R O M Â N I A

Dosar nr.xxxxx /3/2014/a1

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A VI A CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ NR. 1689 A

Ședința din publică de la 28 octombrie 2015

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE A____ P______

JUDECĂTOR I____ C____

GREFIER G________ M________

====

Pe rol fiind soluționarea apelului formulat de apelanta DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUN.BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTOR 4 A FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr.4007/05.05.2015 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VII a Civilă, în dosarul nr. XXXXXXXXXXXXXXX, în contradictoriu cu intimatul G________ I_____ M____.

La apelul nominal făcut în ședință publică nu se prezintă părțile.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează faptul că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă conform art. 411 alin.2 NCPC.

Față de solicitarea apelantei de judecare a cauzei în lipsă, Curtea constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.

C U R T E A:

Asupra apelului de față, deliberând, constată:

Prin sentința civilă nr. 4007/05.05.2015 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VII- a Civilă a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de atragere a răspunderii patrimoniale formulată de către DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI, ÎN REPREZENTAREA ADMINISTRAȚIEI SECTOR 4 A FINANȚELOR PUBLICE cu sediul în sector 2, București, Speranței, nr. 40 împotriva pârâtului G________ I_____ M____ domiciliat în sector 4, București, Reșița, nr. 21, _____________, _____________.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că, prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 19.08.2014 reclamantul DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea Administrația Finanțelor Publice sector 4 a solicitat, ca pasivul debitorului rămas neacoperit să fie suportat de către pârâtul G________ I_____ M____, invocând incidența art.138 lit. c și d din Legea nr.85/2006.

În motivare reclamantul a menționat că administratorul societății debitoare a dispus în interes personal continuarea unei activități care ducea în mod vădit persoana juridică la încetare de plăți și a ținut o contabilitate fictivă ce a dus la dispariția unor documente contabile. Culpa administratorilor pentru neținerea contabilității în conformitate cu legea a fost prezumată, iar în ceea ce privește raportul de cauzalitate acesta a fost evident, întrucât nu s-a putut urmări situația intrărilor și ieșirilor din patrimoniul societății și nici în ce măsură capitalul social cu care a pornit afacerea a fost folosit în scop comercial și pentru obținerea unui profit.

În lipsa oricăror evidențe contabile precum și a actelor justificative care ar fi trebuit să constituie temei pentru înregistrarea contabilă, era firesc ca activitatea comercială desfășurată să conducă la insolvența societății.

În drept, s-au invocat dispozițiile art.138 al.1 lit. c și d din Legea nr.85/2006.

Tribunalul a încuviințat și administrat proba cu înscrisuri.

Pârâtul a formulat întâmpinare la cererea de atragere la răspundere patrimonială, solicitând respingerea acesteia.

În motivare s-a arătat că din raportul întocmit de lichidatorul judiciar nu rezulta fapte imputabile organelor de conducere, nefiind îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, care reieșeau din art. 1357-1359 Noul Cod civil, precum și cele special reglementate de art.138 din Legea 85/2006.

Analizând actele dosarului, instanța a reținut următoarele :

Conform art.138 din Legea nr.85/2006, în cazul în care în raportul întocmit în conformitate cu dispozițiile art. 59 alin. (1) sunt identificate persoane cărora le-ar fi imputabilă apariția stării de insolvență a debitorului, la cererea administratorului / lichidatorului judiciar sau, dacă administratorul / lichidatorul judiciar nu a indicat persoanele culpabile de starea de insolvență și/sau a hotărât că nu este cazul să introducă acțiunea prevăzuta de alin. (1), la cererea președintelui comitetului creditorilor în urma hotărârii adunării creditorilor ori, dacă nu s-a constituit comitetul creditorilor, la cererea unui creditor desemnat de adunarea creditorilor sau la cererea creditorului care deține mai mult de jumătate din valoarea creanțelor înscrise la masa credală, judecătorului-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului, prin una dintre următoarele fapte:

a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane;

b) au făcut acte de comerț în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice;

c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți;

d) au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea;

e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia;

f) au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii încetării de plăți;

g) în luna precedentă încetării plaților, au plătit sau au dispus să se plătească cu preferință unui creditor, în dauna celorlalți creditori.

