Cod ECLI ECLI:RO:CAIAS:2016:010.xxxxxx

Dosar nr. XXXXXXXXXXXXXXX

R O M Â N I A

CURTEA DE APEL IAȘI

SECȚIA CIVILĂ

DECIZIE Nr. 42/2016

Ședința publică de la 22 Ianuarie 2016

Completul compus din:

PREȘEDINTE V______ C_________-S______

Judecător A______ C_____ S______

Grefier I_____ P_____

S-a luat spre examinare cererea de apel formulată de către Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași – Administrația Județeană a Finanțelor Publice Iași împotriva sentinței civile nr. 1003 din 27.05.2015 pronunțată de Tribunalul Iași în dosarul nr. XXXXXXXXXXXXXXX, intimați fiind A___ G______ și M________ S______ M____, având ca obiect angajarea răspunderii conform art.138 din Legea 85/2006.

La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă avocat D____ C_____ pentru intimații A___ G______ și M________ S______ M____, lipsă fiind aceștia din urmă și reprezentantul apelantei Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași – Administrația Județeană a Finanțelor Publice Iași.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că: dosarul este la prim termen, din oficiu s-a atașat la dosar fișa dosarului de fond având ca obiect „procedura insolvenței și raportul cauzelor și împrejurărilor care au determinat starea de insolvență; s-a solicitat judecata în lipsă.

Instanța, având în vedere data înregistrării cererii de deschidere a procedurii insolvenței, constată că în cauză sunt aplicabile dispozițiile Noului Cod de procedură civilă și ale Legii nr. 85/2006.

Avocat D____ C_____ pentru intimații A___ G______ și M________ S______ M____ depune împuternicire avocațială la dosar și arată că nu are de formulat alte cereri.

Instanța constată apelul în stare de judecată și acordă cuvântul la dezbateri.

Avocat D____ C_____ pentru intimații A___ G______ și M________ S______ M____ solicită amânarea pronunțării pentru a depune concluzii scrise. Pe fond solicită respingerea apelului ca neîntemeiat și menținerea hotărârii tribunalului ca temeinică și legală. Arată că toate criticile formulate prin cererea de apel de direcția de finanțe sunt raportate la un bilanț din anul 2011. Consideră că apelanta, cu rea credință, vrea să inducă în eroare instanța, arătând în cererea de apel doar date financiare din anul 2011, care nu este anul care a dus la deschiderea procedurii insolvenței. Precizează că la dosar există și bilanțurile pentru anii 2012, 2013, care au fost depuse la Administrația Județeană a Finanțelor Publice Iași și care contrazic susținerile că societatea nu a mai depus actele fiscale. Mai arată că în anul 2012 și 2013 s-a continuat activitatea, ceea ce a impus efectuarea unor cheltuieli, respectiv achitarea unor furnizori și utilități. De asemenea s-au valorificat unele active iar cu banii obținuți s-a achitat parțial datoria către apelantă. Au depus la dosar extrase din care rezultă că s-au făcut plăți și au făcut dovada destinației sumelor încasate. Astfel nu pot fi considerate ca temeinice și legale susținerile apelantei. Întrucât la fond au existat aceste acte, apelanta trebuia să depună și înscrisuri în susținerea apelului. Nu solicită cheltuieli de judecată.

Declarând dezbaterile închise.

După deliberare,

CURTEA DE APEL

Asupra apelului civil de față:

Prin sentința civilă nr. 1003/2015 din 27 mai9 2015 Tribunalul Iași, Secția II Civilă/faliment respinge cererea formulată de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași – Administrația Județeană a Finanțelor Publice Iași privind atragerea răspunderii patrimoniale a pârâților A___ G______ și M________ S______ M____.

Prima instanță stabilește situația de fapt și motivează în drept:

Prin încheierea civilă 191/S/12.06.2013 a Tribunalului Iași s-a dispus deschiderea procedurii simplificate a insolvenței și ______________________ debitoarei _________________., cu sediul în Iași, _______________________. 17, ________________, ____________, _________________, înmatriculată la ORC sub nr. JXXXXXXXXXXX, CUI xxxxxxxx.

