Acesta nu este document finalizat

Operator date 3918

R O M Â N I A

CURTEA DE APEL PITEȘTI

SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE C_________ ADMINISTRATIV ȘI FISCAL

DOSAR NR. XXXXXXXXXXXXX DECIZIE NR. 1794/R-C___

Ședința publică din 28 Octombrie 2015

Curtea compusă din:

Președinte: S____ U___ - judecător

C_____ G_______ N___ - judecător

G_______ C________ - judecător

M________ M____ - grefier

Pe rol fiind pronunțarea asupra recursului declarat de pârâta Direcția G_______ Regională a Finanțelor Publice Ploiești, cu sediul în Ploiești, _____________________.22, județul Prahova, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș, cu sediul procesual ales în Pitești, _______________________, jud. Argeș, împotriva sentinței civile nr. 252 din 4 martie 2015, pronunțată de Tribunalul Argeș – Secția civilă, Complet Specializat C_________ Administrativ și Fiscal în dosarul nr.XXXXXXXXXXXXX, în contradictoriu cu intimata reclamantă _____________________ SRL, având C__ xxxxxxxx, cu sediul în Pitești, ________________________________________________, județul Argeș.

La apelul nominal, făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

Recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru.

S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință după care:

Dezbaterile asupra recursului au avut loc în ședința publică din 21 octombrie 2015, dezbateri ce au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie.

C U R T E A

Deliberând asupra recursului:

Constată că prin cererea înregistrată la Tribunalul Argeș la data de 30.06.2014, reclamanta _____________________ SRL în contradictoriu cu pârâta Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția G_______ Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș a formulat contestație împotriva Deciziei de impunere nr. F-AG nr. 151/07.02.2014, a Raportului de Inspecție Fiscală (denumit în continuare RIF) nr. F-AG 123/07.02.2014 precum și a Dispoziției privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală la data de 03.02.2014. S-a solicitat restituirea sumei cu penalitățile și dobânzile fiscale.

În motivarea contestației s-a arătat că reclamanta a solicitat la rambursare suma de 32.781 lei, fiind însă respinsă suma de 2017 lei. În mod greșit nu s-a ținut seama de achiziționarea materialelor de construcție folosite pentru modernizarea spatiilor de producție/depozitare, facturile respective nefiind nominalizate în niciunul dintre actele de control. Mai mult, au fost analizate înscrisuri ce făcuseră deja obiectul altui control, fiind încălcate în acest sens și prevederile art. 105 pct.1 alin.2 și 4 C. fiscal, iar în actele contestate apare ca perioada de verificare 28.01.2014 – 30.01.2014, deși în fapt, perioada verificată a fost 01.11.2013 – 30.01.2013.

Pârâta a formulat întâmpinare (f. 22 fond ), invocând excepția prematurității acțiunii față de împrejurarea ca organul fiscal nu a emis încă o decizie de soluționare a contestației, singurul act care poate fi contestat la instanță fiind aceasta decizie. S-a mai invocat excepția inadmisibilității, motivat de faptul ca raportul de inspecție fiscală contestat în cauză nu este titlu de creanță în sensul definit de art. 1071 din HG nr. 1050/2004, iar potrivit art. 206 alin.2 din C. proc. fisc. obiectul contestației îl constituie numai sumele și masurile stabilite și înscrise de organul fiscal în titlul de creanță sau în actul administrativ fiscal atacat. Raportul de inspecție fiscală nu naște, modifică sau stinge raporturi juridice, ci are doar natura unui act premergător.

Prin sentința nr. 252/04.03.2015, Tribunalul Argeș - Secția civilă, Complet specializat de contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea, a admis plângerea prealabilă, a anulat Decizia de impunere nr. F-AG nr. 151/07.02.2014 și Raportul de Inspecție Fiscală nr. F-AG 123/07.02.2014. A respins capătul de cerere privind anularea Dispoziției de măsuri nr. 52/.03.02.2014 și a obligat pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâta Direcția G_______ Regională a Finanțelor Publice Ploiești prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș, criticând-o pentru nelegalitate solicitând modificarea sentinței și respingerea acțiunii ca rămasă fără obiect, cu exonerarea instituției fiscale de la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare se susține că societatea reclamantă a contestat Decizia de impunere nr. F-AG 151/07.02.2014, Raportul de inspecție fiscală nr. F-AG 123/07.02.2014 și Dispoziția privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală la data de 03.02.2014, sub aspectul legalității acestora, în condițiile în care, anterior sesizării instanței de judecată, organul fiscal nu a emis o decizie de soluționare a contestației formulate de reclamantă.

