Dosar nr. XXXXXXXXXXXXXXX (Număr în format vechi 1423/2015)

R O M Â N I A

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A VI-A CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ NR. 1309A/2015

Ședința publică de la 23 Septembrie 2015

Completul compus din:

PREȘEDINTE I_____ G________

JUDECĂTOR V_______ D_______

GREFIER M_____ I______

Pe rol fiind soluționarea cererii de apel formulată de apelanta DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTOR 5 A FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr. 3831/28.04.2015 pronunțată de Tribunalul București Secția a VII-a Civilă în dosarul nr. XXXXXXXXXXXXXXX, în contradictoriu cu intimatul P____ V_______.

La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier după care se învederează instanței că apelanta prin cererea de apel a solicitat și judecarea cauzei în lipsă, conform art. 411 alin. 1 C.p.c.

Curtea constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.

C U R T E A

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a VII-a Civilă la data de 06.03.2014 sub nr. XXXXXXXXXXXXXXX, reclamanta Administrația Finanțelor Publice a Sectorului 5, reprezentată de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, a solicitat instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța în contradictoriu cu P____ V_______, să dispună obligarea acestuia din urmă la suportarea pasivului societății debitoare ____________________.

În drept, reclamantul a invocat dispozițiile art.138 lit. d) din Legea nr. 85/2006.

Prin sentința civilă nr.3831 din 28.04.2015 instanța a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Administrația Finanțelor Publice a Sectorului 5, reprezentată de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, în contradictoriu cu pârâtul P____ V_______, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că potrivit Raportului prevăzut de art. 59 din Legea nr. 85/2006 întocmit în cauză de către lichidatorul judiciar, acesta a apreciat că în lipsa documentelor contabile ale societății nu poate să arate care este situația din punct de vedere economico-financiar a debitoarei și prin urmare nu a fost în măsură să indice cauzele și împrejurările care au condus la _________________________________.

Instanța a reținut că din formularea textului alin. 1 al art. 138 din Legea nr.85/2006 rezultă că sunt răspunzători civil, membrii organelor de supraveghere ori de conducere din cadrul societății, precum și orice altă persoană „care a cauzat” starea de insolvență prin una din faptele enumerate.

În speță reclamantul s-a limitat la simple alegații referitoare la încălcarea de către pârât a obligației de ținere a contabilității, fără a indica în concret și fără a proba îndeplinirea condițiilor reglementate de art. 138 alin. 1 lit. d) în persoana acestuia.

Fără a ignora pertinența argumentelor reclamantei legate de necesitatea manifestării unei diligențe sporite a administratorului în activitățile legate de managementul societății, instanța a apreciat că simpla calitate de administrator statutar nu poate impune per se concluzia existenței unor fapte de natura celor prevăzute de art. 138 alin. 1 lit. d).

Atragerea răspunderii pârâtului nu poate fi decât rezultatul unor probe certe, de natură a releva atât săvârșirea faptei imputate, cât și vinovăția pârâtului și legătura de cauzalitate.

În acest context s-a reținut că dispozițiile art. 138 alin.1 lit.d) din lege fac referire la trei ipoteze diferite, care au în vedere fapta de a ține o contabilitate fictivă, determinarea dispariției unor documente contabile și omisiunea de a ține contabilitatea societății în conformitate cu legea.

Niciuna dintre cele trei ipoteze nu a fost dovedită însă în cauză de către reclamantă.

Împrejurarea că debitoarea nu a depus la dosar actele prevăzute de art. 28 din Legea nr.85/2006 în termenul prevăzut de art. 35 din lege ori că nu a depus toate raportările contabile la organele fiscale ori la Oficiul Registrului Comerțului nu poate fi asimilată cu neîndeplinirea obligației de a ține contabilitatea în conformitate cu legea, în lipsa unor probe certe.

Mai mult, distinct de încălcarea obligației de a ține contabilitatea conform prevederilor legale, atragerea răspunderii presupune în mod concret ca această faptă să fi determinat starea de insolvență a societății debitoare ori să fi contribuit la apariția acesteia.

