Cod ECLI

Dosar nr. XXXXXXXXXXXX

R O M Â N I A

CURTEA DE APEL IAȘI

SECȚIA CIVILĂ

DECIZIE Nr. 759/2015

Ședința publică de la 15 Decembrie 2015

Completul compus din:

PREȘEDINTE C_______ P_____

Judecător E____ G________

Judecător G_______ P_____

Grefier I_____ P_____

S-a luat spre examinare cererea de recurs formulată de către M______ C_____ împotriva sentinței civile nr. 1116 din 16.06.2015 pronunțate de către Tribunalul Iași în dosarul nr. XXXXXXXXXXXX, intimată fiind Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Iași, având ca obiect angajarea răspunderii conform art.138 din Legea 85/2006.

Dezbaterile asupra cauzei au avut loc la data de 24 noiembrie 2015, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte din prezenta, și când, pentru recurentul să depună la dosar precizări cu explicații referitoare la actele contabile la care se face referire în cererea de recurs, pronunțarea s-a amânat pentru 8 decembrie 2015, când, având nevoie de timp mai îndelungat pentru deliberare, pronunțarea s-a amânat pentru astăzi, 15 decembrie 2015.

După deliberare,

CURTEA DE APEL

Asupra recursului civil de față:

Prin sentința civilă nr. 1116 din 16.06.2015 pronunțată de către Tribunalul Iași s-a admis în parte acțiunea formulată de Direcția Generală a Finanțelor Publice - Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Iași în contradictoriu cu pârâtul M______ C_____.

S-a stabilit, în baza art. 138 lit. a din Legea nr.85/2006, răspunderea personală a pârâtului M______ C_____, pentru pasivul rămas neacoperit al _______________.L., în sensul că a fost obligat pârâtul să acopere suma de 182.979,28 lei, așa cum rezultă din tabelul definitiv al creanțelor asupra debitoarei.

A fost respinsă acțiunea reclamantei pentru faptele de la art. 138 lit. c și d din Legea nr. 85/2006.

În temeiul dispozițiilor art. 142 din Legea privind procedura insolvenței, s-a dispus ca executarea silită a sentinței să se efectueze în condițiile art. 142 alin. 2, la cererea creditorilor, de către executorul judecătoresc, în temeiul tabelului definitiv de creanțe pus la dispoziția lor de către administratorul judiciar, conform Codului de procedura civilă.

Pentru a hotărî în acest sens tribunalul a reținut că, prin încheierea nr. 155/28.05.2013, irevocabilă prin nerecurare, a fost deschisă procedura simplificată a insolvenței împotriva ________________.L., cu sediul în Iași, __________________, jud. Iași, înmatriculată la Oficiul Registrului Comerțului sub nr. JXXXXXXXXXXXX, CUI xxxxxxxx, constatându-se că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.32 din Legea nr. 85/2006.

Tabelul creditorilor definitivat cuprinde creanțele a trei creditori: Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași – Administrația Județeană a Finanțelor Publice Iași, în valoare de 182.280 lei , Direcția Economică a Finanțelor Publice Locale Iași, în valoare de 576 lei și Direcția Economică a Finanțelor Publice Locale B_______, in valoare de 123,28 lei.

La data de 24.07.2013, a fost înregistrat raportul asupra cauzelor și împrejurărilor ce au dus la apariția insolvenței, în cuprinsul căruia lichidatorul judiciar a menționat faptul că insolventa debitoarei s-a instalat la nivelul anului 2011 și se datorează mai multor factori, respectiv: impactul crizei economice, deprecierea monedei naționale în raport cu euro, cu impact asupra obligațiilor asumate față de creditori și față de finanțatorii bancari, diminuarea pieței activităților de inginerie și consultanta tehnica legate de aceasta. A opinat că nu sunt indicii privind atragerea răspunderii în baza art. 138 din Legea 85/2006 cu privire la administratorul societății.

În drept, pentru a fi atrasă răspunderea personală a administratorului unei societăți în baza dispozițiilor art. 138 din Legea nr. 85/2006, cu modificările ulterioare, este necesar ca partea interesată să facă dovada îndeplinirii condițiilor art. 998 Cod Civil, respectiv a existentei unui prejudiciu, a unei fapte ilicite, a existentei unui raport de cauzalitate între fapta ilicita și prejudiciu și a vinovatiei celui care a cauzat prejudiciul respectiv.