Răspunderea reglementată de art.138 din Legea nr.85/2006 nu este o extindere a procedurii falimentului asupra membrilor organelor de conducere, ci una personală, care intervine numai atunci când, prin săvârșirea vreunei fapte din cele enumerate de textul de lege, aceștia au contribuit la ajungerea societarii debitoare în stare de insolvență.

Natura juridica a răspunderii reglementate de procedura insolvenței este aceea a unei răspunderi speciale, care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale.

Pentru a putea fi angajată răspunderea membrilor organelor de conducere trebuie îndeplinite cumulativ condițiile generale ale răspunderii civile delictuale: fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și culpa.

Însă, pe lângă condițiile generale, art.138 prevede și condiții speciale pentru angajarea acestei forme de răspundere: persoanele care au săvârșit faptele ilicite trebuie să fie membrii organelor de conducere sau de supraveghere din cadrul societății, iar faptele enumerate în dispozițiile art.138 trebuie să fi contribuit la ajungerea debitorului în stare de insolvență.

Ca atare, această formă de răspundere reglementată de art.138 din Legea nr.85/2006 nu este o răspundere contractuală izvorâtă din mandat, nefiindu-i aplicabile regulile de la răspunderea contractuală.

Totodată, nu erau suficiente simple afirmații pentru a opera angajarea răspunderii patrimoniale, deoarece parților le revine, potrivit art.1169 C.civ., sarcina de a-și dovedi susținerile, invocarea prevederilor art.138 din Legea nr.85/2006 nefiind de natură să atragă în mod automat răspunderea membrilor organelor de conducere căci legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere în sarcina acestora, ci a prevăzut doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, dar după administrarea de dovezi care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență.

Prin urmare, toate condițiile răspunderii reglementate de procedura insolvenței trebuiau dovedite, neoperând nici o prezumție de culpă.

Prin încheierea din 03.06.2014 s-a dispus _________________________ procedura simplificată a societății debitoare.

Raportul prev. de art. 59 din Legea 85/2006 depus la dosar la fila 34, vol. I, preciza că din analiza situațiilor financiare precum și a documentelor financiar contabile, a rezultat că principalele cauze care au dus la insolvență societății au fost acumularea de datorii față de bugetul statului ce a condus la mărirea cuantumului acestora.

Referitor la fapta prevăzuta de art.138 lit. c din Legea nr.85/2006, judecătorul sindic a reținut că derularea unei activități economice este un aspect normal din timpul funcționării unei societatea comerciale, în cadrul căreia diversele raporturi contractuale sunt reglementate de contracte comerciale.

Imposibilitatea de a face față plăților nu a fost prin ea însăși, un act imputabil administratorului, atâta timp cât aceasta se putea datora și unor cauze obiective, independente de voința administratorului.

Nu a fost indicată în concret nici acțiunea sau fapta care ar conduce la concluzia că pârâtul a dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți.

Faptul că nu s-a formulat cerere de deschidere a procedurii la data la care a apărut starea de insolvență, această împrejurare nu putea echivala cu incidența ipotezei reglementată de art.138 lit. c și nu putea conduce, prin ea însăși, la angajarea răspunderii patrimoniale.

Tribunalul a reținut că deciziile reprezentanților unei societăți se pot dovedi a fi greșite din punct de vedere economic, însă managementul defectuos/dezinteresul în funcționarea normală a societății nu se încadrează printre faptele prevăzute de art.138 din Legea nr.85/2006.

Mai mult, pentru ca aceste fapte să poată determina atragerea răspunderii patrimoniale este necesar să se dovedească că acestea au determinat starea de insolvență, aspect care nu a fost probat în speță.

Răspunderea prevăzută de art.138 din lege nu este o răspundere contractuală în care culpa este prezumată, ci este o răspundere specială care împrumută din caracteristicile răspunderii delictuale, răspunderea contractuală operând doar în raporturile administratorului statutar cu societatea.

Prin urmare, culpa pârâtului nu este prezumată conform art.1082 C.civ. ca la răspunderea contractuală, ci trebuie dovedită împreună cu îndeplinirea celorlalte condiții cerute pentru antrenarea răspunderii delictuale.