Or, sub acest aspect, judecătorul sindic a reținut că reclamanta însăși a menționat în cadrul cererii formulate că nu au putut fi identificate în mod cert de către lichidatorul judiciar cauzele care au determinat apariția stării de insolvență. În condițiile în care nu sunt cunoscute cu certitudine faptele ce au declanșat ori contribuit la apariția insolvenței, susținerea în abstract a răspunderii pârâtului pentru fapte nedeterminate în concret este neîntemeiată.

Pe cale de consecință, simpla constatare că pârâtul nu a înțeles să își îndeplinească în mod corespunzător obligația de a ține contabilitatea societății potrivit legii nu este de natură să atragă angajarea răspunderii sale, în lipsa dovedirii raportului de cauzalitate între această faptă și ajungerea societății în stare de insolvență.

Împotriva acestei soluții, în termen legal, a formulat apel Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, în reprezentarea Administrației Sectorului 5 a Finanțelor Publice, în calitate de creditor unic al debitoarei ____________________, solicitând admiterea apelului și să se modifice hotărârea apelată în sensul admiterii cererii și obligării pârâtului la plata datoriilor restante către bugetul general consolidat al debitoarei ____________________.

În motivare apelanta arată că pentru angajarea răspunderii întemeiate pe dispozițiile art. 138 din legea insolvenței este necesară întrunirea a două condiții cumulative: starea de insolvență a societății debitoare și săvârșirea de către persoanele vizate, a uneia din faptele expres și limitativ prevăzute de lege.

Față de aceste considerente, atâta timp cât declarațiile privind obligațiile fiscale nu au fost depuse la organul fiscal teritorial, rezultă clar că nu a fost ținută contabilitatea în conformitate cu legea, fiind îndeplinite cerințele art. 138 alin. 1 lit. d) din Legea nr. 85/2006.

În conformitate cu prevederile art. 11 din Legea nr. 82/1991, răspunderea pentru organizarea și conducerea contabilității la persoanele juridice revine administratorului. Or, în cazul răspunderii contractuale, culpa pârâtei este prezumată potrivit art. 1082 Cod Civil raportat la art. 138 lit. d) din Legea nr. 85/2006.

Se mai arată că din raportul întocmit în conformitate cu prevederile art.59 din Legea nr.85/2006, rezultă că pârâtul nu a prezentat toate documentele prevăzute de art. 28 din legea insolvenței, din care reiese concluzia că în cauză nu au fost respectate dispozițiile art. 1 și art. 5 din Legea nr. 82/1991.

Din rapoartele lichidatorului judiciar rezultă și dovada legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită, culpabilă a administratorului, constând în dezinteresul arătat în ceea ce privește funcționarea normală și în condiții de legalitate a societății și prejudiciul cauzat creditorilor prin neplata datoriilor către aceștia.

Creditoarea a suferit un prejudiciu a cărui existență certă este stabilită prin constatarea de către tribunal a faptului că debitoarea ____________________ a ajuns în încetare de plăți și că împotriva acesteia a fost declanșată procedura falimentului.

Se mai arată că din modul în care a fost conceput textul art. 138 lit. d) din Legea nr. 85/2006 rezultă că simplul fapt că acesta a dispus în interes personal continuarea unei activități care ducea în mod vădit societatea în încetare de plăți este suficient pentru a opera atragerea răspunderii patrimoniale fără a mai fi nevoie de a proba elementele ce compun răspunderea civilă obișnuită.

În drept au fost invocate dispozițiile Legii nr. 85/2006, privind procedura insolvenței, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu cele ale Legii nr. 31/1990, cu modificările și completările ulterioare, ale Legii nr. 82/1991 și O.G. nr. 92/2003.

Analizând sentința atacată, în limitele cererii de apel, în raport de probatoriul administrat și dispozițiile legale aplicabile, Curtea constată că apelul este nefondat pentru următoarele considerente:

Răspunderea reglementată de art. 138 din Legea nr. 85/2006 nu este o extindere a procedurii falimentului asupra membrilor organelor de conducere, ci una personală, care intervine numai atunci când, prin săvârșirea vreunei fapte din cele enumerate de textul de lege, aceștia au cauzat ajungerea societății debitoare în stare de insolvență.

Natura juridică a răspunderii reglementate de art. 138 din Legea nr. 85/2006 este cea a unei răspunderi speciale, care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale, și nu este o răspundere contractuală, așa cum greșit susține apelanta.