Caracterul special al reglementarii invocate in cauza constă in aceea ca aprecierea culpei persoanei chemata sa răspundă este făcută in concreto, cerându-se o cauzalitate specifica intre fapta si prejudiciu, respectiv faptele enumerate, in măsura in care au fost săvârșite culpabil si au cauzat un prejudiciu, sa fi fost in măsura sa contribuie la ajungerea societății debitoare in insolvența.

Textul de lege menționat cu privire la răspunderea membrilor organului de conducere nu instituie o răspundere obiectivă pentru prejudiciul reprezentând totalul creanțelor creditorilor participanți la procedura insolvenței, ci o răspundere în care faptele imputate trebuie dovedite, atât în fapt, cât și în drept, sub aspectul condițiilor generale ale răspunderii civile delictuale reglementate de dispozițiile art. 998-999 Cod civil, cât și sub aspectul condițiilor speciale prevăzute în textul legii pentru fiecare dintre faptele enumerate, condițiile generale ale răspunderii civile delictuale urmând a dobândi particularități specifice în funcție de cazul reglementat în textul legii.

Nu există instituită prin lege o prezumție legală de vinovăție și răspundere în sarcina administratorului societății debitoare.

Analizând condițiile răspunderii delictuale speciale, s-a reținut că pârâtului i s-a imputăat săvârșirea faptelor prevăzute de art. 138 lit. a, c , d din Legea insolvenței.

Reclamanta a propus un raționament bazat pe prezumția că administratorul statutar nu a ținut contabilitatea în conformitate cu legea ( art. 138 lit. d ), a intenționat să ascundă aspecte ale activității firmei, ceea ce naște, la rândul său, prezumția că au desfășurat comerț în interes personal(138 lit. c) pentru a-și însuși rezultatele acestui comerț (138 lit.a).

Nu s-a probat de către reclamantă că, într-adevăr, pârâtul a ținut o contabilitate fictivă sau că nu a ținut contabilitatea în conformitate cu legea, în condițiile în care s-a reținut de către lichidatorul judiciar ca i-au fost puse la dispoziție toate documentele contabile solicitate.

Ca urmare, nu s-a reținut în sarcina pârâtului săvârșirea faptei prevăzute de art. 138 lit. d din Legea85/2006.

Instanța a apreciat că activitatea pârâtului se încadrează în dispozițiile art. 138 alin. 1 lit. a referitoare la folosirea bunurilor sau creditelor societății în folosul său, în condițiile în care s-a dovedit că debitoarea figura, la data de 31.12.2011, cu active imobilizate de 16.395 lei și active circulante de 420.786 lei, respectiv creanțe de recuperat de 21.255 lei și disponibilități în casă și conturi la bănci de 399.531 lei.

În ceea ce privește activele imobilizate , deși pârâtul nu a făcut nici o referire la acest aspect, instanța a reținut că acestea au fost constituite dintr-un autoturism și un teren deținut în coproprietate cu altă persoană juridică, bunuri care au fost puse la dispoziția lichidatorului judiciar, fiind, așadar, justificate.

Împrejurarea că societatea debitoare avea de recuperat creanțe, nu intră în sfera de aplicare a dispozițiilor art. 138 alin. 1 lit. a din legea insolventei, situația de față neputând fi asimilată cu folosirea bunurilor persoanei juridice în folosul propriu al pârâtului sau în interesul altei persoane, întrucât între cele două fapte nu există similitudine.

Dispozițiile art. 138 din lege se refera la bunurile sau creditele persoanei juridice, ori în cazul de față, lichidatorul nu a argumentat ajungerea societății debitoare în stare de insolvență prin pasivitatea pârâtei în recuperarea unor creanțe ale societății debitoare și prin lipsa documentelor necesare identificării debitorilor.

Deși împrejurarea că aceste creanțe existau în patrimoniul debitoarei poate naște un început de dovadă în sensul dispozițiilor art. 138 alin. 1 lit. a, fără alte probatorii și elemente care să ateste împrejurarea că aceste creanțe ar fi fost folosite cu scopul de a crea profit în folosul administratorului sau al unei alte persoane, nu a putut constitui temei suficient pentru atragerea răspunderii pârâtului.

