ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A V-A CIVILĂ

DOSAR NR. XXXXXXXXXXXXXXX (Număr în format vechi XXXXXXXXX)

DECIZIA CIVILĂ NR. 2100

Ședința publică de la 11 decembrie 2015

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE - I_______ G______ F_____

JUDECĂTOR - I_____ C_______ N_______

GREFIER - L_______ M______

Pe rol se află judecarea cererii de apel formulate de apelanta-reclamantă DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 2, în contradictoriu cu intimata–pârâtă S___ M_____ I______ împotriva sentinței civile nr.4135/06.05.2015 pronunțate de Tribunalul București Secția a VII-a Civilă în dosarul nr.XXXXXXXXXXXXXXX.

La apelul nominal făcut în ședință publică nu se prezintă părțile. Curtea, având în vedere împrejurarea că la strigarea cauzei la ordine nu se prezintă părțile dispune lăsarea cauzei la a doua strigare. La a doua strigare a cauzei, la apelul nominal făcut în ședință publică nu se prezintă părțile. S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că apelanta a solicitat prin motivele de apel judecarea cauzei în lipsă.

Curtea constată că dosarul este strigat la ordine, iar procedura de citare este legal îndeplinită. Instanța procedează la judecata pricinii în lipsa părților legal citate. Nemaifiind cereri de formulat, excepții de invocat ori înscrisuri noi de administrat, având în vedere că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, instanța reține cauza în pronunțare.

C U R T E A,

Deliberând asupra apelului de față:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 08.10.2014 sub nr. XXXXXXXXXXXXXXX, reclamanta-creditoare DGRFP BUCUREȘTI a chemat în judecată pe pârâta S___ M_____ I______, solicitând instanței să oblige pârâta la suportarea pasivului debitoarei ___________ Impex SRL.

În motivarea cererii a arătat că pârâta nu a respectat dispozițiile art. 27 din Legea nr.85/2006. Conform art. 72 din Legea nr. 31/1990 răspunderea administratorilor se supune regulilor de la mandat, deci este suficientă cea mai ușoară culpă, conform art. 73 din Legea nr. 31/1990 administratorii sunt răspunzători față de societate. Legătura de cauzalitate rezultă din dezinteresul pentru funcționarea normală a societății. În drept a invocat art.138 lit. c din Legea nr.85/2006.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată susținând în esență că activitatea nu a fost continuată în interes personal așa cum rezultă din actele contabile, fapta de la art. 27 este ulterioară apariției stării de insolvență, deci nu poate fi cauza acesteia, reclamanta nu a produs nicio dovadă a afirmațiilor sale, nu sunt aplicabile prevederile invocate din Legea nr.31/1990.

Prin sentința nr.4135/06.05.2015 Tribunalul București a respins cererea ca neîntemeiată reținând următoarele:

„În urma cererii de admitere a creanței formulate de reclamantă și a verificării acesteia de către lichidatorul judiciar, creditoarea a fost înscrisă în tabelul obligațiilor cu o creanță în cuantum de 33.090 lei . Ca urmare a demersurilor lichidatorului judiciar desemnat în cauză s-a constatat că în patrimoniul debitoarei nu există bunuri mobile ori imobile. Față de imposibilitatea de recuperare a creanței cu care reclamanta creditoare a fost înscrisă pe tabelul obligațiilor, aceasta a înțeles să invoce răspunderea pârâtei S___ M_____ I______, în calitate de administrator al debitoarei, solicitând obligarea acesteia la suportarea pasivului societății. Faptele imputate de către reclamantă pârâtei vizează continuarea de către acesta a unei activități care ducea în mod vădit la încetarea de plăți, prin omisiunea de a se adresa Tribunalului, în vederea aplicării prevederilor Legii insolvenței… Instanța reține că angajarea răspunderii în condițiile art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 presupune îndeplinirea cumulativă atât a condițiilor generale ale răspunderii civile delictuale, respectiv existența unei fapte ilicite, a prejudiciului, a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul invocat și vinovăția, cât și a unei condiții speciale. În acest sens se reține că este necesar ca persoanele cărora le sunt imputate pretinsele fapte ilicite legate de falimentul societății debitoare să aibă calitatea de membri ai organelor de conducere ori ai organelor de supraveghere a debitoarei. Examinând susținerile reclamantei prin prisma dispozițiilor legale antemenționate și a condițiilor mai sus expuse, instanța reține în primul rând că pârâta a avut calitatea de administrator al societății debitoare, astfel cum rezultă din informațiile furnizate de Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul București. Pe cale de consecință este întrunită în speță condiția specială prevăzută de art. 138 din Legea nr. 85/2006. În ceea ce privește întrunirea condițiilor generale ale răspunderii civile delictuale în cauză, instanța reține că faptele ilicite săvârșite de organele de conducere sunt expres si limitativ prevăzute la lit. a)-g) ale art. 138 din lege. Din formularea textului alin. 1 al art. 138 din lege rezultă că sunt răspunzători civil, membrii organelor de supraveghere ori de conducere din cadrul societății, precum și orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență prin una din faptele enumerate. În cazul tuturor debitorilor care ajung să fie supuși procedurii insolvenței, se ajunge, în urma activității desfășurate, la încetarea de plăți, dar angajarea răspunderii nu operează automat, ci numai în situația în care prelungirea acestei stări era în mod evident lipsită de posibilitatea de a aduce un profit real, iar continuarea ei a fost dispusă în interesul personal al organelor de conducere. Or, în speță, reclamanta s-a limitat la simple alegații referitoare la omiterea de către pârâtă, cu știință, de a solicita declanșarea procedurii de reorganizare judiciară a societății îndată ce a observat că societatea se află în iminentă încetare de plăți, fără a indica în concret și fără a proba îndeplinirea condițiilor reglementate de art. 138 alin. 1 lit. c) în persoana acesteia. Fără a ignora pertinența argumentelor reclamantei legate de necesitatea manifestării unei diligențe sporite a administratorului în activitățile legate de managementul societății, instanța apreciază că simpla calitate de administrator statutar nu poate impune per se concluzia existenței unor fapte de natura celor prevăzute de art. 138 alin. 1 lit. c). Atragerea răspunderii pârâtei nu poate fi decât rezultatul unor probe certe, de natură a releva atât săvârșirea faptei imputate, cât și vinovăția pârâtei și legătura de cauzalitate. Aceasta cu atât mai mult cu cât dispozițiile art. 138 din lege reglementează o răspundere specială, ce privește fapte anterioare apariției stării de insolvență și care au determinat-o ori au contribuit la aceasta, motiv pentru care angajarea răspunderii nu poate interveni pentru o faptă ulterioară apariției insolvenței, respectiv omisiunea de a formula cererea de deschidere a procedurii în termen de 30 de zile. În considerarea aspectelor anterior expuse, concluzionând că în speță nu s-a făcut dovada ipotezei prevăzute de art. 138 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 85/2006, instanța urmează să respingă cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.”

Împotriva acestei sentințe la data de 04.08.2015 a declarat apel reclamanta, apelul fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel București la data de 04.09.2015.

În motivarea apelului său reclamanta a arătat în esență următoarele: nu s-a respectat art. 27 din Legea nr.85/2006, sancțiunea pentru nerespectarea art. 27 constă în aplicarea art. 138 lit. c din Legea nr.85/2006, responsabilitatea revine administratorilor, culpa trebuie apreciată prin prisma art. 72 din Legea nr.31/1990, legătura de cauzalitate rezultă din dezinteresul pentru funcționarea normală a societății.

Intimata a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca neîntemeiat susținând în esență următoarele: în 2009 activitatea debitoarei a fost suspendată pentru 3 ani, iar în analiza cauzelor insolvenței lichidatorul a arătat că insolvența a fost cauzată de neplata la termen a facturilor de către debitoare a generat calcularea de penalități de întârziere în condițiile în care clienții debitoarei au intrat în insolvență; reclamanta nu a făcut nicio dovadă a afirmațiilor sale.