În acest context, în lipsa procedurii prealabile, instituția fiscală a considerat ca instanța de judecata nu poate trece la cenzurarea actului administrativ fiscal și prin întâmpinarea nr.1/29/xxxxxx/28.11.2014 a invocat excepția prematurității și excepția inadmisibilității acțiunii.

La pronunțarea sentinței recurate, instanța de fond a avut în vedere faptul ca instituția fiscală a emis Decizia nr.1068/11.12.2014, prin care a fost soluționată plângerea prealabilă depusă de petentă și prin care s-a dispus desființarea Deciziei de impunere nr. F-AG 151/07.02.2014 și efectuarea unei noi reverificări privind taxa pe valoarea adăugată stabilită suplimentar și respinsă la rambursare, în cuantum de 2.017 lei.

De asemenea, instanța de fond a avut în vedere și concluziile Raportului de inspecție fiscala nr. F-AG 14/15.01.2015 și Decizia nr. F-AG 19/15.01.2015 prezentate de petentă și prin care, urmare reverificării s-a dispus admiterea la rambursare a sumei de 2.017 lei.

În concluzie, arată recurenta prin emiterea Deciziei nr.1068/11.12.2014, a RIF nr. 14/15.01.2015 și a Deciziei nr. 19/15.01.2015, cauza dedusă judecații a rămas fără obiect, întrucât instituția fiscala a admis plângerea prealabilă depusă de petentă la data de 13.03.2014.

Recurenta susține că, față de aceste aspecte, raportate la evoluția procedurii prezentate instanței de fond, judecătorul de fond prin rolul sau activ putea și trebuia să ia act de întreaga desfășurare a evenimentelor și coroborând excepțiile invocate cu noile acte administrative fiscale prezentate, să respingă acțiunea ca rămasă fără obiect, fără să anuleze actele administrative fiscale invocate de petentă, întrucât acestea erau deja anulate prin admiterea procedurii prealabile.

Se apreciază că instanța de fond în mod eronat și cu aplicarea greșita a dispozițiilor legale a dispus obligarea instituției fiscale la plata cheltuielilor de judecată, motivând lapidar că „pârâta este în culpă pentru declanșarea acestui proces, fiind în măsura să-și anuleze propriile acte”.

Recurenta învederează că instituția fiscală a procedat conform dispozițiilor legale speciale în materie fiscala și nu este în culpă pentru faptul că acest litigiu a ajuns în instanța, prematur, fără a se aștepta soluționarea plângerii prealabile depusă de agentul economic. De asemenea, la stabilirea „culpei” instanța de fond nu a avut în vedere nici faptul ca prin Decizia nr.1068/11.12.2014 instituția fiscală și-a anulat propriile acte, dispunând reverificarea situației agentului economic.

Se mai susține că în cauza nu pot fi reținute în sarcina instituției fiscale nici aspecte privind reaua credință, comportarea neglijentă sau exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale, iar actele atacate au fost temeinice și legal emise de către instituția recurentă.

Intimata reclamantă _____________________ SRL a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursul ca nefondat și menținerea ca legală a sentinței pronunțate în prima instanța de Tribunalul Argeș.

În apărare se susține că în mod legal instanța de fond a respins excepțiile invocate, atât excepția prematurității cât și excepția inadmisibilității acțiunii, societatea reclamanta îndeplinind procedura prealabilă prevăzuta de Legea nr. 554/2004.

Se susține că împotriva Raportului de Inspecție fiscală încheiat la data de 07.02.2014 sub nr. F-AG 123, a Deciziei de impunere cu nr. F-AG 151 din 07.02.2014, precum și a Dispoziției privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală la data de 03.02.2014 a formulat în termen legal contestație la organul fiscal, înregistrată sub nr. xxxxx/13 mai 2014, însă aceasta nu a fost soluționată în termen rezonabil.

Potrivit dispozițiilor art. 218 alineat 1 Cod procedură fiscală, decizia privind soluționarea contestației se comunică contestatorului în condițiile art.44 și poate fi atacată de către contestator la instanța judecătoreasca de contencios administrativ, în condițiile legii. Cu privire la termenul de soluționare a contestației, se susține că acesta nu poate fi unul lăsat la aprecierea organului fiscal, potrivit art. 70 din Codul de procedură fiscală. Se arată că până în prezent contestația nu a fost soluționată de către organul fiscal, procedându-se la o reverificare a activității, ceea ce nu corespunde cu soluționarea contestației.