Cu privire la disponibilitățile în casă și conturi la bănci, pârâtul nu a justificat aceste sume, nu le-a predat lichidatorului judiciar pentru a le distribui creditorilor înscriși în tabelul creditorilor, de unde s-a prezumat că și le-a însușit.

Cu aceste sume, debitoarea ar fi avut posibilitatea acoperirii în totalitate a datoriilor cu care figurează debitorul conform aceleiași și raportări contabile ( 94.209 lei) și integral a datoriilor care, conform tabelului definitiv , se ridică la suma totală de 122.979,28 lei, astfel încât însușirea bunurilor din patrimoniu a cauzat starea de insolvență a ________________.L.

Pârâtul nu a justificat destinația sumelor din casierie, în condițiile în care, la nivelul anului 2011, cuantumul acestora era de 399.531 lei, de patru ori mai mare decât cuantumul datoriilor, iar în anul 2012, în casierie se afla doar suma de 3.344 lei, astfel cum a reținut lichidatorul judiciar în raportul cauzal, iar datoriile au crescut la suma de 157.628 lei.

Ca urmare, instanța a reținut în sarcina pârâtului, săvârșirea faptei prevăzute de art. 138 lit. a din Legea nr.85/2006.

A reținut instanța că nu sunt întrunite elementele faptelor de la art. 138 lit. c.

Nesesizarea instanței pentru _______________________________ art. 27, este susceptibilă de aplicarea unei sancțiuni penale, fiind infracțiunea de bancrută reglementată de art. 143 din Legea insolvenței, dar nu reprezintă element al faptei de la art. 138 lit. c.

În plus, se cere ca fapta săvârșită să producă starea de insolvență, ori nedeclararea acestei stări este ulterioară apariției ei.

M______ C_____ a formulat recurs, considerând că sentința tribunalului este nelegală și netemeinică.

În motivarea recursului, se susține că a solicitat, prin întâmpinare, suspendarea judecării cauzei prin care se tinde la acoperirea pasivului masei credale până la definitivarea valorii acestui pasiv, având în vedere că în cadrul dosarului de insolvență se desfășoară procedura de valorificare a bunurilor societății debitoare, valorificare în urma căreia se va acoperi parte din pasivul masei credale.

Instanța, în mod greșit, nu s-a pronunțat asupra acestei cereri si, ca atare, consideră recurentul că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare la instanta de fond.

Menționează recurentul că acțiunea în răspundere personala fiind întemeiată pe dispozițiile art. 138 literele a, c și d din Legea nr. 85/2006, instanța avea obligația de a constata împrejurarea că, în dosarul de fond, lichidatorul judiciar desfășoară în prezent activități de valorificare a bunurilor societății, ceea ce presupune că s-a intrat în posesia acestora, cu repercusiuni asupra soluției ce urma a se pronunța în cauză.

Judecătorul de fond trebuia să aprecieze ca nu se poate pronunța o soluție legala și temeinică, în condițiile în care bunurile societății nu au fost valorificate, iar întinderea masei pasive după valorificare nu este cunoscută.

Prin urmare, instanța trebuia să adopte soluția suspendării soluționării acțiunii în angajare răspundere patrimoniala până la valorificarea bunurilor proprietatea debitoarei și definitivarea masei pasive în cadrul dosarului de fond nr. XXXXXXXXX al Tribunalului Iași, în conformitate cu dispozițiile art. 244 alin. 1 pct. 1 Cod procedura civilă.

Solicită recurentul ca instanța de recurs să procedeze la suspendarea cauzei, conform celor expuse.

În subsidiar, recurentul solicită admiterea recursului, în sensul casării sentinței de fond și trimiterea cauzei spre rejudecare, în contextul în care probațiunea administrată nu respectă exigentele unui proces echitabil, analiza efectuată de tribunal fiind una superficială care nu răspunde apărărilor formulate prin întâmpinare.