Analizând actele și lucrările dosarului de față instanța de apel reține următoarele: Răspunderea instituită de art. 138 din Legea nr. 85/2006 este o răspundere civilă delictuală față de creditorii societății insolvente, debitoare care nu poate acoperi pasivul cu bunurile și disponibilitățile sale bănești. Prin urmare toate elementele acestui tip de răspundere vor fi analizate din punct de vedere delictual, iar nu contractual, cum eronat susține apelanta raportându-se la art. 72 din Legea nr.31/1990, normă care cuprinde o trimitere la contractul de mandat. Oricum contractul de mandat este între administratorul statutar și societate, iar o răspundere contractuală în baza acestui mandat ar trebui să aibă că actori contractanții, iar nu creditorii societății. Rezultă că de fapt apelanta nici nu poate invoca o răspundere contractuală a pârâtei, cât timp niciunul din ei nu este parte în contractul care ar fi fundamentul acelei răspunderi. Mai trebuie arătat că art. 138 nu dispensează pe apelantă de dovada vreunuia din elementele răspunderii civile delictuale deoarece el nu instituie nicio prezumție legală în sensul existenței vreuneia din condiții, ci doar lămurește faptele ilicite și tipul de atitudine subiectivă ce trebuie a fi dovedite în cadrul acțiunii în instituirea răspunderii pentru cauzarea insolvenței.

În ceea ce privește continuarea în interes personal de către pârâtă a activității societății, activitate care ducea în mod vădit persoana juridică la încetare de plăți, instanța nu poate reține existența acestei fapte în circumstanțele cerute de lege. Singurul aspect faptic concret invocat de către apelanta DGRFP este nerespectarea de către pârâtă a art. 27 din Legea nr.85/2006, adică a obligației legale de a cere deschiderea procedurii insolvenței în cazul ivirii insolvenței sau iminenței stării de insolvență a societății a cărei activitate o conduceau. Apelanta-reclamantă nu a indicat vreo perioadă de timp în care ar fi debutat insolvența sau când insolvența era vizibil iminentă.

În primul rând trebuie subliniat că această obligație revine reprezentantului legal al debitoarei (adică de principiu administratorului statutar). Or pârâta, reprezentant legal al debitoarei, a și formulat de altfel cererea de deschidere a procedurii insolvenței la data de 08.04.2014.

În al doilea rând apelanta trebuia să dovedească (desigur întâi să invoce în concret) pentru a se stabili nerespectarea art. 27 de către pârâtă că starea de insolvență a fost contemporană cu perioada cât timp pârâta a fost administrator al debitoarei și că insolvența debitoarei se instalase sau era iminentă cu mai mult de 30 de zile înainte de 08.04.2014. Apelanta nici măcar nu a analizat acest aspect.

În al treilea rând apelanta trebuia în mod necesar să dovedească faptul că activitatea societară a continuat după momentul instalării insolvenței sau după momentul la care încetarea de plăți apărea ca o urmare inevitabilă pentru că în acest fel sunt litera și sensul art. 138 lit. c din Legea nr. 85/2006.

Omisiunea culpabilă de a respecta obligația impusă de art. 27 din Legea nr.85/2006 nu înseamnă din punct de vedere logic că automat activitatea societății debitoare a continuat, motiv pentru care chiar dacă s-ar reține nerespectarea art.27 din Legea nr. 85/2006 de către pârâtă, doar din aceasta nu se poate prezuma simplu că activitatea debitoarei a continuat, o eventuală astfel de prezumție neavând puterea de a naște probabilitatea. Dimpotrivă, faptul cererea de deschidere a procedurii a fost formulată de către debitoare prin chiar pârâta din cauza de față, faptul că lichidatorul a identificat alte cauze ale insolvenței decât continuarea activității debitoarei (în interesul pârâtei) conduc la concluzia că nu se poate reține încălcarea art.27 în sensul pretins de către apelanta-reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge ca nefondat apelul formulat de apelanta-reclamantă DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 2, cu sediul în București, _____________________, sector 2, prin director T____ C______, în contradictoriu cu intimata–pârâtă S___ M_____ I______, CNP xxxxxxxxxxxxx, cu domiciliul în București, __________________. 26, _______________, ________________, împotriva sentinței civile nr.4135/06.05.2015 pronunțate de Tribunalul București Secția a VII-a Civilă în dosarul nr.XXXXXXXXXXXXXXX.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 11.12.2015.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR

I_______ G______ F_____ I_____ C_______ N_______

GREFIER

L_______ M______

Red. G.F.I. 2 ex./19.01.2016

judecător sindic F______ V_____, Tribunalul București, Secția a VII-a Civilă