Dosar nr. XXXXXXXXXXXXXXX

R O M Â N I A

CURTEA DE APEL IAȘI

SECȚIA CIVILĂ

DECIZIE CIVILĂ nr. 102/2013

Ședința publică de la 25 Ianuarie 2013

Completul compus din:

Președinte C_______ P_____

Judecător E____ G________

Judecător L______ P_________

Grefier L__________ R___-C_______

S-a luat spre examinare recursul formulat de Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Iași împotriva sentinței civile nr. 193 din 7.02.2012 pronunțată de Tribunalul Iași în dosarul nr. XXXXXXXXXXXXXXX, intimați fiind F_______ L____ și C______ M____, având ca obiect angajarea răspunderii conform art.138 din Legea 85/2006.

La apelul nominal făcut în ședința publică lipsă părțile.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier care arată că dosarul este la al patrulea termen; prin serviciul registratură recurenta a depus dovada îndeplinirii procedurii de citare cu intimații prin publicitate, intimații au fost citați și prin afișare la ușa instanței; s-a solicitat judecata în lipsă.

Având în vedere că s-a solicitat judecata în lipsă, instanța rămâne în pronunțare pe fondul cererii recurs, recursul urmând a fi analizat în baza dispozițiilor art. 304 indice 1 Cod procedură civilă.

CURTEA DE APEL

Asupra recursului civil de față:

Prin cererea înregistrată la data de 10.10.2011, Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Iași a chemat în judecată pârâtii F_______ L____ și C______ M____, în calitate de administratori ai societății S.C. "Feldcon Trust" S.R.L., solicitând stabilirea răspunderii personale a acestora în baza art. 138 din Legea 85/2006.

În motivare, a arătat creditoarea că debitoarea îi datorează suma de xxxxxx lei, cu care s-a înscris pe tabelul definitiv al creanțelor.

Pârâții au avut calitatea de asociat și administrator ai debitoarei în perioada creării debitelor și sunt ținuti direct răspunzător de îndeplinirea obligațiilor pe care legea sau actul constitutiv le impun în sarcina societății, conform art. 73 din Legea 31/1990. Raportul dintre administratorul statutar și societatea debitoare este guvernat de prevederile art. 72 din Legea 31/1990, adică de dispozițiile referitoare la mandat. Potrivit alineatului 2, dacă mandatul este oneros, răspunderea mandatarului se apreciază cu mai multă rigurozitate și, conform art, 374 Cod Comercial, mandatul comercial este prezumat a fi dat cu caracter oneros.

A mai arătat creditoarea că starea de insolvabilitate este urmarea unei administrări necorespunzătoare a societății, care a determinat încetarea de plăți și prejudicierea creditorilor. Simpla stare de încetare de plăți constituie un prejudiciu pentru creditori și o condiție suficientă pentru atragerea răspunderii.

În ceea ce privește vinovăția, a considerat reclamanta că răspunderea operează și pentru cea mai ușoară culpă. Culpa administratorilor constă în aceea că, la momentul în care debitoarea a ajuns în imposibilitatea de a-și mai achita datoriile, nu au suspendat activitatea și nu au anunțat creditorii despre aceasta, contribuind astfel la cumularea de noi datorii.

Reclamanta a susținut că pârâții se fac vinovați de faptele reglementate de art. 138 lit. a, c si d din Legea insolvenței. Astfel, prin nedepunerea cererii de intrare în insolvență, pârâții au acceptat tacit creșterea obligațiilor debitoarei către bugetul consolidat al statului și, indirect, au dispus în interes personal continuarea activității debitoarei, împovărând situația precară a acesteia prin adăugarea de accesorii la debitele deja existente. De asemenea, a pretins reclamanta că pârâții sunt vinovați și de săvârșirea faptei de la art. 138 lit. d, deoarece obligația ținerii contabilității le revenea conform art. 10 din Legea 82/1991. Omisiunea informării organelor fiscale denotă intenția pârâților de a păstra în clandestinitate operațiunile derulate și veniturile încasate, existând prezumția desfășurării activității în interes personal (art.138 lit. a și c).

În drept, s-a invocat art. 138 lit. a, c si d din Legea insolvenței.

Pârâții, legal citați, nu au depus întâmpinare.