Astfel, judecătorul sindic a pronunțat o hotărâre nelegală sub aspectul admiterii în parte a acțiunii, având în vedere presupusa vinovăție pentru fapta prevăzuta de art. 138 litera a întrucât nu sunt întrunite condițiile privitoare la faptă, prejudiciu, legătura de cauzalitate, vinovăție.

Pentru a fi atrasa răspunderea, consideră recurentul că existența acestor condiții trebuia dovedită în mod cumulativ.

Astfel, afirmă recurentul că, în mod greșit, judecătorul sindic a înțeles să îl învinuiască de săvârșirea faptei prevăzute de art. 138 alin. 1 lit. a, deși din raportul referitor la cauzele și împrejurările care au dus la apariția insolvenței întocmit în cauză de administratorul judiciar nu rezultă cu certitudine acest lucru.

Fapta prevăzuta de art. 138 alin. 1 lit. a constituie fapta prin care utilizarea în scopul firesc - ținând de activitatea și interesul propriu al societății debitoare - a bunurilor sau a creditelor acesteia a fost înlăturata și înlocuită cu utilizarea acestora în beneficiul său propriu sau al unei terțe persoane.

În cererea de atragere a răspunderii, reclamanta nu a făcut altceva decât să enunțe cuprinsul textului de lege și să enumere unele active și creanțe ale debitoarei fără să facă însă o determinare, în concret, a bunurilor ori a sumelor de bani ale societății debitoare pe care recurentul să le fi folosit în scop personal ori în beneficiul unei terțe persoane.

În doctrina de specialitate este împărtășită opinia potrivit căreia „simpla indicare în cererea de atragere a răspunderii personale a faptei așa cum este ea prevăzută în norma de drept nu este suficientă, trebuind să se arate și să se probeze în concret care sunt bunurile și creditele ce au fost folosite și cum au fost folosite acestea în fapt, pentru a se determina astfel scopul utilizării".

Pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 138 lit. a din Legea nr.85/2006, trebuiau îndeplinite, pe lânga condițiile generale, și următoarele: bunurile sau creditele debitoarei să fi fost folosite de către administratorul societății, aceasta să fie în folos propriu sau al unei alte persoane și prin această faptă să se fi produs ajungerea societății în stare de insolvență.

Creditoarea, ca titular al cererii de atragere a răspunderii patrimoniale, avea obligația de a dovedi îndeplinirea acestor condiții, dar Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Iași nu a solicitat încuviințarea nici unei probe, invocând în susținerea cererii sale doar rapoartele administratorului/lichidatorului judiciar. Din aceste rapoarte nu rezultă care au fost bunurile sau creditele societății folosite în folosul propriu sau al unei alte persoane de către recurent.

Astfel, în mod greșit judecătorul sindic a apreciat că, în cauză, a fost dovedită săvârșirea faptelor ilicite ce constituie premiza antrenării răspunderii materiale a pârâtului.

Susține recurentul că raportul întocmit de către lichidator cu privire la cauzele și împrejurările ajungerii debitoarei în stare de insolvență nu poate fi avut în vedere decât în măsura în care este susținut și prin alte mijloace de probă.

Cu privire la disponibilitățile în casă și conturi la bănci, recurentul afirmă că, din balanța contabilă din luna octombrie 2012 (depusă la dosarul insolvenței, pe care a atașat-o întâmpinării formulate în dosarul de fond), rezultă fără putința de tăgadă că, la momentul deschiderii procedurii insolvenței, in patrimoniul societății mai existau bunuri (un teren la B_______, care se află în procedura de valorificare în cadrul insolventei), clienți neîncasați mai erau doar la valoarea de 84.20 lei, iar casa în lei era în valoare de 3.240,51 lei.

Aceasta ultimă suma a fost parțial depusă de către administratorul statutar în contul de lichidare deschis pentru societatea debitoare de administratorul judiciar, astfel încât nu se poate susține că recurentul nu a justificat aceste sume și nu le-a predat lichidatorului pentru a fi, ulterior, distribuite creditorilor înscriși în tabel, neexistând nicio dovada a însușirii acestor active.

D___ constatarea faptului că debitoarea avea înregistrate în contabilitate anumite active imobilizate/stocuri/ disponibilități bănești/creanțe nu duce în mod automat la concluzia că acestea au fost însușite de pârât, în lipsa probării efective a acestui aspect.

