R O M Â N I A
Dosar nr. XXXXXXXXXXXXXXX
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A VI A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 1368 A
Ședința din publică de la 30 septembrie 2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE A____ P______
JUDECĂTOR I____ C____
GREFIER G________ M________
====
Pe rol fiind soluționarea apelului formulat de apelanta DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTOR 1 A FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr.1988 din 26.02.2015, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VII a Civilă, în dosarul nr.XXXXXXXXXXXXXXX, în contradictoriu cu intimata K____ M_____ VIOARA VIOLET.
La apelul nominal făcut în ședință publică nu se prezintă părțile.
Procedura legal îndeplinită
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează faptul că apelanta a solicitat judecarea cauzei în lipsă conform art. 411 alin.2 NCPC.
Față de solicitarea apelantei de judecare a cauzei în lipsă, Curtea constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.
C U R T E A:
Asupra apelului de față, deliberând, constată:
Prin sentința civilă nr. 1988/26.02.2015 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă a fost respinsă cererea formulată de DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 1 cu sediul în sector 2, București, ______________________, împotriva pârâtei K____ M_____ VIOARA VIOLET cu domiciliul în A____, _____________________. 4, _________________________ afișare la ușa instanței), având ca obiect angajarea răspunderii patrimoniale.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că, creditorul Administrația Finanțelor Publice sector 1 reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, în calitate de creditor majoritar, a formulat la data de 21.10.2014, o cerere pentru atragerea răspunderii patrimoniale a membrilor organelor de conducere prin care a solicitat ca în baza art. 138 alin. 1 lit. c și d din legea nr. 85/2006 să se dispună suportarea pasivului neacoperit al societății debitoare S.C. International Vio Trans S.R.L. de către membrii organelor de conducere ai debitoarei, respectiv de către pârâta K____ M_____ Vioara Violet.
„ În fapt, așa cum a reieșit din tabelul obligațiilor debitoarei, depus la dosarul cauzei, rezulta că __________________________ SRL înregistra un debit față de Administrația Finanțelor Publice Sector 1 în cuantum de 140.917 lei.
A solicitat obligarea pârâtei la suportarea întregului pasiv al debitoarei pentru următoarele motive:
„S-a reținut în primul rând faptul că răspunderea organelor de conducere pentru plata pasivului înregistrat de societatea debitoare este o raspundere civilă delictuală specială care intervine în situatia în care faptele administratorilor au cauzat starea de insolvență a societatii și aceasta este o stare de fapt care se asociază acțiunii sau
omisiunii delictuoase a conducatorilor ei. Prin activități ce duc în mod vădit la starea de insolvență înțelegem acele activități care, deși prejudiciabile pentru patrimoniul societății din punct de vedere financiar, sunt continuate în mod conștient și voit de membrii organelor de conducere.
Scopul reglementării dispozițiilor art. 138 din Legea nr. 85/2006 a fost acela de a determina apariția și menținerea unui climat economic sănătos, bazat pe două principii fără de care acest deziderat nu poate fi realizat, respectiv: principiul apărării drepturilor creditorilor societății față de faptele administratorilor care nu iau măsurile cerute de lege în cazul în care societatea se află în încetare de plăți și principiul răspunderii administratorilor pentru continuarea unei activități care prejudiciază pe ceilalți creditori.
În speță, debitoarea nu a depus la dosarul cauzei actele prevăzute de art. 28 din lege, încălcând astfel dispozițiile exprese ale art. 35 din același act normativ. Ori, nedepunerea documentelor financiar-contabile a pus lichidatorul judiciar în imposibilitate de a verifica modalitatea de înregistrare a evidențelor contabile, legalitatea acestora, înstrăinarea bunurilor, cauzele concrete care au dus la încetarea de plăți.
În cauză, au fost incidente dispozițiile art. 138 lit. c) în sensul că reprezentantii societății debitoare aveau obligația legală să nu dispună continuarea unei activități care ducea în mod vădit la încetarea de plăți, societatea înregistrând datorii încă din anul 2012, conform documentelor existente în dosarul de executare silită.
Deși notificat reprezentantul debitoarei nu a depus documentele contabile prevăzute de art. 28 din lege.