Prin reglementările din art.138 din Legea nr.85/2006 legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere, ci a prevăzut doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, dar după administrarea de dovezi care sa conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență.

Ca atare, în lipsa unor dovezi din care să rezulte în concret fapta prin care s-a dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți, modalitatea în care s-a realizat această faptă, perioada de timp, și nu în ultimul rând faptul că această fapta ar fi produs starea de insolvență, nu a putut fi reținută ca fiind dovedită faptă ilicită.

Referitor la fapta prevăzută de art.138 lit. d din Legea nr.85/2006, aceasta cuprinde trei ipoteze: s-a ținut o contabilitate fictivă, s-a făcut să dispară unele documente contabile sau nu s-a ținut contabilitatea în conformitate cu legea.

Tribunalul a reținut că nedepunerea tuturor actelor prevăzute de art. 28 din Legea nr.85/2006 în termenul prevăzut de art.35 din lege ori nedepunerea tuturor raportărilor contabile la organele fiscale ori la ORC, nu poate fi asimilată cu neîndeplinirea obligației de a ține contabilitatea în conformitate cu legea, în lipsa unor probe certe.

Oricum, în ceea ce privește obligația de a ține registrele cerute de lege, condiția impusă de legiuitor este că neîndeplinirea acesteia, adică neținerea unei contabilități în conformitate cu legea, să fi contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență. Așadar, simplul fapt că nu s-ar fi ținut contabilitatea potrivit legii române nu este de natură să ducă la angajarea răspunderii în lipsa dovedirii raportului de cauzalitate între această faptă și ajungerea societății în stare de insolvență. Ori, în speță, nu s-a făcut dovada acestui raport de cauzalitate.

Pentru aceste motive, tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea de atragere a răspunderii patrimoniale formulată de către creditorul DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea Administrația Finanțelor Publice sector 4 împotriva pârâtului G________ I_____ M____.

Împotriva sentinței civile nr.4007/05.05.2015 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VII a Civilă a făcut apel apelanta DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUN.BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTOR 4 A FINANȚELOR PUBLICE pentru următoarele motive:

Consideră ca instanța de fond a procedat la soluționarea cererii formulată de instituția sa cu interpretarea greșită a legii.

Susține că a arătat instanței faptul că prin continuarea unei activități ineficiente, reprezentantul debitoarei a încălcat dispozițiile art. 27 din același act normativ, care instituie obligativitatea acestora de a se adresa tribunalului cu cerere pentru a fi supusă dispozițiilor acestei legi. în termen de 30 de zile de la apariția stării de insolvență.

Mai susține că prin încălcarea acestor dispoziții legale se dovedește faptul că prin continuarea activității societății care se afla în încetare de plăți, administratorii societății nu au făcut altceva decât să adâncească pierderile debitoarei ( art. 138 lit. c), iar societatea a acumulat în decursul timpului datorii semnificative, care nu au putut fi achitate, dovadă fiind datoriile acesteia către bugetul de stat.

Arată că în această situație, formularea cererii prevăzute de 27 din act normativ nu este o opțiune a debitorului, ci o obligație, un comandament pe care administratorul nu îl poate încălca.

În acest context, apreciază că dispozițiile art. 138 lit. c reprezintă o sancțiune care trebuie aplicată administratorului care a încălcat dispoziții imperative ale legii care impun obligația de a solicita stabilirea stării de insolvență, cu mențiunea că interesul acestora este prezumat, datorită faptului că mandatul în baza căruia a condus societatea comercială este unul comercial, prezumat a fi oneros (art. 72 din Legea 31/1990 rep.).Precizează că răspunderea membrilor organelor de conducere ale societăților ajunse în încetare de plăți, așa cum este reglementată de prevederile art. 138 din Legea 85/2006, este o răspundere specială care pune la îndemâna creditorilor mijloace juridice adecvate pentru a asigura bunurile necesare acoperirii pasivului debitorului.

