Acesta nu este document finalizat

Cod ECLI ECLI:RO:CABUC:2016:046.xxxxxx

DOSAR NR. XXXXXXXXXXXXXXX

R O M Â N I A

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A VI-A CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ NR. 165A

Ședința publică din data de 28.01.2016

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE: M______ M______

JUDECĂTOR: M______ M____ I____

GREFIER: L_____ E____ A_____

Pe rol se află soluționarea apelului formulat de apelanta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Sector 1, împotriva sentinței civile nr.8014/14.10.2015, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă în dosarul nr.XXXXXXXXXXXXXXX, în contradictoriu cu intimatul M________ F_____.

La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează obiectul dosarului, stadiul procesual, modalitatea de îndeplinire a procedurii de citare, precum și faptul că apelanta a solicitat prin cererea de apel judecarea cauzei în lipsă, potrivit art.223 C.pr.civ.

Curtea ia act că părțile nu solicită administrarea unor probe noi în apel ori readministrarea probelor din fața primei instanțe.

Nemaifiind alte cereri de formulat sau alte incidente de soluționat, Curtea declară terminată cercetarea procesului și reține cauza spre soluționare.

C U R T E A ,

Asupra apelului de față:

Prin sentința civilă nr.8014/14.10.2015, pronunțată în dosarul nr. XXXXXXXXXXXXXXX, Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă a respins ca neîntemeiată cererea de atragere a răspunderii patrimoniale, formulată de reclamanta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Sector 1, în contradictoriu cu pârâtul M________ F_____.

Pentru a hotărî astfel prima instanță a arătat că, potrivit datelor furnizate de O.R.C.T.B., pârâtul M________ F_____ a deținut calitatea de asociat unic și funcția de administrator în cadrul societății debitoare.

Răspunderea administratorilor pentru ajungerea societății în încetare de plăți este strict limitată de art. 138 din legea insolvenței la săvârșirea faptelor enumerate în acest articol, textul de lege sancționând practic acele fapte care implică o deturnare a activității societății de la scopul comercial în vederea căruia a fost înființată și o utilizare a societății în vederea satisfacerii intereselor membrilor organelor de conducere sau ale unor terți.

În cauză, cerințele legale desprinse din prevederile art. 138 lit. c din Legea 85/2006 nu sunt îndeplinite, întrucât nu este suficient ca administratorul societății debitoare să fi dispus continuarea activității societății, ci trebuia probată și împrejurarea că pârâtul a dispus în interes personal continuarea activității societății debitoare. Or, în prezentul dosar nu s-a probat faptul că pârâtul a dispus în interes personal continuarea activității societății debitoare, starea de pasivitate a administratorului cu privire la recuperarea creanțelor nefiind prin ea însăși o faptă prin care să se poată aprecia incidenta dispozițiilor art. 138 lit. c din legea insolvenței.

Creditorul ar fi avut posibilitatea administrării de probe suplimentare pentru a dovedi că pârâtul a dispus în interes personal continuarea activității care a condus în mod vădit persoana juridică în încetare de plăți. Situațiile de fapt reglementate de dispozițiile art.138 lit.c nu au fost probate, deși sarcina probei incumba celui care face o afirmație în fața judecății. Legiuitorul nu a înțeles, să instituie o prezumție legala de vinovăție și de răspundere în sarcina conducătorilor societății, numai pentru că ar fi dispus continuarea activității societății care a ducea în mod vădit persoana juridica la încetare de plăți.

Pentru nerespectarea obligației debitorului aflat în încetare de plăți de a se adresa tribunalului cu o cerere de deschidere a procedurii de reorganizare judiciară și faliment în maxim 30 de zile de la apariția stării de insolvență nu este instituită o sancțiune, care să conducă la aplicarea dispozițiilor art. 138 lit. c din Legea nr.85/2006. Aceasta din urmă prevedere legală încriminează o faptă distinctă de obligația stabilita prin art. 27 din lege, impunând condiția continuării activității de către membrii organelor de conducere în interes propriu.

Afirmația creditorului, că potrivit art. 1350 Cod civil este prezumată culpa pârâtului, mandatul comercial fiind prezumat cu titlu oneros, aflându-ne pe tărâmul răspunderii contractuale, nu poate fi primita întrucât natura juridică a răspunderii administratorului societății atrasă în conformitate cu art. 138 din lege poate fi una contractuală atunci când este rezultatul unei obligații derivând din contractul de mandat, între subiectele răspunderii preexistând un raport juridic contractual, mandatul este cuprins în actul constitutiv sau hotărârea adunării generale și este acceptat prin semnarea în Registrul Comerțului, ceea ce nu s-a probat în speță. D___ în raporturile administratorului cu societatea sunt aplicabile reglementările referitoare la mandat, societatea fiind cea care mandatează pe administrator să o reprezinte și să o angajeze în relațiile cu terți.