Tribunalul Iași, prin sentința civilă nr.193/2012 din 7.02.2012, a respins acțiunea formulată de către creditoarea Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Iași în contradictoriu cu pârâții F_______ L____ și C______ M____, având ca obiect antrenarea răspunderii personale a pârâților pentru pasivul societății debitoare S.C." Feldcon Trust" S.R.L.

Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut că, potrivit informațiilor furnizate de către Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Iași, pârâții au avut calitatea de asociat și administrator al societății debitoare.

În drept, pentru a fi atrasă răspunderea personală a administratorului unei societăți în baza dispozițiilor art. 138 din Legea nr. 85/2006 cu modificările ulterioare, este necesar ca partea interesată să facă dovada îndeplinirii condițiilor art. 998 Cod Civil, respectiv a existenței unui prejudiciu, a unei fapte ilicite, a existenței unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și a vinovăției celui care a cauzat prejudiciul. Caracterul special al reglementarii invocate în cauza constă în aceea că aprecierea culpei persoanei chemată să răspundă este făcută in concreto, cerându-se o cauzalitate specifică între faptă și prejudiciu, respectiv faptele enumerate, în măsura în care au fost săvârșite culpabil și au cauzat un prejudiciu, să fi fost în măsură să contribuie la ajungerea societății debitoare în insolvență.

Răspunderea instituită prin textul art. 138 alin. 1 lit. a-g din Legea nr. 85/2006 nu este o răspundere contractuală, pe temeiul contractului de mandat al administratorilor sociali, așa cum eronat a susținut reclamanta, ci o răspundere delictuală specială, de sine stătătoare, cu reguli proprii, derogatorii de la regulile specifice de drept comun, pe baza unei reglementări proprii, ea derivând nu din neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a mandatului dat organului de conducere de către societate, ci din săvârșirea faptelor mai sus enumerate care nu au nici o legătură cu mandatul primit.

Textul de lege menționat cu privire la răspunderea membrilor organului de conducere nu instituie o răspundere obiectivă pentru prejudiciul reprezentând totalul creanțelor creditorilor participanți la procedura insolvenței, ci o răspundere în care faptele imputate trebuie dovedite, atât în fapt, cât și în drept, sub aspectul condițiilor generale ale răspunderii civile delictuale reglementate de dispozițiile art. 998-999 Cod civil, cât și sub aspectul condițiilor speciale prevăzute în textul legii pentru fiecare dintre faptele enumerate, condițiile generale ale răspunderii civile delictuale urmând a dobândi particularități specifice în funcție de cazul reglementat în textul legii.

Nu există instituită prin lege o „prezumție legală de vinovăție și răspundere” în sarcina administratorului societății debitoare.

Reclamanta nu și-a propus alte probe decât înscrisurile existente la dosarul de insolvență.

Analizând condițiile răspunderii delictuale speciale, tribunalul a reținut că pârâților li se impută săvârșirea faptelor prevăzute de art. 138 lit. a, c și d din Legea insolvenței, respectiv:

- 138 lit. a: au folosit bunurile și creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane;

- 138 lit. c: au dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea în mod vădit persoana juridică la încetarea de plăți;

- 138 lit. d: au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea.

Reclamanta a propus un raționament construit doar pe prezumții, astfel: nedepunerea actelor financiare la organele în drept creează prezumția că nu s-a ținut contabilitatea în conformitate cu legea (art.138 lit. d) și că s-a intenționat să se ascundă aspecte ale activității firmei, ceea ce naște, la rândul său, prezumția că pârâții au desfășurat comerț în interes personal (art.138 lit. c) pentru a-și însuși rezultatele acestui comerț (art.138 lit. a) .

Prezumțiile nu au putut fi coroborate cu alte probatorii, iar construcția reclamantului nu a putut fi însușită de instanță.

Verificând cele ce reclamantul a indicat ca elemente materiale ale faptelor delictuale de la art. 138 și raportul de cauzalitate, judecătorul sindic a constatat că administrarea necorespunzătoare a societății, care ar fi determinat încetarea de plăți, ca și modul de folosire al activelor sau resurselor societății, reprezintă un management neinspirat, care nu este sancționat decât dacă sunt întrunite cerințele răspunderii delictuale speciale.