Inițial, societatea a fost supusă controlului financiar fiscal având ca obiectiv verificarea stabilirii corecte a bazei de impunere, legalitatea dreptului de deducere, verificarea deconturilor de TVA, respectiv respectarea cotelor de impunere, perioada verificată fiind 01.11.xxxxxxxxxxxxxx13, perioadă pentru care a solicitat la rambursare suma de 32.781 lei, fiind respinsă de la rambursare suma de 2.017 lei.

Echipa de control a refuzat recunoașterea dreptului de deducere pentru TVA-ul aferent achiziționării unor materiale necesare efectuării lucrărilor de modernizare a spatiilor de producție/depozitare existente, deși este evidentă utilizarea lor în folosul operațiunilor taxabile. Nu s-a procedat la soluționarea contestației ci la o reverificare care, deși în fapt a privit perioada 01.11.xxxxxxxxxxxxx13, în actele de control contestate apare perioada 28.01.xxxxxxxxxxxxx14.

O asemenea activitate de reverificare, în raport de dispozițiile art. 105 punctul 1 alineat 2 Cod fiscal nu se putea face decât dacă apăreau date suplimentare necunoscute inspectorilor fiscali la data efectuării verificărilor și care să influențeze rezultatele acestora.

De asemenea, la începerea acțiunii de reverificare trebuia comunicată obligatoriu o decizie de reverificare, potrivit dispozițiilor art. 105 pct. 1 alin 4 din Codul de procedură fiscală, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.

Contestația în plângerea prealabila nu au soluționat-o inspectorii fiscali nici până în prezent, astfel încât nu i se poate imputa societății reclamantei vreo culpa, adresându-se în mod corect instanței de judecată.

Pe fondul contestației, intimata reclamantă susține că instanța a pronunțat o hotărâre legală și temeinică.

Societatea a decis modernizarea spațiilor de depozitare obținând în acest scop autorizație de construire de la primăria pe raza căreia își desfășoară activitatea. Modernizarea urma să se realizeze prin forțe proprii, iar operațiunea ca atare avea să mărească valoarea mijloacelor fixe ale societății. Din înscrisurile depuse reiese faptul că operațiunea de modernizare a spațiilor de producție/depozitare existente a fost o operațiune reală. În vederea realizării acestor lucrări au fost achiziționate de la furnizori pe parcursul mai multor luni materiale de construcție care au fost înregistrate în stocurile de materiale ale societății. Pe măsura realizării lucrărilor au fost eliberate bonuri de consum pentru materialele folosite.

Echipa de control a refuzat recunoașterea dreptului de deducere pentru TVA-ul aferent achiziționării acestor materiale, deși este evidentă utilizarea lor în folosul operațiunilor taxabile.

Sunt invocate dispozițiile art. 145 alin 2 din Codul fiscal, precizându-se că erau îndeplinite și cerințele de exercitare a dreptului de deducere prevăzute de art. 145. 1 din Codul fiscal, dreptul de deducere luând naștere la momentul exigibilității taxei, acest moment fiind fie data livrării bunurilor, fie data emiterii unei facturi.

Acest lucru l-au constatat ulterior inspectorii fiscali, emițând decizia nr.1068/11.12.2014, care însă nu este un răspuns la contestația fiscală, ci o decizie ca urmare a unei activități de reverificare a societății. Se apreciază că, pentru acest considerent acțiunea nu s-a respins ca rămasă fără obiect, ci a fost admisă, soluționată pe fond, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Examinând recursul prin prisma criticilor invocate, a probatoriului administrat în cauză și a normelor de drept incidente, Curtea constată că este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Sub aspectul situației de fapt, se reține că _____________________ SRL a fost supusă unei inspecții fiscale în perioada 28.01.2014 – 30.01.2014, iar perioada verificată a fost 01.11.2013 – 30.11.2013, în urma căruia s-a emis RIF nr. 123/07.02.2014.

În acțiunea de inspecție fiscală s-a verificat stabilirea corectă a bazei de impunere, legalitatea dreptului de deducere, existența corelațiilor între balanțele de verificare, jurnalele de vânzare și cumpărare, precum și deconturile TVA, respectarea cotelor de impunere.