Din verificările efectuate a rezultat că debitoarea nu a depus bilanțurile contabile în perioada 2008-2013.
Lipsa documentelor contabile și neîndeplinirea obligațiilor legale menționate au creeat prezumție în legătură cu folosirea bunurilor și creditelor societății debitoare de către pârâtă în alte scopuri, au lăsat să se înțeleagă o intenție de fraudare a legii cu scopul de a sustrage controlul statului activitatea generatoare de venituri a societății, precum și de a ascunde patrimoniul față de creditori, a dovedit culpa pârâților în ajungerea societății debitoare în incapacitate de plată.
Potrivit dispozițiilor art. 72 din Legea nr. 31/1990 privind societatile comerciale, republicată, cu modificarile și completarile ulterioare, ,,obligațiile și răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat" ori, conform dispozițiilor art. 374 Cod Comercial, mandatul comercial este prezumat a fi cu caracter oneros, fiind cuprins în actul constitutiv sau în hotărărea adunării generale și este
acceptat prin semnarea în Registrul Comertului. Prin urmare, acceptand desemnarea, administratorul stabilește un raport juridic contractual de mandat comercial cu societatea, răspunzand nu numai pentru dol, dar și pentru culpa comisă în executarea lui, culpă ce poate consta atât într-o acțiune, cât și într-o omisiune (neîndeplinirea unei acțiuni, ori neluarea unei măsuri atunci când acea acțiune sau acea măsură trebuie să fie întreprinsă de o anumită persoană).
Conform art. 73 alin (1) din Legea nr. 31/1990, cu modificarile si completarile ulterioare, ,,administratorii sunt solidar răspunzători față de societate pentru: e) existența registrelor cerute de lege și corecta lor ținere", aceasta fiind o obligație esențială a mandatarului ce rezultă din contractul încheiat cu persoana juridică.
Din coroborarea dispozitiilor legale menționate anterior cu cele ale art. 10 alin. 1 din Legea nr. 82/1991 rezulta implicit că raspunderea pentru organizarea si conducerea contabilitatii revenea administratorului societatii comerciale, iar în aceste conditii, lipsa actelor cerute de lege constituia o premisă pentru atragerea raspunderii personale patrimoniale a organelor de conducere ale societatii.
În sustinere a invocat și dispozitiile art. 6 din Legea nr. 82/1991 potrivit cărora ,,orice operațiune economico-financiară efectuată se consemnează în momentul efectuării ei într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ.
(2) Documentele justificative care stau la baza înregistrărilor în contabilitate angajează răspunderea persoanelor care le-au întocmit, vizat și aprobat, precum și a celor care le-au înregistrat în contabilitate, după caz".
S-a creat astfel și legătura de cauzalitate între fapta ilicită a
administratorului societății debitoare (respectiv nu a ținut contabilitatea în
conformitate cu prevederile legale și a dispus continuarea unei activități ce ducea în mod vădit societatea la încetare de plăți) și prejudiciul creat (cauzat creditorilor prin neplata datoriilor, așa cum rezulta din tabelul obligatiilor societății debitoare, depus la dosar), iar aceasta consta în dezinteresul arătat în ceea ce privește funcționarea normală și în condiții de legalitate a societății.
În drept, art. 138 alin. (1) lit. c), d) și alin. (3) din Legea nr. 85/2006, privind procedura insolvenței.
În baza art. 223 alin. 2 Cod Procedură Civilă a solicitat judecarea cauzei și în lipsă. ”
Analizând materialul probator existent la dosar, Tribunalul a reținut următoarele:
Prin sentința civilă nr.4306/17.04.2014 judecătorul sindic a admis cererea debitorului S.C. INTERNATIONAL VIO TRANS S.R.L. formulată de către lichidatorul desemnat la Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul București și în temeiul art.270 ind.1 din Legea nr.31/1990 raportat la art.1 alin.2 lit.e din Legea nr.85/2006 a deschis procedura simplificată de insolvență.
În îndeplinirea atribuțiilor prevăzute la art. 25 din lege, lichidatorul judiciar Focus Insolv S.P.R.L. a procedat la verificarea declarațiilor de creanță și întocmirea tabelului preliminar al creanțelor și ulterior a afișat în data de 18.06.2014 la ușa instanței tabelul definitiv în care au fost înscriși doi creditori.