Conform relațiilor furnizate de Oficiul Registrului Comerțului, pârâții figurează ca și administratori statutari ai debitoarei.

Din raportul cauzelor întocmit de lichidatorul judiciar, a rezultat că starea de insolvență se datorează unor cauze obiective și majoritatea externe societății. A apreciat lichidatorul judiciar că în cauză nu ar exista premisele aplicării art. 138.

În drept, pentru a fi atrasă răspunderea personală a administratorului unei societăți în baza dispozițiilor art. 138 din Legea nr. 85/2006 cu modificările ulterioare, este necesar ca partea interesată să facă dovada îndeplinirii condițiilor art. 998 Cod Civil, respectiv a existentei unui prejudiciu, a unei fapte ilicite, existentei unui raport de cauzalitate între fapta ilicita și prejudiciu și a vinovatei celui care a cauzat prejudiciul respectiv. Caracterul special al reglementarii invocate în cauză constă în aceea că aprecierea culpei persoanei chemata să răspundă este făcută in concreto, cerându-se o cauzalitate specifică între faptă și prejudiciu, respectiv faptele enumerate, în măsura în care au fost săvârșite culpabil și au cauzat un prejudiciu, să fi fost în măsura să contribuie la ajungerea societății debitoare în insolvență.

Răspunderea instituită prin textul art. 138 alin. 1 lit. a-g din Legea nr. 85/2006 nu este o răspundere contractuală, pe temeiul contractului de mandat al administratorilor sociali, așa cum eronat a susținut reclamanta, ci o răspundere delictuală specială, de sine stătătoare, cu reguli proprii, derogatorii de la dreptul comun specifice, pe baza unei reglementări proprii, ea derivând nu din neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a mandatului dat organului de conducere de către societate, ci din săvârșirea faptelor mai sus enumerate care nu au nici o legătură cu mandatul primit.

Textul de lege menționat cu privire la răspunderea membrilor organului de conducere nu instituie o răspundere obiectivă pentru prejudiciul reprezentând totalul creanțelor creditorilor participanți la procedura insolvenței, ci o răspundere în care faptele imputate trebuie dovedite, atât în fapt, cât și în drept, sub aspectul condițiilor generale ale răspunderii civile delictuale reglementate de dispozițiile art. 998-999 Cod civil, cât și sub aspectul condițiilor speciale prevăzute în textul legii pentru fiecare dintre faptele enumerate, condițiile generale ale răspunderii civile delictuale urmând a dobândi particularități specifice în funcție de cazul reglementat în textul legii.

Nu există instituită prin lege o „prezumție legală de vinovăție și răspundere” în sarcina administratorului societății debitoare.

Analizând condițiile răspunderii delictuale speciale, s-a reținut:

Reclamanta, prin cererea sa, impută pârâților săvârșirea faptelor prevăzute de art. 138 lit. a, c și d din Legea insolvenței, respectiv:

• 138 lit. a: au folosit bunurile și creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane

• 138 lit. c: au dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea în mod vădit persoana juridică la încetarea de plăți

• 138 lit. d: au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea.

În speță una dintre faptele imputate pârâților este cea prevăzută de dispozițiile art. 138 lit. a din Legea nr. 85/2006, potrivit cărora antrenarea răspunderii civile delictuale a unei persoane presupune întrunirea a doua condiții: folosirea bunurilor sau creditului unei persoane juridice și crearea unui profit în folosul administratorului sau al unei alte persoane.

Sub acest aspect judecătorul sindic a reținut faptul că, situația de fapt invocată ca temei al acestei răspunderi de către reclamantă, constând în reducerea elementelor de activ din patrimoniul debitoarei în anii anterior ultimei raportări contabile, reducere care nu ar fi coroborată cu stingerea datoriilor debitoarei, nu poate constitui temei pentru o atare formă de răspundere.

Astfel, din împrejurarea că elementele de activ din patrimoniul debitoarei au scăzut de-al lungul timpului, nu se poate naște concluzia că acestea au fost folosite în interes propriu de către pârâți. O atare împrejurare trebuia dovedită în concret de către reclamantă, răspunderea pârâților neputând fi întemeiată pe simple prezumții.