Din verificarea documentelor primare, în ceea ce privește situația privind TVA pentru perioada 01 noiembrie 2013 – 30 noiembrie 2013, s-a reținut că societatea a solicitat la rambursare 32.781 lei; s-a stabilit că are dreptul la rambursare pentru 30.764 lei și a fost respinsă la rambursare suma de 2017 lei.

Pentru perioada verificată, echipa de control a stabilit debit suplimentar TVA în sumă de 2.017 lei, ce provine de la deducerea nejustificată a TVA din facturi emise de furnizori de materiale de construcții pentru care nu a prezentat în timpul controlului devize de lucrări, bonuri de consum, iar lucrările nu au fost executate cu firmă specializată, care să realizeze modificarea și modernizarea la construcția existentă și la perioada la care se referă, societatea neavând personal specializat pentru realizarea unor astfel de lucrări, încălcându-se prevederile art. 145 alin. 2 lit. a) din Legea nr. 571/2003 republicată, cu modificările și completările ulterioare.

În baza RIF s-a emis decizia de impunere F-AG 151 din 07.02.2014, care reține o obligație fiscală stabilită suplimentar de 2.017 lei, reprezentând TVA.

Prin contestația administrativă înregistrată la organul fiscal la 13.05.2014 (f. 6 dosar fond) sub nr. xxxxx, împotriva deciziei de impunere și a raportului de inspecție fiscală, _____________________ SRL a arătat, în esență, că în mod nejustificat și nelegal s-a respins la rambursare suma de 2.017 lei.

La data de 30.06.2014, reclamanta – intimată a sesizat instanța de judecată, prin contestația formulată împotriva RIF nr. 123/07.02.2014, Deciziei F-AG 151 din 07.02.2014 și Dispoziției de măsuri stabilite de organele fiscale la data de 03.02.2014. Actele fiscale au fost contestate în ceea ce privește obligațiile stabilite suplimentar cu privire la suma de 2.017 lei cu dobânzile și penalitățile aferente.

A precizat reclamanta în cuprinsul contestației că a contestat la organul emitent actele administrativ-fiscale, însă nu a primit un răspuns.

Curtea, în limita probatoriului administrat, examinând cu prioritate excepția de inadmisibilitate a cererii de chemare în judecată prin prisma dispozițiilor art. 248 Cod procedură civilă, constată că este fondată, pentru cele ce se vor prezenta.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta – intimată a contestat actele administrativ-fiscale prin prisma faptului că în mod nelegal nu s-a admis cererea de rambursare TVA și pentru suma de 2.017 lei, fără ca anterior sesizării instanței să fie emisă decizia privind soluționarea contestației formulată împotriva RIF nr. 123/2014 Ș și a Deciziei de impunere nr. 151/2014, înregistrată la organul fiscal emitent sub nr.xxxxx la data de 13.05 2014.

Curtea reține că potrivit art. 205 alin. 1 Cod procedură fiscală: „Împotriva titlului de creanță, precum și împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestație potrivit legii. Contestarea este o cale administrativă de atac și nu înlătură dreptul la acțiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, în condițiile legii.”

Conform art. 210 Cod procedură fiscală: „(1) În soluționarea contestației, organul competent se pronunță prin decizie sau dispoziție, după caz. (2) Decizia sau dispoziția emisă în soluționarea contestației este definitivă în sistemul căilor administrative de atac”, iar potrivit art. 218 din același act normativ: „(1) Decizia privind soluționarea contestației se comunică contestatorului, persoanelor introduse, în condițiile art. 44, precum și organului fiscal emitent al actului administrativ atacat. (2) Deciziile emise în soluționarea contestațiilor pot fi atacate de către contestatar sau de către persoanele introduse în procedura de soluționare a contestației potrivit art. 212, la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, în condițiile legii.”

Prin urmare, în interpretarea normelor invocate, până la soluționarea contestației în procedura administrativă care se finalizează cu emiterea unei decizii, nu pot fi atacate direct la instanța de contencios fiscal decizia de impune și RIF, acte fiscale care au fost în prealabil contestate la organele administrativ-fiscale.

Procedura instituită de art. 205 – 218 Cod procedură fiscală este o procedură prealabilă obligatorie.

