Dosar nr. XXXXXXXXXXXXXXX (Număr în format vechi XXXXXXXXX)

R O M Â N I A

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A V-A CIVILĂ

Decizia civilă nr. 1751

Ședința publică de la 29 Octombrie 2015

Completul compus din:

PREȘEDINTE M_______ B____

Judecător A____ C_____

Grefier I____ L____ P______

Pe rol soluționarea apelului formulat de apelanta reclamantă D_______ G_______ REGIONALA A FINANTELOR PUBLICE BUCURESTI IN REPREZENTAREA ADMINISTRATIEI SECTOR 3 A FINANTELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr. 5770/17.06.2015, pronunțată de Tribunalul București Secția a VII-a Civilă în dosarul nr. XXXXXXXXXXXXXXX, în contradictoriu cu intimatul pârât C______ F_____ M____.

La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:

Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat și având în vedere că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, Curtea constată cauza în stare de judecată și o reține în pronunțare asupra apelului.

C U R T E A,

Deliberând asupra apelului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. XXXXXXXXXXXXXXX pe rolul Tribunalul București Secția a VII- a Civilă la data de 11.02.2015 reclamantul Direcția G_______ Regionala A Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Sector 3 a solicitat, ca pasivul debitorului ____________________ rămas neacoperit, în cuantum de 9.734 lei, să fie suportat de către pârâtul C______ F_____ M____, invocând incidența art.138 lit. c și d din Legea nr.85/2006.

Prin sentința civilă nr. nr. 5770/17.06.2015, pronunțată de Tribunalul București Secția a VII-a Civilă în dosarul nr. XXXXXXXXXXXXXXX, a fost respinsă cererea formulată ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că răspunderea reglementată de art.138 din Legea nr.85/2006 nu este o extindere a procedurii falimentului asupra membrilor organelor de conducere, ci una personală, care intervine numai atunci când, prin săvârșirea vreunei fapte din cele enumerate de textul de lege, aceștia au contribuit la ajungerea societarii debitoare în stare de insolvență.

Natura juridică a răspunderii reglementate de procedura insolvenței este aceea a unei răspunderi speciale, care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale.

Pentru a putea fi angajata răspunderea membrilor organelor de conducere trebuie îndeplinite cumulativ condițiile generale ale răspunderii civile delictuale: fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și culpa.

Însă, pe lângă condițiile generale, art.138 prevede și condiții speciale pentru angajarea acestei forme de răspundere: persoanele care au săvârșit faptele ilicite trebuie să fie membrii organelor de conducere sau de supraveghere din cadrul societății, iar faptele enumerate in dispozițiile art.138 trebuie să fi contribuit la ajungerea debitorului în stare de insolvență.

Ca atare, această formă de răspundere reglementata de art.138 din Legea nr.85/2006 nu este o răspundere contractuală izvorâtă din mandat, nefiindu-i aplicabile regulile de la răspunderea contractuală.

Totodată, nu sunt suficiente simple afirmații pentru a opera angajarea răspunderii patrimoniale, deoarece parților le revine, potrivit art.1169 C.civ., sarcina de a-și dovedi susținerile, invocarea prevederilor art.138 din Legea nr.85/2006 nefiind de natură să atragă in mod automat răspunderea membrilor organelor de conducere căci legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere în sarcina acestora, ci a prevăzut doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, dar după administrarea de dovezi care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a contribuit la ajungerea societății in stare de insolvență.

Prin urmare, toate condițiile răspunderii reglementate de procedura insolenței trebuie dovedite, neoperând nici o prezumție de culpă.

Referitor la fapta prevăzuta de art.138 lit. c din Legea nr.85/2006, judecătorul sindic reține că derularea unei activități economice este un aspect normal din timpul funcționarii unei societatea comerciale, în cadrul căreia diversele raporturi contractuale sunt reglementate de contracte comerciale.

Imposibilitatea de a face față plăților nu este, prin ea însăși, un act imputabil administratorului, atâta timp cât aceasta se poate datora și unor cauze obiective, independente de voința administratorului.

Nu a fost indicata în concret nici acțiune sau fapta care ar conduce la concluzia că pârâtul a dispus, în interes personal, continuarea unei activitatea care ducea, in mod vădit, persoana juridică la încetarea de plați.