În acest context, nu se poate reține în sarcina pârâților fapta prevăzută de art. 138 alin. 1 lit. a, așa cum a fost invocată de către reclamantă.

Referitor la celelalte fapte imputată pârâților de care reclamant, respectiv cea prevăzută de art. 138 alin. 1 lit. c și d din Legea nr. 85/2006, constând în nesesizarea instanței pentru declanșarea procedurii de insolvență și nepredarea documentelor contabile și în nedepunerea lor la organele abilitate, judecătorul sindic reține că acestea nu sunt întemeiate.

Nesesizarea instanței pentru ______________________________ art. 27 este susceptibilă de aplicarea unei sancțiuni penale, fiind infracțiunea de bancrută reglementată de art. 143 din Legea insolvenței, dar nu reprezintă element al faptei de la art. 138 lit. c sau a.

În plus, se cere ca fapta săvârșită să producă starea de insolvență, or nedeclararea acestei stări este ulterioară apariției ei.

Faptul că nu s-ar fi depus indicatorii financiari nu este de natură decât a determina o prezumție simplă de neîndeplinire a unor obligații legale referitoare la obligațiile de îndeplinire a formalităților impuse de legislația specială fiscală, prezumție care prin ea însăși nu este suficientă pentru reținerea săvârșirii faptei prevăzute de dispozițiile art. 138 alin. 1 lit. d.

Pentru invocarea art. 138 lit. c, creditoarei îi revenea sarcina de a arăta, pe de-o parte, care au fost acțiunile sau inacțiunile pârâților care au avut ca scop satisfacerea unui interes personal, al lor sau al altuia, prevăzute de art. 138 alin. 1 lit. c) și care au dus la falimentul societății si pe de altă parte rolul lor în determinarea falimentului, afirmațiile generice nefiind suficiente, în considerarea specificului răspunderii reglementate de art. 138 din Legea nr. 85/2006.

În apelul declarat împotriva hotărârii pronunțate de Tribunalul Iași creditoarea-reclamantă D.G.F.P.Iași - Administrația Finanțelor Publice Iași reiterează motivarea în fapt a cererii de chemare în judecată arătând că a formulat cerere pentru admiterea creanței bugetare în cuantum de 301.226 lei.

Se arată că judecătorul-sindic aduce atingere interesului legitim al creditorilor în recuperarea creanțelor.

Apelanta invocă culpa pârâților care au continuat activitatea, nu au anunțat creditorii asupra situației financiare, _____________________________ rezultatul managementului defectuos. Susține apelanta că administratorii nu au fost preocupați de recuperarea creanțelor în anii 2010-2011 ce erau în sumă de xxxxx lei în anul 2012, iar la sfârșitul exercițiului financiar „0”, însă cu sumele recuperate nu s-au diminuat obligațiile către bugetul consolidat al statului. Activele circulante concretizate în stocuri și disponibilități bănești au fost folosite în interes propriu, fiind comisă fapta din art. 138 lit.a din Legea nr. 85/2006, societatea având capacitatea de plată a datoriilor existând imobilizări corporale și mijloace circulante.

Apelanta invocă jurisprudența și studiile privind procedura insolvenței, concluzionând că activele societății s-au folosit în alt scop decât cel prevăzut dee lege. Se invocă legătura de cauzalitate directă între faptele ilicite prezentate și insolvență, creată prin fapta de la litera „a” deoarece termenul prevăzut în textul legii este de a contribui și nu cel de a cauza. Susține apelanta că răspunderea administratorului este angajată în orice situație, culpa se apreciază după tipul abstract, fiind o culpă prezumată. În opinia acesteia pârâtului îi revine sarcina de a răsturna prezumția.

O altă critică vizează încălcarea art. 27 din Legea nr. 85/2006, faptul că administratorul nu a pus la dispoziție actele financiar-contabile privind utilizarea disponibilităților bănești s-a creat prezumția folosirii în interes personal cât și a faptei de la art. 138 lit.c) activitatea fiind continuată în interes personal. Se susține că sunt probate condițiile impuse de art. 1357, art. 1381 din Codul civil/art. 287/2009.