Fără a se face dovada săvârșirii acestor fapte și a întrunirii celorlalte elemente prevăzute de lege pentru aceasta răspundere, în speță a legăturii de cauzalitate nu se poate atrage răspunderea membrilor organelor de conducere doar pentru simplul fapt că nu au putut fi acoperite toate creanțele în urma lichidării.

Reținând că angajarea răspunderii membrilor organelor de conducere este o măsura lăsată la aprecierea judecătorului sindic, în cazul de față se constată că nu se impune această măsură, cât timp nu există indiciile săvârșirii unei fapte din categoria celor enumerate în art.138 lit. c din lege, astfel că instanța a respins cererea formulată de creditorul Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Sectorului 1 București, în contradictoriu cu pârâtul M________ F_____, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe civile a formulat apel apelanta reclamantă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Sector 1 la data de 04.11.2015, înregistrat la data de 13.11.2015 sub nr.XXXXXXXXXXXXXXX pe rolul Curții de Apel București – Secția a VI-a Civilă, prin care a solicitat modificarea în tot a hotărârii atacate în sensul admiterii cererii de atragere a răspunderii personale patrimoniale a pârâtului pentru pasivul societății debitoare.

În motivarea apelului, apelanta a arătat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept, atât timp cât, potrivit art.138 lit.c din Legea nr.85/2006, intimatul pârât, în calitate de reprezentant al societății debitoare, avea obligația legală de a nu dispune continuarea unei activități care ducea în mod vădit la încetarea de plăți, societatea înregistrând datorii cu mult înainte de data deschiderii procedurii.

S-a mai invocat încălcarea obligației instituite de art.27 din legea menționată, care se sancționează tocmai prin aplicarea art.138 lit.c din actul normativ indicat.

În vederea menținerii unui climat economic sănătos, legiuitorul a edictat art. 27 din Legea nr. 85/2006, care impune obligația debitorului aflat în stare de insolvență de a se adresa tribunalului pentru a fi suspus dispozițiilor acesteia, în termen de maximum 30 de zile de la data apariției stării de insolvență, aceeași posibilitate fiind prevăzută și pentru debitorul aflat în stare iminentă de insolvență.

În această situație, formularea unei cereri întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 85/2006 nu reprezintă o opțiune, ci o obligație, astfel că aplicarea prevederilor art. 138 din Lege reprezintă o sancțiune aplicată administratorului pentru nerespectarea acesteia.

S-a mai susținut existența unui mandat comercial prezumat cu titlu oneros în privința administrării societății, astfel că temeiul răspunderii este unul contractual, în care culpa este prezumată și poate consta fie într-o acțiune, fie într-o inacțiune. În acest mod, s-a făcut dovada existenței legăturii de cauzalitate între fapta ilicită a administratorului societății și prejudiciul creat, pârâtul arătând dezinteres față de funcționarea normală a societății.

În drept, sunt invocate prevederile art.466 și urm. C.pr.civ., art.138 lit.c din Legea nr.85/2006, Legea nr.31/1990, Legea nr.82/1991 și OG nr.92/2003.

Cererea de apel este scutită de la plata taxei judiciare de timbru, conform art.30 din OUG nr.80/2013.

Apelanta nu a depus înscrisuri noi în susținerea cererii de apel.

Legal citat, intimatul M________ F_____ nu a formulat întâmpinare și nici nu s-a prezentat în fața instanței de apel pentru a-și exprima poziția procesuală și a solicita probe în apărare.

În ședința publică din data de 28.01.2016, Curtea a luat act că părțile nu au depus la dosar înscrisuri noi în apel și nici nu au solicitat administrarea altor probe noi ori readministrarea probelor din fața primei instanțe.

Examinând hotărârea atacată în raport de înscrisurile dosarului și de motivele invocate de apelanta reclamantă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Sector 1, Curtea apreciază ca nefondat apelul declarat împotriva sentinței civile nr.8014/14.10.2015, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă în dosarul nr.XXXXXXXXXXXXXXX, pentru următoarele considerente:

Răspunderea reglementată de art. 138 din Legea nr. 85/2006 nu este o extindere a procedurii falimentului asupra membrilor organelor de conducere, ci una personală, care intervine numai atunci când, prin săvârșirea vreunei fapte din cele enumerate de textul de lege, aceștia au cauzat ajungerea societății debitoare în stare de insolvență.

Natura juridică a răspunderii reglementate de art. 138 din Legea nr.85/2006 este cea a unei răspunderi speciale, care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale, și nu este o răspundere contractuală, așa cum greșit susține apelanta.

Fiind vorba de o răspundere delictuală, pentru a fi angajată, trebuie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, care reies din art.1349 și art.1357 C.civ. (fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și culpa), condiții care capătă în această situație unele conotații speciale.