Faptul că nu s-a formulat cerere de deschidere a procedurii la data la care a apărut starea de insolvență, aceasta împrejurare nu poate echivala cu incidența ipotezei reglementată de art.138 lit. c și nu poate conduce, prin ea însăși, la angajarea răspunderii patrimoniale.

Tribunalul reține că deciziile reprezentanților unei societăți se pot dovedi a fi greșite din punct de vedere economic, însă managementul defectuos/ dezinteresul in funcționarea normală a societății nu se încadrează printre faptele prevăzute de art.138 din Legea nr.85/2006.

Mai mult, pentru ca aceste fapte să poată determina atragerea răspunderii patrimoniale este necesar sa se dovedească că acestea au determinat starea de insolvență, aspect care nu a fost probat în speța.

Răspunderea prevăzuta de art.138 din lege nu este o răspundere contractuală în care culpa este prezumată, ci este o răspundere specială care împrumută din caracteristicile răspunderii delictuale, răspunderea contractuală operand doar în raporturile administratorului statutar cu societatea.

Prin urmare, culpa pârâtului nu este prezumată conform art.1082 C.civ. ca la răspunderea contractuală, ci trebuie dovedită împreună cu îndeplinirea celorlalte condiții cerute pentru antrenarea răspunderii delictuale.

Prin reglementările din art.138 din Legea nr.85/2006 legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere, ci a prevăzut doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, doar după administrarea de dovezi care sa conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a contribuit la ajungerea societarii în stare de insolvență.

Ca atare, în lipsa unor dovezi din care să rezulte în concret fapta prin care s-a dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, in mod vădit, persoana juridica la încetarea de plăți, modalitatea în care s-a realizat această faptă, perioada de timp, și nu în ultimul rând faptul că această fapta ar fi produs starea de insolvență, nu poate fi reținută ca fiind dovedită fapta ilicită.

Referitor la fapta prevăzuta de art.138 lit. d din Legea nr.85/2006, aceasta cuprinde trei ipoteze: s-a ținut o contabilitate fictivă, s-a făcut să dispară unele documente contabile sau nu s-a ținut contabilitatea în conformitate cu legea.

Tribunalul a reținut că nedepunerea tuturor actelor prevăzute de art. 28 din Legea nr.85/2006 în termenul prevăzut de art.35 din lege ori nedepunerea tuturor raportărilor contabile la organele fiscale ori la ORC, nu poate fi asimilată cu neîndeplinirea obligației de a ține contabilitatea în conformitate cu legea, în lipsa unor probe certe.

Oricum, in ceea ce privește obligația de a ține registrele cerute de lege, condiția impusă de legiuitor este că neîndeplinirea acesteia, adică neținerea unei contabilități în conformitate cu legea, să fi contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență. Așadar, simplul fapt că nu s-ar fi ținut contabilitatea potrivit legii române nu este de natură să ducă la angajarea răspunderii în lipsa dovedirii raportului de cauzalitate între această faptă și ajungerea societății în stare de insolvență. Or, în speță, nu s-a făcut dovada acestui raport de cauzalitate.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel în termen legal reclamanta D_______ G_______ REGIONALA A FINANTELOR PUBLICE BUCURESTI - IN REPREZENTAREA ADMINISTRATIEI SECTORULUI 3 A FINANTELOR PUBLICE, solicitând admiterea acestuia și modificarea sentinței instanței de fond în sensul admiterii cererii de atragere a răspunderii personale patrimoniale a intimatului.

În motivare, apelanta a învederat că răspunderea organelor de conducere pentru plata pasivului înregistrat de societatea debitoare este o răspundere delictuală specială, care intervine în situația în care faptele administratorilor au cauzat starea de insolvență, aceasta fiind o stare de fapt care se asociază acțiunii sau omisiunii delictuoase a conducătorilor ei.

S-a învederat instanței că prin faptele enumerate de art. 138 din legea nr. 85/2006 intenția legiuitorului a fost aceea de-a oferi creditorului un mijloc procedural pentru a-și recupera creanțele, evidențierea existenței a cel puțin uneia dintre faptele prevăzute de lege neimpunând proba elementelor care comun răspunderea civilă delictuală obișnuită.