Nesesizarea instanței pentru _______________________________ art. 27, este susceptibilă de aplicarea unei sancțiuni penale, fiind infracțiunea de bancrută, reglementată de art. 143 din Legea insolvenței, dar nu reprezintă element al faptei de la art. 138 lit. c sau a din Legea insolvenței. În plus, se cere ca fapta săvârșită să producă starea de insolvență, or nedeclararea acestei stări este ulterioară apariției ei.

Nu s-a probat de către reclamant că, într-adevăr, pârâții „au ținut o contabilitate fictivă” sau că „nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea”. Nu această conduită (nedepunerea situațiilor financiare) a generat starea de insolvență, ale cărei cauze sunt anterioare momentului pasivității pârâților, iar faptul că nu au mai depus indicatorii financiari nu este de natură decât a determina o prezumție simplă de neîndeplinire a unor obligații legale referitoare la obligațiile de îndeplinire a formalităților impuse de legislația specială fiscală, prezumție care prin ea însăși nu este suficientă pentru reținerea săvârșirii faptei prevăzute de dispozițiile art. 138 alin. 1 lit. d.

Pentru invocarea art. 138 lit. a si c, creditoarei ii revenea sarcina de a arata, pe de-o parte, care au fost acțiunile sau inacțiunile pârâților care au avut ca scop satisfacerea unui interes personal, al lor sau al altora, prevăzute de art. 138 alin. 1 lit. c și care au dus la falimentul societății și, pe de altă parte, rolul lor în determinarea falimentului, afirmațiile generice nefiind suficiente, în considerarea specificului răspunderii reglementate de art. 138 din Legea nr. 85/2006. Totodată, reclamanta nu a precizat care au fost acțiunile sau inacțiunile prin care pârâții au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul ei, aceasta fiind o simplă deducție.

Simpla invocare a prevederilor art. 138 din Legea nr. 85/2006 nu este de natură a atrage, în mod necesar răspunderea membrilor organelor de conducere, căci legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și răspundere în sarcina membrilor organelor de conducere ale societăților debitoare, ci a prevăzut doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, după administrarea de dovezi care să conducă la concluzia că, prin faptele săvârșite, s-a cauzat insolvența societății.

Cum aceste dovezi nu au fost produse, instanța a respins cererea reclamantei.

Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Iași a declarat recurs, considerând că sentința tribunalului este nelegală și netemeinică pentru motivele înscrise în art.304 punctul 9 și 304¹din Codul de procedură civilă.

În dezvoltarea motivelor de recurs, se susține că prezența obligațiilor fiscale în sarcina debitorului, în calitatea sa de contribuabil, demonstrează că acesta a desfășurat o activitate comercială generatoare de venit, conform declarațiilor depuse la organul fiscal și în raport de care s-au calculat aceste obligații și pentru a căror neachitare la termen, se percep accesorii, faptă ce se încadrează în prevederile art. 138 alin. l lit. c) din Legea 85/2006 privind procedura insolvenței.

În conformitate cu prevederile art. 138 lit. c) din Legea nr. 85/2006, judecătorul sindic poate dispune ca pasivul societății debitoare să fie suportat de membrii organelor de conducere, în situația în care « au dispus, în interes personal, continuarea activității, care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea activității».

Administratorii F_______ L____ si C______ M____ se fac vinovați de un management neperformant și de utilizarea resurselor societății în interes personal, fapt ce a cauzat starea de insolvență.

Împrejurarea că societatea datorează bugetului de stat impozit microîntreprinderi, T.V.A., CAS, CASS, fond șomaj, denotă că debitoarea a desfășurat activitate și a obținut venituri, care însă au fost destinate uzului personal al administratorilor.

Societatea a fost dizolvata la cererea O.R.C., prin sentința civilă nr. 167/2.02.2010 a Tribunalului Iași pentru nedepunerea situațiilor financiare la Oficiul Registrului Comerțului, așadar administrația debitoarei se face vinovată de nerespectarea legii contabilității, conform art. 138 litera d). Totodată, nepublicarea bilanțurilor prevăzute de legislația în vigoare nu duce decât la premisa ascunderii situației reale a debitoarei în relațiile cu creditorii și terții.

