Acesta nu este document finalizat

Dosar nr. XXXXXXXXXXXXXX (Număr intern XXXXXXXXX)

R O M Â N I A

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A V-A CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ Nr. 1321/2015

Ședința publică de la 22 Septembrie 2015

Completul compus din:

PREȘEDINTE P___ P______

Judecător E____-S_____ R____

Grefier E______-R_____ L____

***********

Pe rol fiind soluționarea apelului formulat de creditoarea reclamantă DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCURESTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTOR 6 A FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr. 1847/24.02.2015, pronunțată de Secția a VII-a Civilă a Tribunalului București în dosarul nr. XXXXXXXXXXXXXX având ca obiect angajarea răspunderii conform art. 138 din Legea 85/2006, în contradictoriu cu intimatul pârât N____ B_______.

La apelul nominal făcut în ședința publică părțile nu au răspuns.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței obiectul cauzei, stadiul procesual, modalitatea de îndeplinire a procedurii de citare, precum și împrejurarea că s-a solicitat judecarea în lipsă.

Curtea, nemaifiind alte cereri prealabile de formulat sau probe de administrat, constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare, făcând aplicarea solicitării de judecare în lipsă.

CURTEA,

Asupra cauzei civile de față:

Prin sentința civilă nr. 1847/24.02.2015, pronunțată de Tribunalul București, Secția a VII-a, Judecător Sindic în dosarul nr. XXXXXXXXXXXXXX, s-a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta împotriva pârâtului N____ B_______, cerere având ca obiect angajarea răspunderii patrimoniale în baza art. 138 lit. c și d) din legea nr. 85/2006.

Pentru a pronunța această hotărâre judecătorul-sindic a reținut, în esență, că nu au fost indicate, în concret, elementele care să ducă la concluzia îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 138 lit. c din lege. Astfel fapta pârâtului de a fi dispus continuarea activității neprofitabile a debitoarei, în lipsa dovedirii interesului personal urmărit de acesta, poate fi apreciată cel mult ca management defectuos care însă, nefiind enumerată între faptele ilicite, cauzatoare de insolvență, prevăzută limitativ de art. 138 alin. 1 din lege, nu poate conduce la atragerea răspunderii patrimoniale a organelor de conducere ale debitorului.

În ceea ce privește dispozițiile art. 138 lit. d) din Legea nr. 85/2006 nu s-a probat că neținerea contabilității a condus la starea de insolvență, astfel că nu se poate reține incidența dispozițiilor de atragere a răspunderii materiale.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta-creditoare DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTORULUI 6 A FINANȚELOR PUBLICE, apel ce a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București – Secția a V-a Civilă sub același nr. unic.

În motivarea apelului creditoarea a arătat că administratorul societății era obligat să solicite el însuși declanșarea procedurii, nu numai când se afla în încetare de plăți, dar și dacă insolvența era iminentă; conform art. 27 din Legea 85/2006 aceasta este o obligație, nu o opțiune pentru administratorii debitorului.

De asemenea nu a depus actele prevăzute de art. 28 din legea insolvenței, precum și mai multe declarații fiscale ce trebuiau depuse la organul fiscal.

Nedepunerea de către debitoare a actelor contabile instituie o prezumție relativă de neținere a contabilității în conformitate cu legea și a legăturii de cauzalitate între această faptă și ajungerea societății în încetare de plăți.

Se mai arată că o societate nu poate funcționa viabil în condițiile în care administratorii și asociații manifestă un dezinteres total pentru îndeplinirea condițiilor minime necesare funcționării; singurul rezultat, previzibil de altfel, al acestei atitudini de dezinteres, este falimentul respectivei societăți comerciale; acesta este raportul de cauzalitate dintre faptele ilicite și prejudiciul cauzat.

Se arată de asemenea că în cazul răspunderii contractuale culpa este prezumată, răspunderea trebuie apreciată in abstracto, având în vedere că s-a acționat în temeiul unui mandat comercial.

În drept, apelanta a invocat, art. 466 și urm. C__, Legea 85/2006, Legea 31/1990.

Legal citat, intimatul pârât nu au depus întâmpinare.

Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea reține următoarele, asupra apelului formulat:

Potrivit art. 138 alin.1 din Legea nr. 85/2006, Legea insolvenței,” În cazul în care în raportul întocmit în conformitate cu dispozițiile art. 59 alin. (1) sunt identificate persoane cărora le-ar fi imputabilă apariția stării de insolvență a debitorului, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului, prin una dintre următoarele fapte(…)

c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți;

d) au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea;”

Potrivit art. 249 C.proc.civ. cel ce face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească.

Astfel, conform textului legal menționat, judecătorul sindic poate dispune ca o parte din pasivul debitorului, persoană juridică ajunsă în stare de insolvență să fie suportat de către membrii organelor de conducere care au contribuit la ajungerea debitorului în această situație, prin una din faptele enumerate limitativ de lege.

Natura juridică a răspunderii administratorilor împrumută caracteristicile răspunderii delictuale, fiind o răspundere specială. Fiind o răspundere delictuală pentru a fi angajată este necesar a fi îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale: fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu și vinovăția.