A apreciat apelanta că în cauză sunt incidente disp. art. 138 lit. c din legea nr. 85/2006 în sensul că reprezentanții societății debitoare aveau obligația să solicite ei înșiși aplicarea dispozițiilor legii nr. 85/2006 și să nu dispună continuarea unei activități care ducea în mod vădit la încetare de plăți, fiind învederate în acest sens disp. art. 27 din lege. În opinia apelantei, formularea unei cereri întemeiate pe disp. legii nr. 85/2006 nu reprezintă o opțiune ci o obligație pe care administratorii nu o pot încălca, iar prevederile art. 138 lit. c apar ca o sancțiune aplicată administratorilor pentru încălcarea disp. art. 27 din aceeași lege.

Au mai fost învederate disp. art. 72 din legea nr. 31/1990 privind mandatul acordat administratorului în exercitarea atribuțiilor sale, acesta răspunzând nu numai pentru dol dar și pentru culpa simplă, culpa care poate consta atât într-o acțiune cât și într-o inacțiune.

În continuare, s-a arătat că se creează legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită a asociaților societății debitoare (respectiv managementul defectuos al societății) și prejudiciul creat (cauzat pentru neplata datoriilor astfel cum rezultă din cuprinsul tabelului definitiv), și constă în dezinteresul arătat față de funcționarea în condiții normale și de legalitate a societății.

Față de argumentele expuse, apelanta a solicitat admiterea apelului, motivat în drept pe disp. art. 466 C.proc.civ. și ale legii nr. 85/2006.

Analizând sentința apelată în raport de criticile formulate și cu observarea prevederilor art. 466-467 C.proc.civ, Curtea reține următoarele:

Referitor la natura juridică a răspunderii reglementate de art.138 din Legea nr.85/2006, în acord cu cele reținute de prima instanță, Curtea apreciază că aceasta este cea a unei răspunderi speciale, care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale, administratorului fiindu-i imputate săvârșirea unor delicte civile și nu neexecutarea unor obligații contractuale.

Deși prin motivele de apel se expune ipoteza angajării răspunderii contractuale a intimatului, nu este oferit nici un argument în acest sens, respectiv temeiul juridic sau factual care ar îndreptăți o astfel de concluzie, manifestarea de voință a creditorului apelant pe de-o parte și a intimatului pe de altă parte în sensul de-a intra în astfel de raporturi contractuale. Împrejurarea că intimatul ar avea calitatea de mandatar al debitoarei aflată în procedura insolvenței, respectiv existența unor raporturi contractuale dintre debitoare și administratorul său izvorând din contractul de societate nu transferă automat același caracter raportului juridic pe care creditoarea îl are cu administratorul societății debitoare. Acesta este motivul pentru care nu prezintă relevanță în speță aplicarea disp. art. 72 din legea nr. 31/1990.

Faptele pe care apelanta-creditoare pretinde că ar fi fost săvârșite de către intimat au natura juridică a unor delicte civile, situație în care sunt aplicabile regulile acestei forme de răspundere, nefiind prezumat nici un element dintre cele care intră în structura răspunderii civile delictuale.

În consecință, fiind vorba de o răspundere delictuală, așa cum în mod corect a reținut și prima instanță, pentru a fi angajată, trebuie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, care reies din art.998-999 C.civ. (fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și culpa), condiții care capătă în această situație unele conotații speciale.

Potrivit art. 138 alin. 1 litera c), este sancționată fapta membrilor organelor de conducere ale societății de a dispune, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți.

Susține apelanta că intimatul se face vinovat de fapta prevăzută de art.138 lit. c invocând generic continuarea activității în interes personal de către aceștia, precum și dezinteresul arătat față de respectarea condițiilor și normelor legale, fără a indica, în concret, elemente care să ducă la concluzia îndeplinirii condițiilor prevăzute la art.138 lit. c din lege.

În ceea ce privește invocarea de către apelanta a dispozițiilor articolului 27 din Legea nr.85/2006, Curtea constată că alin.1 are în vedere obligația societății debitoare de a solicita deschiderea procedurii reglementată de legea nr.85/2006 în termen de maxim 30 de zile de la apariția stării de insolvență, iar alineatul 2 are în vedere posibilitatea societății debitoare de a formula o astfel de cerere în cazul în care apariția stării de insolvență este iminentă.