În urma analizei efectuate de către personalul de specialitate din cadrul A.F.P. Mun. Iași asupra dosarului fiscal al societății debitoare, a declarațiilor din programul informatic DECIMP, a situației depunerilor bilanțurilor contabile din sistemul informatic, precum și a ultimei raportări contabile depuse la organul fiscal (la 30.06.2007), s-a constatat că S.C. "Feldcon Trust" S.R.L. avea posibilități financiare să-și onoreze obligațiile fiscale, dacă administratorii societății debitoare ar fi luat măsurile ce se impuneau pentru a pentru a transforma în lichidități imobilizările corporale în valoare de 3.298 lei, dacă administratorii societății debitoare ar fi luat masurile ce se impuneau pentru recuperarea creanțelor de la partenerii de afaceri cărora le-a furnizat mărfuri si servicii în valoare de 517.133 lei și dacă ar utiliza numerarul existent în casierie și în contul bancar în sumă de 469 lei (Ron), pentru plata parțiala a obligațiilor fiscale.

Potrivit raportului nr. 822/3.05.2011 al lichidatorului judiciar cu privire la cauzele și împrejurările intrării societății în incapacitate de plată, principalele cauze ce au determinat insolvența, au fost: gestiunea inadecvată a relațiilor cu furnizorii și clienții, întrucât valoarea creanțelor neîncasate în sumă de 517.064 în anul 2006 a condus la acumularea creanțelor comerciale fără a se realiza o activitate comercială corespunzătoare, utilizarea cu eficiența redusa a resurselor deținute, acumularea continuă a datoriilor față de bugetul de stat și bugetele fondurilor speciale, care a influențat direct asupra solvabilității debitoarei și a autonomiei financiare a acesteia. Prin urmare, lichidatorul judiciar a concluzionat că insolvența debitoarei se datorează unor cauze obiective, în speță un management în interes personal.

Netemeinicia soluției primei instanțte rezultă din faptul că organul fiscal este abilitat și are competența de a înregistra și analiza raportările contabile ale agenților economici. În considerarea acestui fapt, analiza ultimului bilanț contabil efectuată de catre organul fiscal are la bază datele raportate de către debitoarea însăși. În plus, prin cererea formulată de către Administrația Finanțelor Publice a municipiului Iași a fost demonstrată întrunirea cumulativă a condițiilor referitoare la răspunderea civila, raportul de cauzalitate dintre faptele și prejudiciile create, fapte ce au fost săvârșite cu intenție.

Administratorul statutar este răspunzător pentru organizarea și conducerea contabilității, precum și pentru toate neregulile constatate în legătură cu ținerea evidenței contabile.

Potrivit art.10 din Legea nr. 82/1991, organizarea și conducerea contabilității și deci, a întocmirii și înregistrării la organele fiscale a raportărilor contabile, sunt în obligația și răspunderea administratorilor oricărei societăți comerciale presupusă a fi în activitate, pentru că datele analitice cuprinse în aceste documente oferă o imagine a operațiunilor executate de societatea în cauză și a rezultatelor obținute, iar în conformitate cu prevederile art. 73 din Legea nr. 31/1990 republicată, administratorii sunt solidari răspunzători pentru existența registrelor cerute de lege și corecta lor ținere.

Recurenta susține că, dacă, în speță, ar fi fost organizată și ținută o contabilitate, aceste evidențe contabile ar fi trebuit să se reflecte în raportările contabile impuse de lege depuse la organele abilitate pentru verificarea lor. Însă, debitorul, prin administratorul-pârât, nu s-a mai preocupat de gestionarea contabilității, conduită care reprezintă o încălcare atât a prevederilor art.10 din legea nr. 82/1991, dar și a prevederilor art. 201 din Legea nr.31/1990 și este de natură să atragă aplicarea față de acesta a prevederilor art. 138 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2006.

Chiar dacă lipsa unei evidențe contabile sau neținerea contabilității în conformitate cu legea nu reprezintă în sine o faptă generatoare de prejudicii, omisiunea informării organelor fiscale asupra activității derulate de societate prin prezentarea raportărilor contabile la care legea obligă și respectiv publicitatea acestor raportări, denotă intenția pârâtului de a păstra în clandestinitate atât operațiunile derulate de societatea administrată, cât și veniturile obținute din exploatare, și implicit de sustragere a acestora de la controlul fiscal, dar și de a ascunde patrimoniul societății față de creditori permițând concluzia că administratorul a continuat comerțul în interes personal, cu însușirea rezultatelor acestui comerț și ignorarea plății obligațiilor sociale, fapte prevăzute de art.138 alin. 1 lit. a) si c) din Legea nr. 85/2006.