Administratorii sunt răspunzători de organizarea și conducerea contabilității conform art. 73 din Legea nr. 31/1990 ce nu se reflectă în raportările contabile depuse la organele abilitate, nu s-au preocupat de gestionarea contabilității conform art. 10 din Legea nr. 82/1991 și art. 201 din Legea nr. 31/1990 ce este de natură a atrage răspunderea și pentru cazul de la art.138 lit.d) din Legea nr. 85/2006.

Concluzionează apelanta că singura posibilitate a statului de a recupera creanțele este de obligare a organelor de conducere ale debitoarei la plata pasivului, insolvența fiind rezultatul managementului defectuos, a unei activități lipsite de eficiență economică și a administrării necorespunzătoare a societății.

Intimații A___ G______ și M________ S______ M____ prin întâmpinare solicită respingerea apelului ca neîntemeiat.

Analizând lucrările cauzei Curtea constată că situația de fapt stabilită în considerentele hotărârii atacate are corespondent în probele administrate.

Astfel, în raportul asupra cauzelor și împrejurărilor care au dus la apariția stării de insolvență a debitoarei, _________________., al cărui obiect de activitate a constat în fabricarea pâinii și produselor de patiserie, lichidatorul judiciar a constatat că insuficiența disponibilităților bănești din cont a dus la dificultăți de ordin financiar și agravarea situației financiare a societății, care nu a avut resursele necesare plății datoriilor scadente. Acumularea de datorii către furnizori și alți creditori, bugetul de stat , a îngreunat redresarea societății, fiind pierderi în activitatea de exploatare influențată de rezultatul financiar.

Pe baza documentelor avute în analiză constată lichidatorul judiciar că nu există premisele necesare aplicării dispozițiilor articolului 138 alin.(1) din Legea nr. 85/2006. Punctual, în considerentele hotărârii, pe temeiul de drept din cauză judecătorul sindic a examinat probele administrate, pe fiecare și în ansamblul, pe care le-a apreciat în fundamentarea soluției. Constatarea primei-instanțe că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 138 alin.(1) din Legea nr. 85/2006 în stabilirea răspunderii pârâților în calitate de administratori ai debitoarei este corectă. De necontestat argumentarea apelantei în ce privește aspectele teoretice, invocarea jurisprudenței însă trebuie raportată la situația de fapt stabilită în speță.

Curtea are în vedere dispozițiile art. 149 din Legea nr. 85/2006 ce prevăd că dispozițiile legii se completează în măsura compatibilității lor cu cele ale Codului de procedură civilă Codului civil, deci și a dispozițiilor privind sarcina probei, administrarea acestora, și noRmelor de drept material ce reglementează răspunderea civilă delictuală specială.

Ca și judecătorul-sindic Curtea reține că răspunderea instituită prin art. 138 alin.(1) din Legea privind procedura insolvenței se analizează ca formă a răspunderii civile delictuale, literatura și practica judiciară fiind unanimă sub acest aspect. Se are în vedere că art. 72 din Legea nr. 31/1990 care face trimitere la dispozițiile Codului civil privitoare la mandat vizează exclusiv raporturile dintre administrator și societatea debitoare și nu acelea dintre terții creditori și administrator. Temeiul de drept din cerere instituie o răspundere delictuală specială ceea ce înseamnă că pentru a fi stabilită trebuie îndeplinite condițiile răspunderii de drept comun: fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și vinovăția; alăturat condițiilor speciale: să fi constatat starea de insolvență și faptele evocate, din cele prevăzute la art. 138 alin. (1) lit.a-g să fi cauzat starea de insolvență. Susținerea apelantei că răspunderea organelor de conducere este prezumată sub aspectul vinovăției nu are suport legal întrucât legiuitorul a așezat în cuprinsul art. 138 din Legea nr. 85/2006 verbul „a cauza” pentru a determina legătura de cauzalitate între conduita conducătorilor societății și starea de insolvență comercială, fiind condiție impusă de legea specială. Astfel fiind, nu este suficient a se proba că societatea se află în incapacitate de plată, ci se impune a dovedi că a fost cauzată, produsă prin una din faptele expres și limitativ prevăzute la lit. a-g din art. 138 alin. (1) din lege și în speță a celor invocate în cererea de chemare în judecată. Literatura de specialitate și jurisprudența sunt unanime că în procedura insolvenței existența raportului de cauzalitate între fapta culpabilă insolvență și prejudiciul suferit de creditor trebuie dovedită, nefiind prezumată. Se are în vedere că răspunderea administratorului este contractuală numai față de societate când rezultă din încălcarea mandatului, actului constitutiv sau legii referitoare la mandatul administratorilor când se prezumă răspunderea contractuală. Față de terții-creditori răspunderea vizând încălcarea altor dispoziții imperative ale legii fiind delictuală trebuie dovedită pentru fiecare componență, inclusiv a culpei, sarcina probei revenind celui ce are interes în stabilirea răspunderii, ceea ce în cauză nu s-a probat.