Susține că răspunderea pe care o reglementează dispozițiile art. 138 din legea insolvenței, este o răspundere contractuală. Conchide că administratorul este considerat culpabil fără a mai produce alte dovezi împotriva acestuia, cu excepția aceleia de a se face constatarea de către judecătorul-sindic, a ajungerii societății la stadiul de încetare de plăți. ( Oricine exercitând obișnuit profesia de mijlocitor, va fi căzut în faliment, e culpabil…).

Arată că neîndeplinirea obligațiilor legale menționate mai sus, creează o prezumție în legătură cu folosirea bunurilor și creditelor societății debitoare de către pârât în alte scopuri, dovedește culpa acestuia în ajungerea societății debitoare în incapacitate de plată.

Mai arată că dispozițiile art. 138 al. 1, trebuie înțelese în sensul de mai sus și nu sub aspectul unei vinovății care ar îmbrăca forma intenției sau culpei pentru că nu se află în fața dispozițiilor care reglementează răspunderea civilă delictuală, articolul 998 și urm. C. civ, ci în fața unei norme speciale derogatorie de la dreptul comun, iar prin săvârșirea oricărei fapte descrisă de art. 138, culpa persoanei trebuie examinată după criteriul bunului profesionist (bonus pater familias).

Arată în continuare că prin cererea formulată de către instituția sa, a solicitat instanței să procedeze la atragerea răspunderii patrimoniale a organelor de conducere ale societății, respectiv a administratorului societății pentru pasivul social rămas neacoperit ca urmare a declanșării procedurii falimentului.

De asemenea arată că din actele cauzei rezultă că mai multe categorii de obligații la bugetul de stat nu au fost vărsate la termenele prevăzute de lege, acumularea acestora precum și a dobânzilor și penalizărilor de întârziere aferente, constituind cu siguranță unul din motive pentru care debitoarea a ajuns în încetare de plăți.”

Conchide că ,,responsabilitatea pentru manifestarea acestor încălcări ale dispozițiilor legale revine cu certitudine administratorului debitoarei, față de prevederile art. 138 alin. 1 lit. d) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței.”

Susține că a arătat că au fost întrunite toate cerințele legale pentru atragerea răspunderii patrimoniale, respectiv a arătat că există un prejudiciu, există o faptă ilicită, o legătură de cauzalitate între cele două și există de asemenea și prezumția de culpă a administratorilor.

1. În ceea ce privește existenta unei fapte ilicite arată că:

În primul rând, așa cum a arătat și în cuprinsul cererii sale, în conformitate cu prevederile Legii 82/1991, art.1 alin.1 «societățile comerciale ... au obligația să organizeze și să conducă contabilitatea proprie ... potrivit prezentei legi » și art. 5 « persoanele prevăzute la art. 1 au obligația să conducă contabilitatea în partidă dublă și să întocmească situații financiare anuale ». Precizează că, coroborând aceste prevederi legale cu textele art. 73 alin 1 lit. c și art. 73 alin. 2 « administratorii sunt solidar răspunzători față de societate pentru existența registrelor cerute de lege și corecta lor ținere. Acțiunea în răspundere împotriva administratorilor aparține și creditorilor societății, însă aceștia o pot exercita numai în caz de faliment al societății », rezultă fără echivoc că în cazul nedepunerii documentelor contabile prevăzute de lege nu s-a ținut o contabilitate în conformitate cu legea.

Arată că Legiuitorul a instituit obligația ținerii contabilității în partidă dublă și obligația depunerii unui exemplar din bilanțul anual și din raportarea semestrială la organele fiscale (în speță la Administrația Finanțelor Publice Sector 4) tocmai pentru a exista posibilitatea controlului activității contabile., iar prin nedepunerea documentelor contabile prevăzută de lege se încalcă în mod flagrant prevederile legale care reglementează modalitatea de ținere a contabilității.

Din cele expuse mai sus consideră că rezultă în mod clar că societatea debitoare, prin administratorii acesteia,nu a ținut contabilitatea în conformitate cu prevederile legale, fiind astfel îndeplinită condiția esențială prevăzută expres de litera d) art.138 din Legea nr. 85/2006, privind procedura insolvenței.