Faptele enumerate în dispozițiile art.138 din Legea nr.85/2006 trebuie să fi cauzat ajungerea debitoarei în stare de insolvență.

Apelanta susține aplicarea dispozițiilor art. 138 lit. c din Legea nr.85/2006, dar Curtea constată că ipoteza reglementată de textul de lege menționat nu se regăsește în cauză, aspect reținut în mod corect de judecătorul sindic.

Astfel, potrivit art. 138 lit. c din Legea nr.85/2006, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de supraveghere sau de conducere, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență, prin fapta de a fi dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți.

Apelanta a afirmat că intimatul pârât se face vinovat de fapta prevăzută de art. 138 lit.c invocând generic continuarea activității în interes personal de către aceasta, precum și dezinteresul arătat față de respectarea condițiilor și normelor legale, fără a indica, în concret, elemente care să ducă la concluzia îndeplinirii condițiilor prevăzute la art.138 lit. c din lege. Apelanta nu a fost în măsură să susțină și să probeze și interesul personal pentru care pârâtul ar fi dispus astfel, ca element esențial al faptei ilicite.

De altfel, legiuitorul a avut în vedere obligația reprezentanților societății debitoare de a solicita deschiderea procedurii în cazul apariției anterioare a stării de insolvență, astfel că nu se mai poate vorbi despre neîndeplinirea obligației respective ca despre o cauză a stării de insolvență, anterioară acesteia.

Legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită pretinsă a fi fost săvârșită de pârât și prejudiciul reținut a fi fost produs, din moment ce debitoarea a intrat în starea de insolvență, are caracter obiectiv și prin urmare, trebuie să fie dovedit ca atare. Apelanta i-a atribuit însă un caracter subiectiv, constând în dezinteresul pârâtului pentru funcționarea societății debitoare, iar acest aspect nu poate echivala nici cu vreuna dintre faptele ilicite prevăzute de legiuitor prin art.138 din Legea nr.85/2006.

Pentru a putea fi angajată răspunderea patrimonială a membrilor organelor de conducere ale unei societăți supuse procedurii colective, ar fi trebuit dovedită nu numai săvârșirea de către intimatul pârât a faptelor reclamate, ci și legătura de cauzalitate dintre acestea și ajungerea societății în stare de insolvență, legătura de cauzalitate nefiind prezumată.

Aserțiunile apelantei, constând în prezumții simple, nesusținute de nicio probă concretă, nu sunt suficiente pentru ca instanța să angajeze răspunderea patrimonială a unei persoane, deoarece părților le revine sarcina de a-și dovedi afirmațiile, în condițiile art.249 C.pr.civ., potrivit căruia „cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege”. Invocarea prevederilor art.138 din Legea nr.85/2006 nu atrage automat răspunderea membrilor organelor de conducere, întrucât legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere în sarcina acestora, ci a prevăzut posibilitatea atragerii acestei răspunderi, după administrarea de dovezi care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a cauzat ajungerea societății în stare de insolvență.

Referitor la susținerea apelantei în sensul că în cauză ar fi incidente regulile răspunderii contractuale derivând din contractul de mandat al administratorului, Curtea constată că o astfel de răspundere poate fi angajată numai în relațiile administratorului cu societatea, cea care i-a dat mandatul de reprezentare. În relațiile cu terții însă, sunt aplicabile condițiile răspunderii civile delictuale, condiții a căror îndeplinire nu a fost dovedită de apelantă.

Prin urmare, apreciind că nu se poate reține în sarcina intimatului pârât săvârșirea faptei prevăzute de art. 138 lit. c din Legea nr.85/2006, Curtea constată că judecătorul sindic a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, a cărei confirmare se impune.

Pentru toate aceste considerente, Curtea, în baza art.480 alin.1 C.pr.civ., va respinge ca nefondat apelul declarat de apelanta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Sector 1, împotriva sentinței civile nr.8014/14.10.2015, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă în dosarul nr. XXXXXXXXXXXXXXX, în contradictoriu cu intimatul M________ F_____.

Totodată, în temeiul art.453 C.pr.civ., instanța va lua act că părțile nu au solicitat cheltuieli de judecată în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, apelul formulat de apelanta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Sector 1, cu sediul în mun. București, ____________________, sector 2, împotriva sentinței civile nr.8014/14.10.2015, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă în dosarul nr.XXXXXXXXXXXXXXX, în contradictoriu cu intimatul M________ F_____, cu domiciliul în Câmpina ______________________.2, jud. Prahova.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică azi, 28.01.2016.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,

M______ M______ M______ M____ I____

GREFIER,

L_____ E____ A_____

Red.jud.M.M./4 ex./12.02.2016

Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă – dosar nr.XXXXXXXXXXXXXXX

Judecător fond: G_______ D________