Lichidatorul judiciar a prezentat raportul întocmit în temeiul art.59 din Legea nr.85/2006, privind cauzele care au dus la apariția stării de insolvență a debitorului, raport întocmit în baza indicatorilor de bilanț raportați de către debitor în perioada 2012-2013. Din analiza acestor indicatori, în lipsa altor date contabile, lichidatorul judiciar a apreciat că starea de insolvență s-ar fi putut datora unui management neperformant, neachitării debitelor curente și restante, ceea ce a atras curgerea unor penalități de întârziere și puterii scăzute a debitorului de a concura pe piața de profil. În baza acestor informații sumare, lichidatorul judiciar nu a putut aprecia dacă erau incidente prevederile art.138 din lege. Lichidatorul judiciar a arătat în primul raport de activitate că a îndeplinit obligația de notificare a părților, dar nu a intrat în posesia documentelor contabile, societatea nu mai desfășura activitate la sediul declarat. În ceea ce privește bunurile, a reieșit că societatea apărea înregistrată în evidențele Direcției Generală de Impozite și Taxe Locale sector 1 cu 2 autoturisme, dar faptic nu a fost posibilă identificarea și inventarierea lor în condițiile în care societatea nu mai funcționa la sediu iar administratorul societății nu a putut fi găsit.
În aceste condiții, lichidatorul judiciar a propus închiderea procedurii în temeiul art.131 din lege.
În ceea ce privește cererea creditorului, instanța a constatat că nu s-a făcut dovada susținerilor sale.
Răspunderea reglementată de Legea nr.85/2006 este de natură delictuală și pentru a fi antrenată trebuie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, care reies din art.998-999 C.civil, respectiv fapta ilicită , prejudiciul, legătura de cauzalitate și culpa.
Pentru aplicarea art.138 lit.c creditorul trebuia să explice în ce au constat faptele, activitățile desfășurate de pârâte în interes personal și care ar fi dus în mod inevitabil debitorul la încetarea de plăți, nefiind suficiente argumentele potrivit cărora simplul fapt că nu s-a solicitat aplicarea dispozițiilor Legii nr.85/2006 și s-a continuat desfășurarea activității ar fi suficient pentru atragerea răspunderii în temeiul acestui text de lege.
Prin motivarea cererii de chemare în judecată, reclamantul s-a limitat doar la a prezenta intenția legiuitorului la momentul edictării normei de drept invocate, respectiv la enumerarea principiilor care stăteau la baza unui climat economic sănătos. Prin această expunere reclamantul nu a dovedit faptul că pârâta a dispus continuarea activității societății în interesul său personal.
Lichidatorul judiciar nu a putut determina cauzele apariției stării de insolvență și nici persoanele cărora li se putea imputa această situație, în condițiile în care indicatorii de bilanț raportați de către debitor în perioada 2012-2013 sunt 0. În lipsa oricăror alte date contabile, lichidatorul judiciar a apreciat că starea de insolvență s-ar fi putut datora unui management neperformant, neachitării debitelor curente și restante, ceea ce a atras curgerea unor penalități de întârziere și puterii scăzute a debitorului de a concura pe piața de profil. În baza acestor informații sumare, lichidatorul judiciar nu a putut aprecia dacă au fost incidente prevederile art.138 din lege.
În această împrejurare reclamantul era cel care trebuia să dovedească susținerile sale prin administrarea de dovezi, respectiv să indice faptele săvârșite de către pârâtă, în interes personal, care atrăgea răspunderea sa, întemeiat pe prevederile art.138 din lege.
Mai mult, în cazul răspunderii civile delictuale este obligatorie întrunirea cumulativă a celor trei condiții: existența prejudiciului, a faptei ilicite și a raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul cauza, iar fapta să fi fost săvârșită cu vinovăție.
Sub aspectul faptei prevăzute de art.138 alin.1 lit.d) din Legea nr.85/2006 s-a reținut că textul de lege cuprinde trei ipoteze. Primele două ipoteze se referă la ținerea unei contabilități fictive și dispariția unor documente contabile, iar cea de-a treia ipoteză prevăzută de lit. d) a art. 138 din lege se referă la faptul că nu a fost ținută o contabilitate în conformitate cu legea.