Referitor la vinovăția administratorilor, teoria și practica în dreptul comercial statuează că răspunderea delictuală operează pentru cea mai ușoara culpă. Răspunderea membrilor organelor de conducere ale societății comerciale ajunsă în încetare de plați, așa cum este reglementată de prevederile art. 138 din Legea nr. 85/2006, este o răspundere specială având ca scop al reglementarii sale punerea la îndemâna creditorilor a unor mijloace juridice adecvate, a căror finalitate rezidă în satisfacerea necesității acoperirii pasivului debitoarei falite. Dispozițiile referitoare la aceasta fiind cuprinse într-o lege specială se completează cu legea generală acolo unde legea specială nu prevede.

În cauză sunt incidente și dispozițiile art. 998-999 Cod civil care arată că "orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat să-1 repare" și "omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și acela ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa ".

Prin neplata datoriilor către A.F.P. Iasi, pârâtul, în calitate de organ de conducere, a creat un prejudiciu bugetului de stat, iar conform articolelor mai sus-citate acesta este obligat la repararea acestui prejudiciu.

Administratorul a dat dovada de pasivitate față de situația firmei, nerespectând dispozițiile legale în materie comercială și fiscală. Astfel, în conformitate cu prevederile art. 237 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 31/1990, societatea a fost dizolvată de drept pentru nedepunerea bilanțurilor contabile. Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 27 alin. 1 din legea 85/2006, debitorul era obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor acestei legi, în termen de 30 zile de la apariția stării de insolvență, procedură pe care nu a urmat-o. Prin neintroducerea cererii de intrare în faliment la momentul intrării în incapacitate de plata, F_______ L____ si C______ M____ au acceptat tacit creșterea obligațiilor debitoarei către bugetul consolidat al statului, împovărând situația precară a acesteia prin adăugarea de accesorii la debitele deja existente.

Așa după cum a statuat teoria și practica judiciară, obligarea organelor de conducere ale societății debitoare la suportarea pasivului acesteia cu bunurile personale reprezenta, în situația includerii procedurii falimentului, fără a fi acoperite creanțele anunțate de creditori, singura posibilitate a statului de a-și recupera creanțele.

În lumina dispozițiilor Legii nr. 85/2006, instituirea răspunderii personale a organelor de conducere a societății reprezintă atât o sancțiune pentru persoanele care au contribuit la ajungerea debitoarei în stare de incapacitate de plată, dar, în același timp, și o garanție pentru terții aflați în raporturi juridice comerciale cu debitoarea în ceea ce privește posibilitatea recuperării creanțelor în caz de insolvență.

Răspunderea organelor de conducere ale societății ajunsă în încetare de plăți așa cum este reglementată de legea privind procedură insolvenței, este o răspundere specială care pune la îndemână creditorilor mijloace juridice adecvate pentru a sigura bunurile necesare acoperirii pasivului debitoarei falite și dispozițiile legale ce o conțin se completează cu norma _______________________ unde legea speciala nu dispune. Astfel, potrivit disp. art. 35 alin. 3 și 4 din Decretul nr. 31/1954 :«Faptele ilicite săvârșite de organele sale obligă însăși persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcției lor. Faptele ilicite atrag și răspunderea personală a celui ce le-a săvârșit, față de persoana juridică, cât și față de cel de-al treilea».

Raportul dintre administratorul statutar și societatea debitoare este guvernat de prevederile art. 72 din Legea nr. 31/1990, potrivit cărora, «obligațiile și răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat și de cele special prevăzute în această lege ». Mandatul este cuprins în actul constitutiv (art. 5) sau în hotărârea adunării generale și este acceptat prin semnarea în registrul comerțului. Acceptând desemnarea, administratorul stabilește un raport contractual de mandat comercial cu persoana juridică.

De asemenea, în conformitate cu dispozițiile art. 1540 Cod civil, « mandatarul este răspunzător nu numai pentru doi, dar însă și de culpa în executarea mandatului», iar potrivit alin. 2 al aceluiași articol, în cazul în care mandatul are caracter oneros, răspunderea mandatarului (administratorului) se apreciază cu mai multă rigurozitate. Or, potrivit art. 374 din Codul comercial, mandatul comercial este prezumat a fi cu caracter oneros.