Potrivit art. 70 Cod procedură fiscală: „(1) Cererile depuse de către contribuabil potrivit prezentului cod se soluționează de către organul fiscal în termen de 45 de zile de la înregistrare. (2) În situațiile în care, pentru soluționarea cererii, sunt necesare informații suplimentare relevante pentru luarea deciziei, acest termen se prelungește cu perioada cuprinsă între data solicitării și data primirii informațiilor solicitate.”

Reclamanta s-a adresat prematur instanței de judecată pentru anularea decizie de impunere nr. 151/07.02.2014 și a RIF nr.123/07.02.2014, mai înainte de a fi fost soluționată contestația administrativă împotriva acestora pentru emiterea deciziei prevăzută de art. 210 Cod procedură fiscală.

Actul administrativ vătămător pentru contestatoare la care fac referire art. 8 alin.1, art. 18 alin.1 din Legea nr. 554/2004 este decizia emisă de pârâta recurentă în soluționarea contestației formulată împotriva deciziei de impunere, deoarece această decizie a soluționat definitiv în sistemul căilor administrative de atac raportul de drept fiscal conform art. 210 alin.2 C. proc.fisc.

Tocmai în ideea garantării liberului acces la justiție, prevăzut de art. 21 din Constituție, s-a prevăzut și în materia contenciosului administrativ fiscal posibilitatea aducerii conflictului în fața instanței după îndeplinirea prealabilă a procedurii de contestare a actului administrativ fiscal.

În cauză intimata este ținută să urmeze procedura imperativă prevăzută de Cod procedură fiscală ca lege specială în materie. Decizia de impunere poate fi analizată de instanță, însă numai în situația în care se contestă și decizia prin care a fost soluționată, în sistemul căilor administrative de atac, contestația împotriva actelor fiscale ( decizie de impunere și Rif) de către organele emitente, având în vedere dispozițiile art. 18 alin. 2 din Legea nr. 554/2004.

În atare situație, în cazul în care cererea adresată unei autorități fiscale nu a fost soluționată în termenul legal (în speță 45 de zile, conform art. 70 Cod procedură fiscală), instanța de contencios putea fi sesizată numai pentru a dispune ca autoritatea fiscală să soluționeze contestația administrativ fiscală. În litigiul dedus judecății, reclamanta nu a solicitat o asemenea măsură iar instanța nu o poate dispune, dat fiind că, potrivit art. 9 alin. 2 Cod procedură civilă, obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților.

Într-adevăr, potrivit probatoriului administrat în cauză (f. 94) în cuprinsul RIF nr. 14/15.01.2015 se arată că prin decizia nr. 1068/11.12.2014 s-a desființat parțial Decizia de impunere F-AG 151 din 07.02.2014 pentru suma de 2.017 lei, reprezentând TVA stabilită suplimentar și respinsă la rambursare și s-a acordat drept de deducere și pentru această sumă. Însă, această ultimă măsură nu înlătură caracterul obligatoriu al procedurii instituite de art. 205 – 218 Cod procedură fiscală.

Prin urmare, în raport de cele reținute, Curtea constată că excepția de inadmisibilitate invocată de recurentă este întemeiată și pe cale de consecință, se va admite recursul, se va casa sentința și pe fond se va respinge cererea de chemare în judecată.

În raport de consecințele impuse prin admiterea excepției analizate nu se mai impune analiza celorlalte critici.

Pentru aceste considerente Curtea, în baza art. 496 alin.1 și art. 498 alin. 1 C. proc. civ. va admite recursul, va casa sentința iar în rejudecare va respinge cererea de chemare în judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul formulat de pârâta Direcția G_______ Regională a Finanțelor Publice Ploiești, cu sediul în Ploiești, ____________________.22, județul Prahova, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș, cu sediul procesual ales în Pitești, _______________________, jud. Argeș, împotriva sentinței civile nr. 252 din 4 martie 2015, pronunțată de Tribunalul Argeș – Secția civilă, Complet Specializat C_________ Administrativ și Fiscal în dosarul nr.XXXXXXXXXXXXX, în contradictoriu cu intimata reclamantă _____________________ SRL, având C__ xxxxxxxx, cu sediul în Pitești, ______________________________, ___________, ___________________.

Casează sentința, iar în rejudecare respinge cererea de chemare în judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 octombrie 2015, la Curtea de Apel Pitești - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Președinte, S____ U___	Judecător, C_____ G_______ N___	Judecător, G_______ C________
	Grefier, M________ M____

Red. S.U./19.11.2015

Tehnored. I.C./6 ex

J.fond M.P__________