Analizând motivele invocate de apelantă se constată, având în vedere dispozițiile legale menționate, că Tribunalul a reținut în mod corect că în cauză nu există elemente probatorii de natură să ducă la aplicarea art. 138 din Legea nr. 85/2006.

Pe aspectul faptei prevăzute de art. 138 alin. 1 lit. c, indicată în cererea introductivă, Curtea va reține că apelanta nu a indicat în concret prin care fapte săvârșite de către administrator - pârât în cauză - s-ar fi cauzat starea de insolvență a societății debitoare.

Faptul că, într-adevăr, potrivit art. 27 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 “Debitorul aflat în stare de insolvență este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi, în termen de maximum 30 de zile de la apariția stării de insolvență" nu este suficient pentru lămurirea legăturii de cauzalitate cu starea de insolvență a societății sau cu parte sau întreg prejudiciul cauzat.

De asemenea, dezinteresul și pasivitatea administratorului, aspecte invocate de către apelantă, nu pot fi reținute ca echivalând cu dispunerea continuării în interes personal a activității, având ca rezultat încetarea de plăți, faptă reținută de lit. c a art. 138; de altfel recurenta nu numai că nu a probat, dar nici nu a invocat/indicat activitățile care ar fi continuat în interes personal. Simpla nedeclarare la timp a insolvenței nu poate echivala cu fapta indicată de art. 138 alin. 1 lit. c atât timp cât, de la momentul insolvenței reale (iar nu declarate), activitatea putea înceta de facto.

Dacă legiuitorul ar fi dorit ca nerespectarea obligației din art. 27 să atragă per se răspunderea prevăzută de art. 138 alin. 1 lit. c din legea 85/2006, ar fi fost foarte facil să indice acest lucru. Cum nu a făcut-o, este evident că între respectiva nerespectare (faptă ilicită), starea de insolvență și cuantumului indicat al prejudiciului trebuie să se probeze o legătură de cauzalitate, de partea care o invocă.

În ceea ce privește fapta prevăzută de art. 138 alin. 1 lit. d din legea 85/2006, nedepunerea raportărilor contabile la organele fiscale reprezintă un indiciu important pentru săvârșirea faptei ilicite invocate, însă doar dovedirea faptei nu poate conduce per se la un prejudiciu, cu un cuantum dovedit. Implicit, pentru dovedirea legăturii ei de cauzalitate cu prejudiciul și cuantumului invocat al acestuia este necesară administrarea unor probatorii concludente, ceea ce apelanta nu a făcut.

Astfel, descrierea generică a faptelor prin reiterarea conținutului textelor de lege care reglementează această răspundere în motivarea cererii de chemare în judecată și în cererea de apel, dublată de lipsa dovezilor care să permită instanței de fond individualizarea faptelor și conținutul lor obiectiv, nu acoperă cerința procesuală impusă reclamantului de a-și proba susținerile, iar în aceste condiții acțiunea promovată apare lipsită de suportul temeiniciei.

Deși, așa cum am arătat nu s-a probat existența legăturii de cauzalitate între faptele invocate și prejudiciul invocat, instanța va analiza pe scurt și susținerile privind culpa prin raportare la tipul de răspundere (invocat de apelanta-creditoare în condițiile mandatului comercial) pentru o cât mai exhaustivă înțelegere a situației de speță.

Astfel, cum am indicat mai sus în analiza apelului, tipul de răspundere nu poate fi decât delictuală, pârâtul fiind “acuzat” de comiterea de delicte civile, iar nu de neexecutarea unor obligații contractuale.

Apelanta face o gravă confuzie între calitatea de mandatar al debitoarei, acceptată de pârât (deci între existența raporturilor contractuale între pârât și debitoare) cu existența a raporturilor contractuale dintre creditori și pârât (nu indică aceste raporturi, nici prin ce și-ar fi manifestat vreodată voința creditorii – deci deținătorii creanțelor ce formează prejudiciul - și pârâtul persoană fizică să intre în raporturi contractuale, etc.). Astfel, între creditor și pârâtul-administrator nu există nici măcar premisa răspunderii contractuale, respectiv existența unor raporturi contractuale între ei, astfel încât orice act invocat drept ilicit și prejudiciabil presupus a fi făcut de pârât, nu poate atrage decât răspunderea delictuală, situație în care nu se prezumă niciun aspect al răspunderii (nici vinovăția).

Față de aceste considerente, Curtea, în baza art. 480 alin. 1 NCpc, va respinge apelul formulat de creditoarea reclamantă ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge apelul formulat de creditoarea reclamantă DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCURESTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTOR 6 A FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, ____________________, sector 2, împotriva sentinței civile nr. 1847/24.02.2015, pronunțată de Secția a VII-a Civilă a Tribunalului București în dosarul nr. XXXXXXXXXXX/a1 având ca obiect angajarea răspunderii conform art. 138 din Legea 85/2006, în contradictoriu cu intimatul pârât N____ B_______, cu reședința în București, _________________, ___________.1, __________, sector 6, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică azi, 22.09.2015.

Președinte, P___ P______		Judecător, E____-S_____ R____
	Grefier, E______-R_____ L____

Red. Jud. PP

Tehnoredactat: PP

4 ex./27.10.2015

Comunicat: 2 ex./.28.1.2015..

Tribunalul București - Secția a VII-a Civilă

Jud. sindic: C_____ C____