Este necesar să se probeze, în concret, care sume de bani au fost folosite, cum au fost folosite acestea și cine a folosit bunurile respective pentru a putea determina astfel scopul utilizării lor.

Recurentul apreciază că în lipsa unor dovezi din care să rezulte în concret ce bunuri au fost folosite în interesul lui propriu sau al unei alte persoane, modalitatea în care s-a realizat această faptă, perioada de timp și, nu în ultimul rând, împrejurarea ca această faptă ar fi produs starea de insolvență, nu poate fi reținută ca fiind dovedită fapta ilicită prevăzuta de art.138 lit.a din Legea nr.85/2006,

Solicită recurentul să se constate că această manieră de soluționare a litigiului nu este de natură să respecte exigențele instituite prin textul art. 129 alin. 5 și art. 261 alin. 1 pct. 5 din Codul de procedură civilă de la 1865, nefiind administrate probele necesare pentru corecta stabilire a situației de fapt și nefiind indicate motivele pentru care au fost înlăturate unele argumente și apărări care sunt esențiale în economia cauzei.

Mai consideră recurentul că motivarea sentinței recurate nu cuprinde o analiză particulară a faptelor pe care le-ar fi săvârșit, ci mentionează faptele prezentate de creditoarea majoritară în acțiunea introductivă, fără o justificare punctuală a reținerii acestei stări de fapt.

Legal citată, intimata nu a formulat întâmpinare în cauză.

Examinând recursul declarat prin prisma criticilor formulate, precum și a dispozițiilor legale incidente, Curtea constată că acesta nu este întemeiat.

Instanța de recurs reține că, prin cererea cu care a învestit tribunalul, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași – Administrația Județeană a Finanțelor Publice Iași a solicitat stabilirea răspunderii personale a pârâtului M______ C_____, în calitate de administrator statutar al S.C.” Scumin” S.R.L., până la concurența sumei înscrise în tabelul definitiv de creanțe al debitoarei.

Reclamanta-recurentă și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 138 alin.1 lit .a, c, d din Legea nr. 85/2006.

Curtea reține că, potrivit prevederilor art. 138 alin.1 din Legea nr. 85/2006, judecătorul sindic poate dispune ca o parte din pasivul debitoarei, persoană juridică ajunsă în stare de insolvență, să fie suportată de către membrii organelor de conducere, care au contribuit la ajungerea debitorului în această situație, prin săvârșirea uneia din faptele enumerate limitativ de lege.

Astfel, Curtea notează că natura juridică a răspunderii administratorului, potrivit conținutului art. 138 din Legea nr. 85/2006, este aceea a unei răspunderi speciale care împrumută caracteristicile răspunderii delictuale.

Fiind atrasă răspunderea delictuală, înseamnă că, pentru a fi angajată, trebuie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, legătură de cauzalitate și vinovăție, condiții care capătă – în această situație - unele conotații speciale.

Caracterul special al răspunderii reglementată de art. 138 din Legea nr.85/2006 constă în aceea că textul de lege delimitează, printr-o enumerare exhaustivă, categoria faptelor (literele a-g) considerate nelegitime, prejudiciul - care este acela al provocării sau contribuirii faptelor la ajungerea debitoarei în stare de insolvență, ale debitoarei față de creditoare - și are o cauzalitate tipică între faptă și prejudiciu, subliniind, uneori, că acest element trebuie dublat de un scop, vina persoanei chemată a răspunde fiind apreciată în concret.

Pe de altă parte, plecând de la principiile care fundamentează răspunderea delictuală, acoperirea prejudiciului este o sarcină directă a autorului faptului prejudiciabil aflat în legătură cu fapta.

Administratorul, chiar dacă a provocat insolvența, este ținut să răspundă în raport cu consecințele faptelor sale față de cel în patrimoniul căruia dauna a fost produsă.

În cazul insolvenței și al falimentului, prejudiciul este provocat societății și se concretizează, pe de o parte, în starea de insolvență în care societatea este plasată prin faptul ilicit, iar, pe de altă parte, în dauna efectivă și cuantificabilă printr-o apreciere pecuniară.