2. În privința prejudiciului,

Consideră că existența unui prejudiciu cert cauzat instituției sale de către pârât prin conducerea defectuoasă a societății, s-a stabilit cu prisosință în cursul desfășurării procedurii de lichidare judiciară, prin întocmirea de către lichidatorul judiciar a tabelului final consolidat al obligațiilor debitoarei, tabel necontestat.

3. Sub aspectul culpei arată că:

În privința izvorului răspunderii civile, subliniază că aceasta are atât sorginte delictuală (izvorând din nerespectarea obligațiilor legale) cât și contractuală (izvorâtă din contractul de mandat pe care reprezentanții societății îl încheie cu societatea), primează în acest caz calitatea de mandatar a reprezentanților societății.

Mai mult, arată că la art.11 al Legii 82/1991, modificată și republicată, la alin.(1) se arată în mod clar că: ,,Răspunderea pentru organizarea și conducerea contabilității la persoanele prevăzute la art. 1 revine administratorilor, ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligația gestionării unității respective.”

Administratorul având de îndeplinit un contract tacit de mandat în temeiul art.72 din Legea nr. 31/1990 republicată și are răspundere contractuală față de terții păgubiți de societatea ce o reprezintă.

Menționează că se poate astfel lesne observa că obligația ținerii contabilității în conformitate cu prevederile legale incumbă administratorului societății în baza legii, fiind una dintre obligațiile cuprinse în contractul de mandat tacit sau expres care se încheie între o societate și administratorul ei.

Mai menționează că pe tot parcursul desfășurării procedurii de faliment și în cursul judecării cererii sale intimatul nu a făcut în nici un fel dovada existenței unor cauze care să-l absolve de aceste obligații contractuale, rezultând în mod evident existența culpei.

Consideră că prin cele arătate mai sus a stabilit fără echivoc existența culpei pârâtului.

4. În ceea ce privește legătura de cauzalitate arată că,

Societatea comercială este o grupare de persoane constituită pe baza unui contract de societate în care asociații se înțeleg să pună în comun anumite bunuri, pentru exercitarea unor fapte de comerț în scopul realizării de profit, deci prin contractul de societate, asociații se obligă la săvârșirea anumitor acte de comerț de natură a produce profit. Fiind accesorii desfășurării activităților de comerț, arată că depunerea documentelor contabile prevăzute de lege poate fi considerată de asemenea o acțiune accesorie desfășurării activității comerciale la care asociații sunt obligați în conformitate cu contractul de societate.

Susține că o societate comercială nu poate funcționa viabil în condițiile în care administratorii sau asociații săi manifestă un dezinteres total în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor minime pentru funcționarea societății, respectiv nu țin o contabilitate în conformitate cu prevederile legale, nu varsă la buget sumele constituite ca taxe și impozite, nu depun documentele contabile prevăzute de lege. Mai susține că singurul rezultat, previzibil de altfel, al acestei atitudini de dezinteres față de prevederile legale ce guvernează și reglementează desfășurarea activității unei societăți comerciale este falimentul acelei societăți comerciale.

Precizează că acesta este raportul de cauzalitate între faptele culpabile ale administratorului ce constau în neîndeplinirea obligațiilor legale (nerespectarea și neaplicarea legii) și prejudiciul creat creditorilor prin _______________________________.

Mai mult, consideră că nu se poate vorbi de neimplicare a administratorului în ajungerea în stare de faliment a societății atâta vreme cât a constituit, dar nu a virat la bugetul de stat, sume de natură impozit microîntreprinderi și venituri din amenzi, deci societatea, și implicit administratorul acesteia au obținut profit din activitățile comerciale desfășurate, fără să plătească impozitele aferente.

În considerarea celor expuse mai sus învederează că instanța de fond a analizat eronat situația de fapt, considerând că în cauză nu s-au probat elementele necesare pentru atragerea răspunderii patrimoniale a pârâtului.

Susține că a arătat astfel ca au fost întrunite toate cerințele legale pentru atragerea răspunderii patrimoniale, respectiv a arătat că există un prejudiciu, există o faptă ilicită, o legătură de cauzalitate între cele două și există de asemenea și prezumția de culpă a administratorului societății debitoare.