Prin urmare, încălcarea dispozițiilor alineatului 1 nu constituie motiv de ajungere în insolvență, căci această stare este deja instalată (iar pe de altă parte nu se circumscrie faptelor prevăzute de articolul 138 litera c), iar alineatul 2 are în vedere posibilitatea și nu obligația societății debitoare a de a formula cererea în caz de apariție a stării de insolvență iminentă. Ca atare, câtă vreme debitoarea are doar dreptul de a cere deschiderea procedurii, nu și obligația legală de a face, în cazul în care nu se adresează tribunalului aceasta comite o omisiune căreia îi lipsește caracterul ilicit.

De asemenea, activitatea nerentabilă și managementul defectuos invocate de apelantă, constând în dezinteresul total în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor minime pentru funcționarea societății și lipsa eforturilor pozitive în redresarea acesteia, chiar dacă ar fi cauzat pierderi în patrimoniul debitoarei, nu constituie o cauză de atragere a răspunderii, neregăsindu-se printre cele prevăzute în mod expres și limitativ de art.138 din lege.

Pentru a putea fi angajată răspunderea patrimonială a membrilor organelor de conducere ale unei societăți supuse procedurii colective, ar fi trebuit dovedită nu numai săvârșirea faptelor reclamate, ci și legătura de cauzalitate dintre acestea și ajungerea societății în stare de insolvență, legătura de cauzalitate nefiind prezumată. Pe de altă parte, legătura de cauzalitate nu poate fi dedusă din unele împrejurări de fapt calificate de către apelantă ca fiind fapte ilicite, cât timp, astfel cum s-a apreciat anterior în sarcina intimatului nu se poate reține săvârșirea nici uneia dintre faptele prevăzute de art. 138 lit. c și d din legea nr. 85/2006.

Aserțiunile apelantei, constând în prezumții simple, nesusținute de nici o probă concretă, nu sunt suficiente pentru ca instanța să angajeze răspunderea patrimonială a unei persoane. Pe de altă parte, invocarea prevederilor art.138 din Legea nr.85/2006 nu atrage automat răspunderea membrilor organelor de conducere, întrucât legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere în sarcina acestora, ci a prevăzut posibilitatea atragerii acestei răspunderi, în măsura indicării în concret și a dovedirii faptelor ilicite imputate administratorului, precum și faptul că întreaga activitate delictuală a acesteia a contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență.

În ceea ce privește fapta prevăzută de art. 138 alin. 1 lit. d din legea 85/2006, nedepunerea actelor contabile reprezintă un indiciu important pentru săvârșirea faptei ilicite invocate, însă doar dovedirea faptei nu poate conduce eo ipso la un prejudiciu, cu un cuantum dovedit. Pe de altă parte, nu este suficientă pentru atragerea răspunderii membrilor organelor de conducere a debitoarei existența faptei de neținere a contabilității în conformitate cu legea, fiind necesar ca prin această faptă să se fi produs starea de insolvență. Iar pentru a putea reține existența acestei legături de cauzalitate legea impune ca solicitantul să își probeze în mod corespunzător ipoteza învederată, și nu doar prin invocarea unor prezumții simple.

În plus, Curtea reține că descrierea generică a faptelor prin reiterarea conținutului textelor de lege care reglementează acest tip de răspundere nu corespunde exigențelor probatorii pe care legea le impune, consecința fiind lipsa de temeinicie a cererii formulate, astfel cum în mod corect a reținut și judecătorul sindic.

Prin urmare, apreciind că nu se poate reține în sarcina intimatului săvârșirea faptei prevăzute de art.138 lit. c și d din Legea nr.85/2006, Curtea apreciază că judecătorul-sindic a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, și cu observarea prevederilor art.480 alin.1 N. C.pr.civ., va respinge apelul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge apelul declarat de formulat de apelanta reclamantă D_______ G_______ REGIONALA A FINANTELOR PUBLICE BUCURESTI IN REPREZENTAREA ADMINISTRATIEI SECTOR 3 A FINANTELOR PUBLICE, cu sediul în București, _____________________, sector 2, împotriva sentinței civile nr. 5770/17.06.2015, pronunțată de Tribunalul București Secția a VII-a Civilă în dosarul nr. XXXXXXXXXXXXXXX, în contradictoriu cu intimatul pârât C______ F_____ M____, domiciliat în București, __________________. 134, sector 2, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică azi, 29.10.2015.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR

M_______ B____ A____ C_____

GREFIER

I____ L____ P______

Red. Jud. M.B./04 ex/11.11.2015

Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă

Judecător fond – D________ G_______