Administratori cu puteri depline, intimații sunt cei care au avut, în fapt și în drept, conducerea societății debitoare, situația financiară a S.C. "Feldcon Trust" S.R.L. fiind rezultatul activității desfășurate de reprezentanții acesteia.

Starea de insolvabilitate a debitoarei, constatată și de judecătorul sindic prin încheierea prin care s-a dispus deschiderea procedurii falimentului, nu este decât urmarea unui management defectuos, a unei activități lipsite de eficiență economică și a unei administrări total necorespunzătoare a societății. Această situație de încetare a plăților a prejudiciat creditorii prin imposibilitatea încasării creanțelor scadente. Așa cum arată și doctrina în acest domeniu, simpla stare de încetare de plăți constituie un prejudiciu pentru creditori.

Vinovăția administratorilor constă în aceea că, în momentul în care societatea debitoare a ajuns în imposibilitatea de a-și mai achita datoriile, nu au suspendat activitatea și că nu au anunțat creditorii despre acesta, contribuind astfel la cumularea unor noi datorii. Nemairealizând profit, ba dimpotrivă, mergând în pierdere, situația financiară a societății a fost periclitată. Aceasta nu denotă decât lipsa de interes a organelor de conducere pentru redresarea societății, de unde se poate înțelege că activitatea desfășurată nu a urmărit decât realizarea unor interese personale.

Creanțele creditorilor ar fi fost cu mult diminuate (ori inexistente) dacă administratorul societății și-ar fi îndeplinit atribuțiile stabilite prin actul constitutiv și, ocupându-se de buna funcționare a societății, ar fi achitat taxele si impozitele. Administratorii - pârâți au continuat activitatea deși aceasta conducea la majorarea pasivului societății, așa cum rezultă din actele de control.

Legal citați, intimații nu au formulat întâmpinări în cauză.

În recurs nu au fost administrate înscrisuri noi.

Analizând actele și lucrările dosarului în raport de criticile formulate, de ansamblul materialului probator administrat în cauză și de prevederile legale incidente, Curtea reține că recursul nu este întemeiat.

În acest sens, Curtea constată că, prin cererea cu care a învestit tribunalul, Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Iași a solicitat stabilirea răspunderii personale a pârâților F_______ L____ și C______ M____, în calitate de administratori ai societății S.C." Feldcon Trust" S.R.L. până la concurența sumei de xxxxxx lei.

Reclamanta-recurentă și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 138 alin.1 lit.a, c,d din Legea nr. 85/2006.

Curtea reține că, potrivit prevederilor art. 138 alin.1 din Legea nr. 85/2006, judecătorul sindic poate dispune ca o parte din pasivul debitoarei, persoană juridică ajunsă în stare de insolvență, să fie suportată de către membrii organelor de conducere, care au contribuit la ajungerea debitorului în această situație, prin săvârșirea uneia din faptele enumerate limitativ de lege.

Astfel, Curtea notează că natura juridică a răspunderii administratorului, potrivit conținutului art. 138 din Legea nr. 85/2006, este aceea a unei răspunderi speciale care împrumută caracteristicile răspunderii delictuale.

Fiind atrasă răspunderea delictuală, înseamnă că, pentru a fi angajată, trebuie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, legătură de cauzalitate și vinovăție, condiții care capătă – în această situație - unele conotații speciale.

Caracterul special al răspunderii reglementată de art. 138 din Legea nr.85/2006 constă în aceea că textul de lege delimitează, printr-o enumerare exhaustivă, categoria faptelor (literele a-g) considerate nelegitime, prejudiciul - care este acela al provocării sau contribuirii faptelor la ajungerea debitoarei în stare de insolvență, ale debitoarei față de creditoare - și are o cauzalitate tipică între faptă și prejudiciu, subliniind, uneori, că acest element trebuie dublat de un scop, vina persoanei chemată a răspunde fiind apreciată în concret.

Pe de altă parte, plecând de la principiile care fundamentează răspunderea delictuală, acoperirea prejudiciului este o sarcină directă a autorului faptului prejudiciabil aflat în legătură cu fapta.