În cadrul dispozițiilor legale ce reglementează răspunderea organelor de conducere ale debitoarei în insolvență, corect s-a apreciat de judecătorul-sindic situația de fapt probată, , nerezultând că pârâții și-au însușit bunuri ale societății (lit.a) în sens larg (stocuri, încasări creanțe) și nici nu au continuat activitatea în interes personal (lit.c). Se reține că pârâții au probat cu înscrisuri destinația valorilor rezultate din recuperarea creanțelor, fiind folosite pentru plata datoriilor către finanțele publice (contribuții de asigurări de sănătate, TVA, impozite), din activele circulante s-au făcut plăți pentru materii prime, materiale, utilități și desfășurarea obiectului principal de activitate.

Societatea a depus declarațiile fiscale în perioada ianuarie 2004 – decembrie 2012 în care s-au acumulat debitele, fiind în procedura falimentului din 12.06.2013, scăderea elementelor de activ din patrimoniu fiind justificată prin documente contabile primare ce au evidențiat mișcările acestor „bunuri” în realizarea obiectului de activitate.

În ce privește managementul defectuos invocat de apelantă ca o cauză a incapacității de plată, corect s-a constatat de sentință că nu poate fi încadrat în dispozițiile art. 138 lit.a) neputându-se aprecia că această activitate a fost dispusă în interesul personal al pârâtului. Deși putea conduce la încetarea de plăți, nu s-a dovedit a doua condiție ce trebuie îndeplinite cumulativ, folosul propriu sau al altei persoane; fondurile bănești fiind utilizate pentru plata furnizorilor și îndeplinirea parțială a obligațiilor bugetare.

Raportările contabile au avut loc, până la declararea insolvenței, documentele s-au predat lichidatorului judiciar.

Susținerile creditoarei privind săvârșirea faptei de la litera d) art. 138 alin.(1) nu sunt susținute prin probe privind ținerea unei contabilități fictive neconforme cu legea, ori a dispariției unor documente și în ce măsură au contribuit la încetarea de plăți.

Curtea reține, referitor la continuarea activității în interes propriu, că neîndeplinirea obligației de a solicita deschiderea procedurii insolvenței în 30 de zile de la apariția stării de insolvență nu are legătură cu fapta ilicită. Aspectul respectiv intervine ulterior deschiderii procedurii pentru motivul unei stări de insolvență deja apărute când nu se mai pune problema cauzării ei prin vreuna din faptele de la lit. a-g din art. 138 din lege.

Pentru considerentele expuse, criticile formulate de apelantă nu sunt întemeiate și conform art. 480 Cod procedură civilă Curtea respinge apelul.

PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge apelul declarat de D.G.F.P.Iași - Administrația Finanțelor Publice Iași împotriva sentinței civile nr. 1003 din 27.05.2005 pronunțată de Tribunalul Iași, Secția II Civilă/F_______, pe care o păstrează.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 22 ianuarie 2016.

Președinte, V______ C_________-S______		Judecător, A______ C_____ S______
	Grefier, I_____ P_____

Red.C.S.V.

Tehnored. P.I.

2 ex. – 19.02.2016.

Tribunalul Iași – Coprugă B_____ M______