În privința izvorului răspunderii civile, subliniază că acesta are atât sorginte delictuală (izvorând din nerespectarea obligațiilor legale) cât și contractuală (izvorâtă din contractul de mandat pe care reprezentanții societății îl încheie cu societatea), primează în acest caz calitatea de mandatar a reprezentantului societății.

În opinia sa, nu se poate susține că în cazul încălcării obligației de a ține contabilitatea în conformitate cu legea există o prezumție de culpă că în cazul răspunderii civile delictuale reglementate în dreptul comun, când autorul prejudiciului răspunde pentru culpa cea mai ușoară (culpa levissima) pentru că formularea art. 138 lit. d derogă de la acest principiu.

Mai menționează că în temeiul art. 138 din lege sunt răspunzători pecuniar, membrii organelor de conducere “care au cauzat” ajungerea persoanei juridice la încetarea de plăți prin una dintre faptele enumerate în text. Apreciază că această expresie “au cauzat” sugerează existența raportului de cauzalitate între fapta personală și prejudiciul suferit de averea debitorului și consecutiv de creditori, dar aplicarea textului are loc și în situația în care fapta a constituit condiții favorabile pentru ajungerea în insolvență. Conchide că paratul cu intenție nu a respectat aceste obligații și nu a depus actele contabile pentru a frauda creditorii, iar starea de insolvență ii este imputabilă și solicită să suporte plata pasivului debitoarei.

Administratorul având de îndeplinit un contract tacit de mandat în temeiul art. 72 din Legea 31/1990 republicată.

Consideră că prin cele arătate mai sus a stabilit fără echivoc existența culpei pârâților.

Arată că urmare a activității desfășurate de administratorul societății, societatea a intrat în încetare de plăți, și pe cale de consecință în faliment, instituția sa fiind prejudiciată prin neplata impozitelor și taxelor, dobânzilor și penalităților aferente acestora.

În considerarea celor expuse mai sus, învederează că instanța de fond a analizat eronat situația de fapt, considerând că nu sunt întrunite niciuna din ipotezele cuprinse în art. 138 c) și d) din Legea nr. 85/2006, privind procedura insolvenței.

Astfel, solicită admiterea apelului de față așa cum a fost formulat și modificarea sentinței instanței de fond, în sensul admiterii cererii formulată în baza art. 138 lit. c) și d) din Legea 85/2006, de către instituția sa și obligarea pârâtei G________ I_____ M____ în considerarea calității acesteia de administrator a S.C. PIN — CREISOR SRL la plata pasivului neacoperit respectiv a obligațiilor conform Tabelului Definitiv al debitoarei, existent la dosar.

În drept, își întemeiază apelul pe dispozițiile Legii nr. 85/2006.

Analizând apelul prin prisma motivelor de apel expuse se constată că nu este fondat.

Apelanta susține greșita nereținere de către instanța de fond a săvârșirii de către pârât a faptei prevăzute de art. 138 alin. 1 lit. c din Legea nr. 85/2006, faptă constând în dispunerea, în interes personal, a continuării unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetare de plăți.

Este întemeiată considerația primei instanțe în sensul că nerespectarea de către debitoare, prin administratorul statutar al acesteia, a obligației prevăzute de art. 27 din Legea nr. 85/2006 nu este de natură să conducă la concluzia săvârșirii de către intimatul pârât a faptei prevăzute de art. 138 alin. 1 lit. c din Legea nr. 85/2006.

Prevederile art. 27 instituie obligația debitorului aflat în stare de insolvență de a adresa tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi, în termen de maximum 30 de zile de la apariția stării de insolvență.

Nerespectarea acestei obligații de către debitoare prin administratorul său nu poate constitui o cauză a apariției stării de insolvență a societății, deoarece este vorba despre o faptă de nerespectare a unei obligații ulterioară apariției stării de insolvență. Deci nu este întrunită condiția existenței unei legături de cauzalitate dintre fapta constând în nerespectarea obligației menționate de art. 27 din lege și prejudiciul reprezentat de starea de insolvență a societății debitoare.