Cât privește evidența contabilă, aceasta nu a fost predată lichidatorului, care nu a putut analiza activitățile desfășurate de debitor și nici modul în care a fost condusă contabilitatea, dar Legea nr.85/2006 stabilește la art.147 că refuzul reprezentantului debitorului de a pune la dispoziția lichidatorului documentele menționate la art.28 din lege, se pedepsește. Așadar, lichidatorul judiciar avea posibilitatea de a da curs acestor dispoziții legale, dacă aprecia că sunt întrunite condițiile. Predarea înscrisurilor prevăzute de art.28 din lege lichidatorului judiciar este o obligație a debitorului ulterioară deschiderii procedurii de insolvență, astfel că neîndeplinirea acestei obligații nu poate cauza starea de insolvență.
Ca urmare nu s-a putut reține nici săvârșirea de către pârâtă a vreunei fapte de natura celor descrise în art.138 la lit.d.
În ceea ce privește obligația de a ține registrele cerute de lege, condiția impusă de legiuitor este că neîndeplinirea acesteia, adică neținerea unei contabilități în conformitate cu legea, să fi contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență. Așadar, simplul fapt că pârâta nu ar fi ținut contabilitatea potrivit legii române nu era de natură să ducă la angajarea răspunderii în lipsa dovedirii raportului de cauzalitate între această faptă și ajungerea societății în stare de insolvență. Ori, în speță, reclamanta nu a făcut dovada acestui raport de cauzalitate.
Descrierea generică a faptei prin reiterarea conținutului textului de lege care reglementa această răspundere în motivarea cererii de chemare în judecată, dublată de lipsa dovezilor care să permită individualizarea faptelor și conținutul lor obiectiv nu a acoperit cerința procesuală impusă reclamantului de a-și proba susținerile, iar în aceste condiții acțiunea promovată a apărut lipsită de suportul temeiniciei.
În consecință, judecătorul sindic a respins cererea formulată de creditorul Administrația Finanțelor Publice sector 1 reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice București.
Împotriva sentinței civile nr.1988 din 26.02.2015, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VII a Civilă a făcut apel apelanta DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTOR 1 A FINANȚELOR PUBLICE pentru următoarele motive:
Arată că ,,Hotărârile pronunțate în prima instanță pot fi atacate cu apel, dacă legea nu prevede în mod expres altfel" — art. 466 Cod procedură civilă.
Mai arată că, prin încheierea din 17.04.2014 Tribunalul București a dispus _________________________ de S.C. INTERNATIONAL VIO TRANS SRL cu sediul în București, si a fost desemnat în calitate de lichidator judiciar HM EXPERT IPURL cu sediul în București.
Arată în continuare că urmare acesteia, Administrația Finanțelor Publice Sector 1 a formulat declarație de creanță pentru suma de 140.917 lei, reprezentând taxe și impozite datorate bugetului de stat consolidat.
Arată mai departe că în data de 1710.2014, Direcția Generală Regionala a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Sector 1 a Finanțelor Publice, în calitate de creditor majoritar a depus la dosarul cauzei cerere de atragere a răspunderii personale patrimoniale în temeiul art. 138 lit. c) și d) din Legea nr. 85/2006, solicitând ca pasivul societății debitoare astfel cum a fost stabilit în tabelul definitiv consolidat al creanțelor, să fie suportat de către asociații societății debitoare, respectiv de către numita K____ M_____ VIOARA VIOLET.
Precizează că prin sentința civilă nr. 1988/26.02.2015, instanța de judecată a respins cererea formulată ca neîntemeiată întrucat nu s-a făcut dovada raportului de cauzalitate între faptele invocate a fi săvârșite de pârâți și starea de insolvență a debitoarei.
Consideră că hotărârea instanței de fond este netemeinică și nelegală fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept (art. 488 pct. 8 Cod Procedură Civilă), instanța de apel urmând a examina cauza sub toate aspectele, nefiind limitată la motivele de casare prevăzute la art. 488 Cod Procedură Civilă.
