă dispozițiile art. 9 alin. 1 din Legea nr. 82/1991 a contabilității, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora "documentele oficiale de prezentare a situației economico-financiare a persoanelor prevăzute la art. 1 sunt situațiile financiare anuale, stabilite potrivit legii, care trebuie să ofere o imagine fidelă a poziției financiare, performanței financiare și a celorlalte informații referitoare la activitatea desfășurată".

Astfel, apreciază că nedepunerea de către debitoare a actelor contabile, conform dispozițiilor art. 28 din Legea nr. 85/2006, instituie o prezumție relativă a neținerii contabilității în conformitate cu legea și a legăturii de cauzalitate dintre această faptă și ajungerea societății în încetare de plăți. În acest sens, precizează și faptul că din verificările efectuate rezultă că reprezentanții legali ai debitoarei nu și-au îndeplinit cu regularitate obligațiile declarative, în sensul că societatea nu a înregistrat situațiile financiare la organul fiscal în conformitate cu dispozițiile Codului de procedură fiscală, ale Legii nr. 31/1990 și ale Legii contabilității.

În ceea ce privește raportul de cauzalitate, pe care judecătorul-sindic îl consideră inexistent, acesta există și are drept cauze inacțiunea pârâtei de a nu desfășura o activitate profitabilă în folosul debitoarei, faptul că a beneficiat numai în interes personal de activitatea debitoarei, nu a întocmit evidențele contabile conform prevederilor legale, iar efectul acestora îl constituie prejudiciul cauzat bugetului de stat și altor eventuali creditori.

În drept, se invocă art. 466 și urm. C.p.civ..

Intimata pârâtă, legal citată, nu s-a prezentat în instanță și nu a formulat întâmpinare.

Analizând sentința atacată în raport de criticile formulate, văzând și dispozițiile articolelor 477 alin. 1 și 479 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea constată că apelul nu este fondat pentru următoarele considerente:

Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice a Municipiului București, în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Sector 3, în calitate de creditor majoritar, a formulat cerere de angajare a răspunderii asociatului și administratorului societății debitoare ________________________ SRL, întemeiată pe dispozițiile articolului 138 alin. 1 lit. c și d din Legea nr. 85/2006.

Răspunderea reglementată de articolul 138 din Legea nr. 85/2006 este o răspundere personală care intervine numai atunci când prin săvârșirea faptelor enumerate s-a ajuns la starea de insolvență.

Natura juridică a răspunderii membrilor organelor de conducere este aceea a unei răspunderi speciale care prezintă multe din caracteristicile răspunderii delictuale, și nu contractuale cum arată apelanta. Pentru a fi angajată această răspundere, trebuie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale conform articolelor 998-999 Cod civil 1864, respectiv art. 1357 din Noul Cod civil (faptă ilicită, prejudiciu, legătură de cauzalitate, culpă), condiții care în această situație capătă unele conotații speciale.

Prin urmare, trebuie să se probeze că pârâta, prin fapta ei culpabilă în una din formele prevăzute de articolul 138, a contribuit la aducerea societății în stare de insolvență.

Existența raportului de cauzalitate între fapta culpabilă, insolvență și prejudiciul suferit de creditor trebuie dovedită, nefiind prezumată, așa cum eronat susține apelanta.

Dispozițiile legale din materia mandatului comercial invocate de reclamantă, criteriile de apreciere a vinovăției sau prezumțiile privind existența raportului cauzal dintre faptele ilicite și starea de insolvență ori prevederile Legii nr. 31/1990 rep. sau ale legii contabilității nu au aplicabilitate și relevanță în cauză.

Omisiunea depunerii actelor prevăzute de articolul 35 raportat la articolul 28 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 ar fi putut eventual atrage răspunderea penală a pârâtei conform articolului 147 din lege, neinfluențând starea de insolvență anterioară a societății.

Reprezentantul debitoarei nu a formulat cerere pentru ca societatea să fie supusă procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006, conform articolului 27, dar neîndeplinirea acestei obligații, prin ea însăși, nu se încadrează în articolul 138 lit. a - g, ci, de asemenea, ar fi putut reprezenta o infracțiune, faptă prevăzută și pedepsită de articolul 143.

Așa cum riguros a reținut și judecătorul-sindic, din nicio probă administrată în cauză nu rezultă că pârâta a dispus în interes personal continuarea unei activități care ducea în mod vădit societatea în încetare de plăți, acțiunea sau inacțiunea pârâtei în interes personal fiind o condiție esențială pentru angajarea răspunderii în acest caz.

De asemenea, managementul defectuos desfășurat de pârâtă în urma căruia societatea a ajuns în încetare de plăți nu poate constitui temeiul atragerii răspunderii ei patrimoniale în lipsa dovezilor din care să rezulte săvârșirea faptelor prevăzute de art. 138 din lege, simpla conducere deficitară a societății nefiind sancționată de articolul invocat, ci numai acele fapte prin care s-a deturnat activitatea societății de la scopul pentru care a fost constituită.

În ceea ce privește obligația de a ține registrele cerute de lege și de a depune situațiile financiare la organele fiscale, condiția impusă de legiuitor este ca neîndeplinirea acesteia, adică neținerea unei contabilități în conformitate cu legea, să fi contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență.

În mod corect judecătorul-sindic a reținut că în speță nu s-a făcut dovada acestui raport de cauzalitate.

Față de cele arătate, conform articolului 480 alin. 1 Cod procedură civilă și articolului 8 din Legea nr. 85/2006, Curtea va respinge apelul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge apelul formulat de apelanta reclamantă DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI, în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTOR 3 A FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, ______________________, sector 2, împotriva sentinței civile nr. 5805/18.06.2015, pronunțate de Tribunalul București Secția a VII-a Civilă în dosarul nr. XXXXXXXXXXXXXXX, în contradictoriu cu intimata pârâtă C_______ D____, CNP xxxxxxxxxxxxx, domiciliată în București, __________________________, _____________, _____________, sector 3, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 11 noiembrie 2015.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR

D___ A_____ M_______ H_____

GREFIER

L____ V______ V_____

Red. Jud.D.A.

Tehnoredactat:I.N.

4 ex.

06.01.2016

………………….

Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă,

Judecător fond: B_______ A___ S____