Fiind vorba de o răspundere delictuală, pentru a fi angajată, trebuie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, respectiv existența unei fapte ilicite, a prejudiciului, a legăturii de cauzalitate și a culpei, condiții care capătă în această situație unele conotații speciale.

Faptele enumerate în dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 trebuie să fi cauzat ajungerea debitoarei în stare de insolvență.

Apelanta susține aplicarea dispozițiilor art. 138 lit. d) din Legea nr. 85/2006, dar Curtea constată că ipotezele reglementate de textul de lege menționat mai sus nu se regăsesc în cauză, aspect reținut în mod corect de judecătorul sindic.

Astfel, potrivit art. 138 lit. d) din Legea nr. 85/2006, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de supraveghere sau de conducere, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență, prin fapta de a fi ținut o contabilitate fictivă, a fi făcut să dispară unele documente contabile sau nu ar fi ținut contabilitatea în conformitate cu legea.

Împrejurarea că pârâtul nu a depus la dosar actele prevăzute de art. 28 din Legea 85/2006 în termenul prevăzut de art. 35 din lege, ori că nu a depus toate raportările contabile la organele fiscale ori la ORC, nu poate fi asimilată cu fapta de a fi ținut o contabilitate fictivă, a fi făcut să dispară unele documente contabile sau a nu fi ținut contabilitatea în conformitate cu legea.

Neîntocmirea evidențelor contabile este de natură a face imposibilă stabilirea fenomenelor negative care au declanșat în final procedura insolvenței, și în nici un caz nu este de natură a dovedi în concret săvârșirea faptei prevăzută de lit. d).

Pentru a putea fi angajată răspunderea patrimonială a membrilor organelor de conducere ale unei societăți supuse procedurii colective, apelanta ar fi trebuit să dovedească atât săvârșirea de către intimatul-pârât a faptei reclamate, cât și legătura de cauzalitate dintre aceasta și ajungerea societății în stare de insolvență, legătura de cauzalitate nefiind prezumată și neputând fi redusă la dezinteresul arătat în ceea ce privește funcționarea normală și în condiții de legalitate a societății.

Nici o probă administrată nu relevă legătura de cauzalitate între faptă și ajungerea societății în stare de insolvență.

Aserțiunile apelantei, constând în prezumții simple deduse din nedepunerea actelor contabile, nesusținute de nici o probă concretă, nu sunt suficiente pentru ca instanța să angajeze răspunderea patrimonială a unei persoane, deoarece părților le revine sarcina de a-și dovedi afirmațiile, în condițiile art. 249 Cod Procedură Civilă, iar invocarea prevederilor art. 138 din Legea nr. 85/2006 nu atrage automat răspunderea membrilor organelor de conducere, întrucât legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere în sarcina acestora, ci a prevăzut posibilitatea atragerii acestei răspunderi, după administrarea de dovezi care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a cauzat ajungerea societății în stare de insolvență.

Referitor la susținerea apelantei în sensul că în cauză ar fi incidente regulile răspunderii contractuale derivând din contractul de mandat al administratorului, și că deci culpa ar fi prezumată în temeiul art. 1082 din vechiul Cod Civil, Curtea constată că o astfel de răspundere poate fi angajată numai în relațiile administratorului cu societatea, cea care i-a dat mandatul de reprezentare. În relațiile cu terții însă, sunt aplicabile condițiile răspunderii civile delictuale, condiții a căror îndeplinire nu a fost dovedită de apelantă.

Prin urmare, apreciind că nu se poate reține în sarcina intimatului-pârât săvârșirea faptei prevăzute de art. 138 lit. d) din Legea nr. 85/2006, Curtea constată că judecătorul-sindic a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, a cărei confirmare se impune, motiv pentru care, în temeiul art. 480 C.proc.civ., va respinge apelul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge apelul formulat de apelanta DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTOR 5 A FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr. 3831/28.04.2015 pronunțată de Tribunalul București Secția a VII-a Civilă în dosarul nr. XXXXXXXXXXXXXXX, în contradictoriu cu intimatul P____ V_______ ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică azi, 23.09.2015.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR GREFIER

I_____ G________ V_______ D_______ M_____ I______

Red.I.G./dact.I.G.