Conchide că, în motivarea hotărârii, instanța de fond a considerat că nu s-a stabilit legătura de cauzalitate între faptele invocate de instituția sa și starea de insolvență a debitoarei.
Apreciază că în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 138 lit. c) în sensul că reprezentanții societății debitoare aveau obligația legală să nu dispună continuarea unei activități care ducea în mod vădit la încetarea de plăți, societatea înregistrand datorii încă din anul 2012, conform documentelor existente în dosarul de executare silită.
Mai precizează că în vederea realizării acestui deziderat, legiuitorul a edictat art. 27 din Legea nr. 35/2006 în care se arată că ,,debitorul aflat în stare de insolvență este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi în termen de maxim 30 de zile de la apariția stării de insolvență" și ,,va putea să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi și debitorul în cazul căruia apariția stării de insolvență este iminentă".
Susține că, rezultă că administratorii unei societăți comerciale sunt obligați să solicite ei înșiși aplicarea dispoziției Legii nr.85/2006 nu numai în situația apariției stării de încetare de plăți, ci chiar în situatia în care această stare este iminentă iar în acest sens, pentru a evita acumularea unor noi obligații restante, legiuitorul a stabilit chiar un termen limită pentru depunerea cererii, respectiv 30 de zile de la apariția stării de insolvență.
Menționează că în această situație, formularea unei cereri întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 85/2006 nu este o opțiune, ci o obligație pe care administratorii nu o pot încălca, iar dispozitiile art. 138 lit. c) apar ca o sancțiune aplicată administratorilor pentru încălcarea dispozițiilor art. 27 din aceeași lege.
De asemnea mai consideră incidente dispozițiile art. 138 lit d) din legea 85/2006, potrivit căruia ,,au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea’’.
În speță învederează faptul că debitoarea nu a depus bilanțuri contabile pentru anii 2008-2013.
În opinia sa, această omisiune reprezintă o încălcare a dispozițiilor legii contabilității. Concluzionează că, conform cu art. 28 alin. (1) din legea 82/1991 rep. societatea, prin reprezentații ei, avea obligația de a întocmi situații financiare anuale.
Mai menționează că potrivit art.198 alin. (1) și (2) art.148 și art. 73 lit. c) din legea 31/1990 rep. administratorii/asociatii sunt solidari răspunzători pentru neținerea registrelor prevăzute de lege.
Susține că aceste dispoziții se coroborează cu art. 10 din legea 82/1991 rep., în sensul că răspunderea pentru organizarea și conducerea contabilității revine administratorului, ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligația gestionării unității respective.
Mai susține că în aceste condiții, lipsa actelor contabile și neîndeplinirea obligațiilor legale menționate creează o prezumție în legătură cu folosirea bunurilor și creditelor societății debitoare de către pârât în alte scopuri, lasă să se înîeleagă o intenție de fraudare a legii cu scopul de a sustrage controlului statului activitatea generatoare de venituri a societății, precum și de a ascunde patrimoniul față de creditori; dovedește culpa pârâtului în ajungerea societății debitoare în incapacitate de plată.
Arată că potrivit dispozițiilor art. 72 din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, republicată, cu modificările și completările ulterioare, ,,obligațiile și răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat’’ ori, conform dispozițiilor art. 374 Cod Comercial, mandatul comercial este prezumat a fi cu caracter oneros, fiind cuprins în actul constitutiv sau în hotărârea adunării generale și este acceptat prin semnarea în Registrul Comerțului, și prin urmare, acceptând desemnarea, administratorul stabilește un raport juridic contractual de mandat comercial cu societatea, răspunzând nu numai pentru dol, dar și pentru culpa comisă în executarea lui, culpa ce poate consta atât într-o acțiune, cât și într-o omisiune (neîndeplinirea unei acțiuni, ori neluarea unei măsuri atunci când acea acțiune sau acea măsură trebuie să fie întreprinsă de o anumită persoană).