Totodată, chiar dacă s-ar proba continuarea activității societății debitoare și ulterior apariției stării de insolvență a acesteia, nu s-a dovedit, astfel cum s-a reținut de către instanța de fond, condiția ca această activitate ulterioară apariției stării de insolvență să se desfășoare în interesul personal al intimatului pârât în calitate de administrator statutar al debitoarei.

Se constată că în mod întemeiat s-a apreciat de către judecătorul sindic că nu poate fi atrasă răspunderea intimatului pârât în condițiile prevăzute de art. 138 alin. 1 lit. c din Legea nr. 85/2006.

Apelanta mai susține și greșita reținere de către instanța de fond a faptului că nu sunt întrunite condițiile pentru antrenarea răspunderii intimatului pârât în baza art. 138 alin. 1 lit. d din Legea nr. 85/2006, text de lege care se referă la fapta de ținere a unei contabilități fictive, de a face să dispară unele documente contabile sau de a nu ține contabilitatea în conformitate cu legea.

Cu privire la această critică, se reține că în mod corect a considerat instanța de fond că faptul nedepunerii la dosar a actelor contabile prevăzute de dispozițiile art. 28 din Legea nr. 85/2006 sau faptul nedepunerii la organele abilitate a declaraților privind raportările contabile prevăzute de lege nu sunt de natură doar prin ele însele să conducă la concluzia săvârșirii de către intimatul pârât a faptei prevăzute de art. 138 lit. d din Legea nr. 85/2006.

Trebuie ținut cont, astfel cum a arătat și instanța de fond, că răspunderea întemeiată pe dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 este o răspundere de natură delictuală specială, izvorâtă din prevederile legale și nu o răspundere de natură contractuală, izvorâtă din prevederile contractului de mandat dintre societatea debitoare și administratorul acesteia. Ca urmare, antrenarea răspunderii întemeiate pe dispozițiile art. 138 alin. 1 lit. d din Legea nr. 85/2006 presupune dovedirea întrunirii tuturor elementelor răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția făptuitorului.

Chiar dacă din faptele de nedepunere la dosar de către intimatul pârât a actelor contabile prevăzute de dispozițiile art. 28 din Legea nr. 85/2006 sau de nedepunere la organele abilitate a declarațiilor privind raportările contabile prevăzute de lege ar rezulta existența faptei ilicite de neținere de către debitoare, prin administratorul statutar, a unei contabilități conforme cu legea, în mod corect s-a reținut de către judecătorul sindic că nu este întrunită condiția existenței legăturii de cauzalitate dintre această faptă ilicită și prejudiciul constând în apariția stării de insolvență a societății debitoare. Aceasta întrucât nu s-a probat faptul că neținerea unei contabilități conforme cu legea ar fi fost cauza care a determinat apariția stării de insolvență a debitoarei.

Cum este vorba despre o răspundere de natură delictuală, ceea ce înseamnă că trebuie probate condițiile de antrenare a acesteia, rezultă că și legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită de neținere a contabilității potrivit legii și prejudiciul constând în stare de insolvență a debitoarei trebuie de asemenea dovedită. O asemenea legătură de cauzalitate nu poate fi prezumată și deci nu poate fi reținută afirmația apelantei în sensul că această legătură de cauzalitate ar consta în dezinteresul arătat în ceea ce privește funcționarea normală și în condiții de legalitate a societății.

Se deduce că în mod întemeiat s-a reținut de către instanța de fond că nu sunt întrunite condițiile pentru antrenarea răspunderii intimatului pârât potrivit dispozițiilor art. 138 alin. 1 lit. d din Legea nr. 85/2006.

Față de aceste considerente, Curtea constată că hotărârea atacată este temeinică și legală, iar apelul nu este fondat, motiv pentru care, în baza art. 480 alin. 1 C.pr.civ., va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge ca nefondat apelul declarat de apelanta DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUN.BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTOR 4 A FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr.4007/05.05.2015 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VII a Civilă, în dosarul nr. XXXXXXXXXXXXXXX, în contradictoriu cu intimatul G________ I_____ M____.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică din data de 28.10.2015.

PREȘEDINTE,JUDECĂTOR,

A____ P______ I____ C____

GREFIER,

G________ M________

Red. A.P./4 ex.