Administratorul, chiar dacă a provocat insolvența, este ținut să răspundă în raport cu consecințele faptelor sale față de cel în patrimoniul căruia dauna a fost produsă.

În cazul insolvenței și al falimentului, prejudiciul este provocat societății și se concretizează, pe de o parte, în starea de insolvență în care societatea este plasată prin faptul ilicit, iar, pe de altă parte, în dauna efectivă și cuantificabilă printr-o apreciere pecuniară.

Rațiunea acestei interpretări rezidă chiar din prima teză a art. 138 din Legea nr. 85/2006, potrivit cu care judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului în insolvență sau faliment să fie suportată de persoanele stabilite de această lege, parte care trebuie să exprime concordanța prejudiciului în legătură cu faptul prejudiciabil al celui ținut să răspundă.

Prevederile art.138 lit. a din Legea nr.85/2006 fac referire la situația în care bunurile societății au fost folosite de către administrator în folosul său ori al unor terțe persoane.

Noțiunea de bun trebuie interpretată în sens larg, incluzându-se aici orice obiect cu valoare economică, inclusiv creanțele.

În prezenta cauză, reclamanta recurentă a indicat doar generic această faptă, fără a arăta în concret care bunuri sau valori au fost folosite și în folosul cui au fost folosite, în interesul personal al administratorilor statutari sau al unui terț. O asemenea precizare se impunea a fi făcută și prin prisma faptului că pârâții – intimați au avut calitatea de asociați unici și administratori statutari în perioade diferite. Astfel, raportul privind cauzele și împrejurările care au determinat starea de insolvență a societății debitoare atestă că, de la înființare (anul 2004) și până la data de 27.02.2008, S.C." Feldcon Trust" S.R.L. a avut ca asociat unic și administrator statutar pe F_______ L____, iar C______ M____ a îndeplinit această calitate de la 27.02.2008 și până la momentul deschiderii procedurii insolvenței.

Potrivit art. 138 litera c din Legea nr. 85/2006, răspunderea personală a administratorului statutar poate fi antrenată atunci când acesta a dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți.

Dispozițiile art. 138 litera c privesc sancționarea neîndeplinirii obligației de sesizare a instanței în cazul în care instalarea stării de insolvență este iminentă, și continuarea activității în interes personal, în condițiile în care obligația de sesizare a instanței, conform art. 27 din lege, privește numai situația în care debitorul se află deja în stare de insolvență.

Potrivit art. 27 alin.2 din Legea nr. 85/2006, legiuitorul lasă la latitudinea debitorului decizia de a sesiza instanța sau de a continua activitatea, în condițiile în care apariția stării de insolvență este iminentă.

Din interpretarea prevederilor mai sus menționate, rezultă că debitorului îi este permisă continuarea activității și în situația în care insolvența este iminentă, în condițiile practicării unei strategii manageriale viabile, a unei administrări eficiente, cu perspective de redresare a societății, prevalând soluția salvării debitorului insolvent.

Astfel, Curtea apreciază că art. 138 lit. c nu sancționează decizia continuării unei activități, în condițiile în care insolvența este iminentă, ci reaua-credință a persoanelor aflate la conducerea societății, care au decis continuarea unei activități comerciale ineficiente, exclusiv în interes personal, cu consecința prejudicierii creditorilor societății.

În speță, judecătorul sindic a reținut în mod corect că recurenta nu a administrat nicio probă în susținerea afirmațiilor sale care, prin ele însele, nu sunt de natură a face dovada întrunirii elementelor răspunderii personale ale pârâților - intimați, care au avut calitatea de administratori statutari ai societății aflate în stare de insolvență.

Împrejurarea că societatea a continuat să-și desfășoare activitatea, în condițiile în care aceasta acumula datorii la bugetul de stat tot mai mari, pe care nu reușea să le achite, nu este suficientă pentru atragerea răspunderii, câtă vreme nu s-a probat interesul personal al pârâților intimați în continuarea activității.

În concret, recurenta trebuia să determine faptele săvârșite de fiecare dintre intimați constând în aceea că ar fi dispus continuarea activității în interes personal, deși era evidentă încetarea de plăți și să producă dovezi concludente.