Mai arată că, conform art. 73 alin (1) din Legea nr. 31/1990, cu modificările și completările ulterioare, administratorii sunt solidar răspunzători față de societate pentru: c) existența registrelor cerute de lege și corecta lor ținere”, aceasta fiind o obligație esențială a mandatarului ce rezultă din contractul încheiat cu persoana juridică. Arată în continuare că din coroborarea dispozițiilor legale menționate anterior cu cele ale art. 10 alin. 1 din Legea nr. 82/1991 rezultă implicit că răspunderea pentru organizarea și conducerea contabilității revine administratorului societății comerciale, iar în aceste condiții, lipsa actelor cerute de lege constituie o premisă pentru atragerea răspunderii personale patrimoniale a organelor de conducere ale societății.
În susținere invocă și dispozițiile art. 6 din Legea nr. 82/1991 potrivit cărora ,,orice operațiune economico-financiară efectuată se consemnează în momentul efectuării ei într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ.
(2) Documentele justificative care stau la baza înregistrărilor în contabilitate angajează răspunderea persoanelor care le-au întocmit, vizat și aprobat, precum și a celor care le-au înregistrat în contabilitate după caz’’.
Consideră că se creează astfel și legătură de cauzalitate între fapta ilicită a administratorului societății debitoare (respectiv nu a ținut contabilitatea în conformitate cu prevederile legale și a dispus continuarea unei activități ce ducea în mod vădit societatea la încetare de plăți) și prejudiciul creat (cauzat creditorilor prin neplata datoriilor, așa cum rezultă din tabelul obligațiilor societății debitoare, depus la dosar), iar aceasta constă în dezinteresul arătat în ceea ce privește funcționarea normală si în condiții de legalitate a societății. Precizează că o societate comercială nu poate funcționa viabil în condițiile în care administratorii acesteia manifestă un dezinteres total în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor minime pentru funcționarea sa.
Precizează mai departe că în cauza de față este dovedită legătură de cauzalitate dintre fapta ilicită, culpabilă a pârâtei K____ M_____ VIOARA VIOLET., constând în dezinteresul arătat în ceea ce privește funcționarea normală și în condiții de legalitate a societății și prejudiciul cauzat creditorilor.
Consideră că fapta ilicită constă tocmai în omisiunea, inacțiunea, în neîndeplinirea unei activități, în speță, în nerespectarea dispozițiilor legale sus-menționate.
Față de cele învederate, constatând că societatea debitoare a ajuns în încetare de plăți datorită conduitei culpabile a administratorului societății debitoare, solicită admiterea apelului așa cum a fost formulat, modificarea sentinței civile nr. 1988/26.02.2015, admiterea cererii formulate în temeiul art. 138 lit. c) din Legea nr. 85/2005 și dispunerea ca numita K____ M_____ VIOARA VIOLET să suporte în întregime datoriile astfel cum au fost evidențiate în tabelul definitiv consolidat.
În drept, își întemeiază apelul pe dispozițiile art. 466, 470 și următoarele Codul de Procedură Civilă, art. 138 lit. c) din Legea nr. 85/2006, Legea 31/1990, republicată.
Analizând apelul prin prisma motivelor de apel expuse se constată că nu este fondat.
Apelanta susține greșita nereținere de către instanța de fond a săvârșirii de către pârâtă a faptei prevăzute de art. 138 alin. 1 lit. c din Legea nr. 85/2006, faptă constând în dispunerea, în interes personal, a continuării unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetare de plăți.
Este întemeiată considerația primei instanțe în sensul că nerespectarea de către debitoare, prin administratorul statutar al acesteia, a obligației prevăzute de art. 27 din Legea nr. 85/2006 nu este de natură să conducă la concluzia săvârșirii de către intimata pârâtă a faptei prevăzute de art. 138 alin. 1 lit. c din Legea nr. 85/2006.
Prevederile art.27 instituie obligația debitorului aflat în stare de insolvență de a adresa tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi, în termen de maximum 30 de zile de la apariția stării de insolvență.
Nerespectarea acestei obligații de către debitoare prin administratorul său nu poate constitui o cauză a apariției stării de insolvență a societății, deoarece este vorba despre o faptă de nerespectare a unei obligații ulterioară apariției stării de insolvență. Deci nu este întrunită condiția existenței unei legături de cauzalitate dintre fapta constând în nerespectarea obligației menționate de art. 27 din lege și prejudiciul reprezentat de starea de insolvență a societății debitoare.