Rațiunea acestei interpretări rezidă chiar din prima teză a art. 138 din Legea nr. 85/2006, potrivit cu care judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului în insolvență sau faliment să fie suportată de persoanele stabilite de această lege, parte care trebuie să exprime concordanța prejudiciului în legătură cu faptul prejudiciabil al celui ținut să răspundă.

Tribunalul, în mod corect, a respins cererea reclamantei intimate, întemeiată pe art.138 literele c, d din Legea nr. 85/2006, și a admis –o,în parte, numai în ceea ce priveste fapta de la litera a.

Prevederile art.138 lit. a din Legea nr.85/2006 fac referire la situația în care bunurile societății au fost folosite de către administrator în folosul său ori al unor terțe persoane.

Potrivit datelor înscrise în bilanțul depus la organul fiscal la data de 31.12.2011 ( filele 25 – 32 din dosarul de fond), debitoarea figura, la data de 31.12.2011, cu active imobilizate de 16.395 lei și active circulante de 420.786 lei, respectiv creanțe de recuperat de 21.255 lei și disponibilități în casă și conturi la bănci de 399.531 lei, precum și cu datorii de 94.208 lei.

De asemenea, în raportul asupra cauzelor și împrejurărilor ce au dus la apariția insolvenței S.C.” Scumin” S.R.L, aflat la filele 8 -15 din dosarul curții de apel, lichidatorul judiciar a stabilit că debitoarea a avut, în anul 2011, active în valoare totală de 437.180lei, compuse din imobilizări corporale în sumă de 16.395 lei și active circulante în valoare de 420.785 lei, din care: creanțe în valoare de 21.254 lei și disponibilități bănești de 399.531lei, precum și datorii de 94.208lei.

A mai reținut lichidatorul judiciar că, în anul 2012, S.C.” Scumin” S.R.L era înregistrată cu: active în valoare totală de 18.747 lei, din care imobilizări corporale în sumă de15.488lei și active circulante în valoare de 3.259 lei, compuse din creanțe în valoare de 84 lei și disponibilități bănești de 3.344lei, dar și cu datorii de 157.628lei.

Astfel, S.C.” Scumin” S.R.L înregistrează, în anul 2012, creanțe în valoare mai mică (84 lei) față de anul 2011 (21.254 lei), ceea ce determină concluzia că societatea a recuperrat creanțe de la partenerii de afaceri, în valoare de 21.175lei.

De asemenea, societatea figurează cu disponibilități bănești de 3.344lei, cu mult mai mici față de anul 2011(399.531lei), însă, cu toate acestea datoriile societății au crescut semnificativ în anul 2012 (157.628lei) față de anul 2011 (94.208lei), ceea ce determină concluzia că sumele obținute din încasarea creanțelor (21.175lei), precum și disponibilitățile bănești nu au fost utilizate în vederea stingerii datoriilor societății.

M______ C_____ nu a predat lichidatorului judiciar suma de bani cu care figura în casierie în anul 2011 și nici nu a justificat reducerea acesteia în anul 2012, în contextul creșterii semnificative a datoriilor, astfel că tribunalul a prezumat în mod corect că și - a însușit – o în folosul său propriu.

Este de remarcat că nici în prezentul recurs, pârâtul recurent nu prezintă vreo explicație (măcar sumară) a modului în care a utilizat disponibilitățile bănești înscrise în bilanțul din 31.12.2011 al societății pe care a administrat-o. Această faptă se săvârșește cu vinovăție sub forma intenției, care se constată în speța dedusă prezentei judecăți.

Cu această sumă de bani (399.531lei), debitoarea ar fi avut posibilitatea acoperirii în întregime a datoriilor care, potrivit raportării contabile din 31.12.2011, erau de 94.208 lei.

De asemenea, cu această sumă de bani s-ar fi acoperit în totalitate creanțele înregistrare în tabelul definitiv de creanțe, care se ridică la suma totală de 182.979,28l lei (fila 16 din dosarul de apel), astfel încât însușirea disponibilităților bănești din patrimoniul S.C. „Scumin” S.R.L a cauzat starea de insolvență a debitoarei.

Referitor la prejudiciul creditorilor înscriși în tabelul definitiv, Curtea constată că acesta rezidă în imposibilitatea lor de a - și realiza creanțele.