Teoria recurentei construită pe existența mandatului comercial nu are sprijin în materialul probator, constituind simple prezumții pe baza cărora nu poate fi atrasă răspunderea intimaților.

Referitor la fapta prevăzută de art. 138 litera d, Curtea constată că răspunderea persoanelor de conducere ale societății aflate în stare de insolvență intervine dacă acestea au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea.

Faptele enumerate în acest text se caracterizează prin săvârșirea lor cu intenție, care trebuie dovedită în persoana fiecăruia dintre cei considerați răspunzători.

Astfel, în mod legal și temeinic judecătorul-sindic a apreciat că nedepunerea documentelor prevăzute de articolul 28 din lege nu este de natură a atrage răspunderea administratorului statutar al debitoarei în absența dovedirii legăturii de cauzalitate dintre această faptă și starea de insolvență a societății.

Instanța de recurs apreciază că deși neregularitățile evocate, constând în neîntocmirea și nedepunerea raportărilor contabile, a celorlalte acte cerute prin art.28 din legea insolvenței, se pot încadra în conținutul literei d a articolului 138, în fapt, recurenta s-a limitat numai a le invoca prin cererea introductivă, ca , de altfel , și prin cererea de recurs, într-o manieră generală, urmată de citarea prevederilor cuprinse în legea societăților comerciale și în legea contabilității, nesolicitând, însă, probe pentru a dovedi în mod cumulativ, fapta determinată, prejudiciul specific și mai ales raporturile de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, condiții obligatorii specifice răspunderii civile speciale instituită prin art.138 din Legea nr.85/2006.

Reține Curtea că, în raportul privind cauzele și împrejurările care au determinat starea de insolvență a societății debitoare, nr.822 din data de 3.05.2011, lichidatorul judiciar a concluzionat că principalele cauze care au determinat insolvența au fost managementul defectuos, lipsa unor eforturi pozitive în redresarea societății, gestiunea inadecvată a relațiilor cu furnizorii și clienții cu consecința neurmăririi încasării la timp a creanțelor, a utilizării ineficiente a resurselor societății și a creșterii continue a datoriilor, însă judecătorul – sindic a apreciat corect faptul că niciuna dintre aceste activități culpabile nu se regăsesc între faptele enumerate limitativ de art. 138 lit. a – g din Legea nr. 85/2006 pentru a putea fi antrenată răspunderea personală a pârâților – intimați, în calitate de administratori statutari ai societății debitoare.

Este adevărat că, în același raport privind cauzele și împrejurările care au determinat starea de insolvență a societății debitoare, lichidatorul judiciar a apreciat că nedepunerea actelor financiar – contabile ale societății a determinat imposibilitatea inventarierii bunurilor societății, iar aceste împrejurări ar naște prezumția că administratorul statutar, cu bună știință, nu a ținut contabilitatea în conformitate cu Legea nr. 82/1991 și că a continuat activitatea în interes personal, deși societatea se afla în incapacitate de plată.

Însă, instanța de recurs nu poate primi susținerile privind răspunderea prezumată a administratorului societății debitoare atât timp natura juridică a răspunderii prevăzută prin art. 138 lit. c, d este aceea a răspunderii civile delictuale, pentru care trebuie probată întrunirea cumulativă și a condițiilor reglementate prin art. 998 - 999 Cod civil.

Față de cele ce preced, Curtea reține că tribunalul a respins cererea reclamantei-recurente de atragere a răspunderii personale a pârâților – intimați printr-o corectă aplicare a prevederilor art. 138 lit. a, c,d din Legea nr. 85/2006, astfel că motivul de recurs înscris în art. 304 punctul 9 Cod procedură civilă nu este operant în cauză.

În consecință, în baza art. 312 alin.1 teza a II-a Cod procedură civilă, se va respinge recursul declarat de Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Iași și se va menține sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul formulat de Administrația Finanțelor Publice a municipiului Iași împotriva sentinței civile nr. 193 din 07.02.2012 a Tribunalului Iași pe care o menține.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică din 25 ian. 2013.

Președinte, C_______ P_____	Judecător, E____ G________	Judecător, L______ P_________
	Grefier, L__________ R___-C_______

Jud red PL 14.02.2013

Tehnored gref RCL XXXXXXXXXX

2 EX

Jud fond Z______ N_______ L_____