Totodată, chiar dacă s-ar proba continuarea activității societății debitoare și ulterior apariției stării de insolvență a acesteia, nu s-a dovedit, astfel cum s-a reținut de către instanța de fond, condiția ca această activitate ulterioară apariției stării de insolvență să se desfășoare în interesul personal al intimatei pârâte în calitate de administrator statutar al debitoarei.
Se constată că în mod întemeiat s-a apreciat de către judecătorul sindic că nu poate fi atrasă răspunderea intimatei pârâte în condițiile prevăzute de art. 138 alin. 1 lit. c din Legea nr. 85/2006.
Apelanta mai susține și greșita reținere de către instanța de fond a faptului că nu sunt întrunite condițiile pentru antrenarea răspunderii intimatei pârâte în baza art. 138 alin. 1 lit. d din Legea nr. 85/2006, text de lege care se referă la fapta de ținere a unei contabilități fictive, de a face să dispară unele documente contabile sau de a nu ține contabilitatea în conformitate cu legea.
Cu privire la această critică, se reține că în mod corect a considerat instanța de fond că faptul nedepunerii la dosar a actelor contabile prevăzute de dispozițiile art. 28 din Legea nr. 85/2006 sau faptul nedepunerii la organele abilitate a declaraților privind raportările contabile prevăzute de lege nu sunt de natură doar prin ele însele să conducă la concluzia săvârșirii de către intimata pârâtă a faptei prevăzute de art. 138 lit. d din Legea nr. 85/2006.
Trebuie ținut cont, astfel cum a arătat și instanța de fond, că răspunderea întemeiată pe dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 este o răspundere de natură delictuală specială, izvorâtă din prevederile legale și nu o răspundere de natură contractuală, izvorâtă din prevederile contractului de mandat dintre societatea debitoare și administratorul acesteia. Ca urmare, antrenarea răspunderii întemeiate pe dispozițiile art. 138 alin. 1 lit. d din Legea nr. 85/2006 presupune dovedirea întrunirii tuturor elementelor răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția făptuitorului.
Chiar dacă din faptele de nedepunere la dosar de către intimata pârâtă a actelor contabile prevăzute de dispozițiile art. 28 din Legea nr. 85/2006 sau de nedepunere la organele abilitate a declarațiilor privind raportările contabile prevăzute de lege ar rezulta existența faptei ilicite de neținere de către debitoare, prin administratorul statutar, a unei contabilități conforme cu legea, în mod corect s-a reținut de către judecătorul sindic că nu este întrunită condiția existenței legăturii de cauzalitate dintre această faptă ilicită și prejudiciul constând în apariția stării de insolvență a societății debitoare. Aceasta întrucât nu s-a probat faptul că neținerea unei contabilități conforme cu legea ar fi fost cauza care a determinat apariția stării de insolvență a debitoarei.
Cum este vorba despre o răspundere de natură delictuală, ceea ce înseamnă că trebuie probate condițiile de antrenare a acesteia, rezultă că și legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită de neținere a contabilității potrivit legii și prejudiciul constând în stare de insolvență a debitoarei trebuie de asemenea dovedită. O asemenea legătură de cauzalitate nu poate fi prezumată și deci nu poate fi reținută afirmația apelantei în sensul că această legătură de cauzalitate ar consta în dezinteresul arătat în ceea ce privește funcționarea normală și în condiții de legalitate a societății.
Se deduce că în mod întemeiat s-a reținut de către instanța de fond că nu sunt întrunite condițiile pentru antrenarea răspunderii intimatului pârât potrivit dispozițiilor art. 138 alin. 1 lit. d din Legea nr. 85/2006.
Față de aceste considerente, Curtea constată că hotărârea atacată este temeinică și legală, iar apelul nu este fondat, motiv pentru care, în baza art. 480 alin. 1 C.pr.civ., va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Respinge ca nefondat apelul declarat de apelanta DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTOR 1 A FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr.1988 din 26.02.2015, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VII a Civilă, în dosarul nr.XXXXXXXXXXXXXXX, în contradictoriu cu intimata K____ M_____ VIOARA VIOLET.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din data de 30.09.2015.
PREȘEDINTE,JUDECĂTOR,
A____ P______ I____ C____
GREFIER,
G________ M________
Red. A.P./4 ex.