Curtea nu poate primi susținerile recurentului referitoare la suspendarea judecării cererii de atragere a răspunderii personale până la valorificarea de către lichidatorul judiciar a bunurilor din patrimoniul societății .

În acest sens, Curtea notează că, potrivit art.244 alin.1 pct. 1 din Codul de procedură civilă, instanta poate suspenda judecata atunci cand dezlegarea pricinii atârna, in totul sau in parte, de existenta sau neexistenta unui drept care face obiectul unei alte judecați.

Acest caz de suspendare facultativă a judecății nu este incident în cauză întrucât soluționarea cererii de stabilire a răspunderii personale a pârâtului recurent nu depinde în tot sau în parte de valorificarea imobilizărilor corporale ale S.C. „Scumin” S.R.L.

Concluzia Curții este determinată de faptul că, în bilanțul din 31.12.2011, debitoarea avea înscrise imobilizări corporale în sumă de 16.395 lei, iar în anul 2012 avea înregistrate imobilizări corporale în sumă de15.488lei, iar valoarea creanțelor înregistrate în tabelul definitiv al creanțelor este de 182.979,28l lei .

În măsura în care, în urma valorificării bunurilor societății, se va achita parte din creanțele înscrise în tabelul definitiv al creanțelor S.C. „Scumin” S.R.L suma achitată va fi avută în vedere la momentul executării hotărârii de atragere a răspunderii personale a pârâtului recurent.

Este adevărat că tribunalul nu s - a pronunțat asupra cererii de suspendare formulată de M______ C_____, însă prin această nepronunțare, raportat la considerentele mai sus expuse, nu s-a creat vreo vătămare recurentului.

Potrivit dispozițiilor art. 105 alin.2 din Codul de procedură civilă, „Actele indeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un functionar necompetent se vor declara nule numai daca prin aceasta s-a pricinuit partii o vatamare ce nu se poate inlatura decat prin anularea lor”.

Curtea observă că recurentul a făcut referire la balanța contabilă din luna octombrie 2012, susținând că aceasta probează, fără putința de tăgadă, că, la momentul deschiderii procedurii insolvenței, in patrimoniul societății mai existau bunuri (un teren la B_______, care se află în procedura de valorificare în cadrul insolventei), clienți neîncasați mai erau doar la valoarea de 84.20 lei, iar casa în lei era în valoare de 3.240,51 lei.

Această balanță contabilă nu este de natură să înlăture răspunderea personală a recurentului pentru fapta prevăzută de art. 138 alin.1 lit. a din Legea nr. 85/2006, în condițiile în care valoarea creanțelor înregistrate în tabelul definitiv al creanțelor S.C. „Scumin” S.R.L este de 182.979,28l lei, iar recurentul nu a justificat modul de folosire a disponibilităților bănești cu care debitoarea figura în bilanțul din 31.12.2011, în condițiile în care acestea au scăzut la 3.344lei în anul 2012 (3.240,51 lei, conform balanței de verificare din octombrie 2012), dar datoriile au crescut de la 94.208lei în anul 2011, la 157.628leilei în anul 2012.

Curtea nu poate primi nici critica recurentului referitoare la nemotivarea hotărârii atacate.

În acest sens, Curtea notează că, potrivit dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, hotărârea judecătorească trebuie să menționeze, printre altele, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Constituie motiv de recurs, astfel cum dispune art. 304 pct. 7 din Codul de procedură civilă, situația în care "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii".

Astfel, hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă - în motivarea sa - argumentele pro și contra care au format, în fapt și în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, argumente care, în mod necesar, trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susținerile și apărările părților, iar, pe de altă parte, la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății, în caz contrar fiind lipsită de suport probator și legal și pronunțată cu nerespectarea prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă.

Motivarea hotărârii judecătorești constituie o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie, precum și o condiție a procesului echitabil, conform art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Însă, instanța de recurs notează că motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar.

În speță, deși recurentul a susținut că tribunalul nu a răspuns la toate apărările formulate prin întâmpinare, Curtea constată că instanța de fond a indicat argumentele care i - au creat convingerea că acțiunea promovată de către Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași – Administrația Județeană a Finanțelor Publice Iași este întemeiată în parte, precum și cele pentru care a respins apărările rpârâtului recurent.

Astfel, deși tribunalul nu s- a pronunțat expres asupra cererii de suspendare a judecății, motivat de faptul că bunurile societății se află în procedura de valorificare, în sentința atacată, instanța de fond motivează că activele imobilizate au fost constituite dintr-un autoturism si un teren deținut in coproprietate cu alta persoane juridica, bunuri care au fost puse la dispozitia lichidatorului judiciar, fiind justificate.

De asemenea, instanța a făcut referire la probele care i – au format convingerea cu privire la soluția pronunțată, iar argumentele prezentate conduc, în mod logic, la soluția din dispozitiv.

În consecință, hotărârea tribunalului este motivată în fapt și în drept, în mod coerent, clar, răspunzând exigențelor impuse de textele mai sus menționate.

Nici susținerea recurentului referitoare la împrejurarea că maniera de soluționare a litigiului nu este de natură să respecte prevederile art. 129 alin. 5 din Codul de procedură civilă, nefiind administrate probele necesare pentru corecta stabilire a situației de fapt nu este întemeiată.

Potrivit textului invocat de recurent „Judecatorii au indatorirea sa staruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greseala privind aflarea adevarului in cauza, pe baza stabilirii faptelor si prin aplicarea corecta a legii, in scopul pronuntarii unei hotarari temeinice si legale. Daca probele propuse nu sunt indestulatoare pentru lamurirea in intregime a procesului, instanta va dispune ca partile sa completeze probele. De asemenea, judecatorul poate, din oficiu, sa puna in discutia partilor necesitatea administrarii altor probe, pe care le poate ordona chiar daca partile se impotrivesc.

Art. 129 alin.5 instituie principiul rolului activ care presupune intervenția instanței de judecată în scopul aflării adevărului, pentru determinarea stării de fapt și de drept din speță, atunci când este învestită cu situație de fapt ori raporturi juridice complexe, iar probele administrate la propunerea părților sunt vădit insuficiente sau nici nu au fost propuse.

Intervenția instanței în alte împrejurări ar echivala cu substituirea părții în efectuarea unui act procedural, așadar, cu încurajarea atitudinii culpabile a părții căreia îi revine sarcina probării pretențiilor, cu consecința ruperii echilibrului procesual, printr-o atitudine părtinitoare a instanței, de natură a defavoriza și prejudicia cealaltă parte în proces.

Dimpotrivă, instanța are obligația, în virtutea art. 129 alin. 2, de a respecta principiul contradictorialității și celelalte principii procesuale, printre care și cel al egalității părților, inclusiv în plan probator, precum și de a veghea la respectarea dispozițiilor legale.

În speță, instanța de fond și-a îndeplinit aceste îndatoriri, de vreme ce a respectat normele privind sarcina probei în cauză, evidențiind în mod clar în considerentele hotărârii recurate probele care i – au format convingerea cu privire la săvârșirea de către recurent a faptei prevăzute de art. art. 138 litera a din Legea nr. 85/2006.

M______ C_____ a susținut atât prin întâmpinare, cât și prin cererea de recurs că Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași - Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Iași nu și – a probat pretențiile deduse judecății prin cererea de chemare în judecată, însă nu a solicitat probe în apărare prin niciunul dintre demersurile procedurale efectuate, deși reclamanta intimată a precizat, prin cererea introductivă, că pretențiile sale sunt dovedite cu înscrisurile existente la dosarul de insolvență a debitoarei.

Raportat la cele expuse, în baza art. 312 alin.1 teza a II-a Cod procedură civilă, se va respinge recursul declarat de M______ C_____ și se va menține sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul formulat de M______ C_____ împotriva sentinței civile nr. 1116 din 16.06.2015 a Tribunalului Iași - Secția II civilă-faliment pe care o menține.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică din 15 decembrie 2015.

Președinte, C_______ P_____	Judecător, E____ G________	Judecător, G_______ P_____
	Grefier, I_____ P_____

Red.P.G.

Tehnored. P.G./ P.I.

2 ex. 1.02.2016

Tribunalul Iași – B_____ R_____