Dosar nr. XXXXXXXXXXXXXXX

R O M Â N I A

CURTEA DE APEL IAȘI

SECȚIA CIVILĂ

DECIZIE CIVILĂ Nr. 488/2013

Ședința publică de la 12 Aprilie 2013

Completul compus din:

Președinte G_______ P_____

Judecător C_______ P_____

Judecător E____ G________

Grefier L__________ R___-C_______

S-a luat spre examinare recursul formulat de Direcția G_______ a Finanțelor Publice a județului Iași împotriva sentinței civile nr. 1829/18.12.2012 pronunțată de Tribunalul Iași, intimat B___ B_____, având ca obiect angajarea răspunderii conform art.138 din Legea 85/2006.

La apelul nominal făcut în ședința publică lipsă părțile.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier care arată că dosarul este la primul termen de judecată, s-a solicitat judecata cauzei în lipsă.

Instanța constată că recursul este declarat în termen, scutit de la plata taxelor de timbru și a timbrului judiciar, motivele de recurs vor fi analizate și potrivit dispozițiilor art. 304 ind. 1 Cod procedură civilă. Având în vedere că s-a solicitat judecata în lipsă, instanța rămâne în pronunțare pe fondul cererii recurs.

CURTEA DE APEL

Asupra recursului civil de față:

Prin cererea înregistrată la data de 17.01.2012, sub nr. XXXXXXXXXXXXXXX, creditoarea, Directia Generala a Finanțelor Publice a Municipiului Iași, a chemat în judecată pârâtul, B___ B_____, în calitate de administrator al societății S.C. „Prodis Import Export” S.R.L., solicitând stabilirea răspunderii personale a acestuia în baza art. 138 din Legea 85/2006.

În motivare, a arătat creditoarea că pârâtul a avut calitatea de asociat si administrator al debitoarei în perioada creării debitelor și este ținut direct răspunzător de îndeplinirea obligațiilor pe care legea sau actul constitutiv le impun în sarcina societății, conform art. 73 din Legea 31/1990. Raportul dintre administratorul statutar și societatea debitoare este guvernat de prevederile art. 72 din Legea 31/1990, adică de dispozițiile referitoare la mandat. Potrivit alineatului 2, dacă mandatul este oneros, răspunderea mandatarului se apreciază cu mai multă rigurozitate și, conform art. 374 Cod Comercial, mandatul comercial este prezumat a fi dat cu caracter oneros.

Starea de insolvabilitate, a mai arătat creditoarea, este urmarea unei administrări necorespunzătoare a societății, care a determinat încetarea de plăți și prejudicierea creditorilor. A apreciat creditoarea că simpla stare de încetare de plăți constituie un prejudiciu pentru creditori și o condiție suficientă pentru atragerea răspunderii.

În ceea ce privește vinovăția, a considerat reclamanta că răspunderea operează și pentru cea mai ușoară culpă. Culpa administratorului constă în aceea că, la momentul în care debitoarea a ajuns în imposibilitatea de a-și mai achita datoriile, nu a suspendat activitatea și nu a anunțat creditorii despre aceasta, contribuind astfel la cumularea de noi datorii.

A considerat reclamanta că pârâtul se face vinovat de fapta reglementată de art. 138 lit. d din Legea insolventei. Astfel, prin neîndeplinirea obligației de prezentare a actelor menționate de art. 28 din Legea insolventei, respectiv a evidentei contabile a debitoarei, se prezuma ca administratorul acesteia a contribuit la ajungerea debitoarei in insolventa, aceasta fapta fiind asociata cu ascunderea unor părți din active, însușirea de fonduri bănești, întârzierea la plata unor creanțe putând fi pusă în legătură cu creanțele neînregistrate în contabilitate și neachitate.

În drept, s-a invocat art. 138 lit. d din Legea insolventei.

Tribunalul Iași, prin sentința civilă nr. 1829/2012 din 18.12.2012, a respins acțiunea formulată de către creditoarea, Direcția G_______ a Finanțelor Publice a Județului Iași, în contradictoriu cu B___ B_____, având ca obiect antrenarea răspunderii personale a paratului pentru pasivul societății debitoare S.C. „Prodis Import Export” S.R.L.

Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut că, potrivit informațiilor furnizate de către Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Iași, pârâtul a avut calitatea de asociat si administrator al societății debitoare.

Din raportul cauzelor întocmit de lichidatorul judiciar, a rezultat că – întrucât actele contabile depuse de reprezentanții societății debitoare sunt insuficiente – nu se poate forma o opinie asupra cauzelor care au dus la apariția stării de insolventă.

În drept, pentru a fi atrasă răspunderea personală a administratorului unei societăți în baza dispozițiilor art. 138 din Legea nr. 85/2006, cu modificările ulterioare, este necesar ca partea interesată să facă dovada îndeplinirii condițiilor art. 998 Cod Civil, respectiv a existentei unui prejudiciu, a unei fapte ilicite, a existentei unui raport de cauzalitate între fapta ilicita și prejudiciu și a vinovatiei celui care a cauzat prejudiciul respectiv. Caracterul special al reglementarii invocate in cauza constă in aceea ca aprecierea culpei persoanei chemata sa răspundă este făcută in concreto, cerându-se o cauzalitate specifica intre fapta si prejudiciu, respectiv faptele enumerate, in măsura in care au fost săvârșite culpabil si au cauzat un prejudiciu, sa fi fost in măsura sa contribuie la ajungerea societății debitoare in insolvența.

Răspunderea instituită prin textul art. 138 alin. 1 lit. a-g din Legea nr. 85/2006 nu este o răspundere contractuală, pe temeiul contractului de mandat al administratorilor sociali, așa cum eronat a susținut reclamanta, ci o răspundere delictuală specială, de sine stătătoare, cu reguli proprii, derogatorii de la regulile specifice de drept comun, pe baza unei reglementări proprii, ea derivând nu din neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a mandatului dat organului de conducere de către societate, ci din săvârșirea faptelor mai sus enumerate care nu au nici o legătură cu mandatul primit.

Textul de lege menționat cu privire la răspunderea membrilor organului de conducere nu instituie o răspundere obiectivă pentru prejudiciul reprezentând totalul creanțelor creditorilor participanți la procedura insolvenței, ci o răspundere în care faptele imputate trebuie dovedite, atât în fapt, cât și în drept, sub aspectul condițiilor generale ale răspunderii civile delictuale reglementate de dispozițiile art. 998-999 Cod civil, cât și sub aspectul condițiilor speciale prevăzute în textul legii pentru fiecare dintre faptele enumerate, condițiile generale ale răspunderii civile delictuale urmând a dobândi particularități specifice în funcție de cazul reglementat în textul legii.

Nu există instituită prin lege o „prezumție legală de vinovăție și răspundere” în sarcina administratorului societății debitoare.

Reclamanta nu și-a propus alte probe decât înscrisurile existente la dosarul de insolvență.

Analizând condițiile răspunderii delictuale speciale, s-a susținut că pârâtului i se impută săvârșirea faptei prevăzuta de art. 138 lit. d din Legea insolvenței, respectiv „a ținut o contabilitate fictivă, a făcut să dispară unele documente contabile sau nu a ținut contabilitatea în conformitate cu legea”.

Reclamantul a propus un raționament construit doar pe prezumții, astfel: nedepunerea actelor financiare la organele în drept creează prezumția că nu a ținut contabilitatea în conformitate cu legea (138 lit. d) și că a intenționat să ascundă aspecte ale activității firmei, ceea ce naște, la rândul său, prezumția că a desfășurat comerț în interes personal, pentru a-și însuși rezultatele acestui comerț.

Prezumțiile nu au putut fi coroborate cu alte probatorii, iar construcția reclamantei nu a putut fi însușită de instanță.

Verificând cele ce reclamanta a indicat ca elemente materiale ale faptelor delictuale de la art. 138 și raportul de cauzalitate, judecătorul sindic a constatat că administrarea necorespunzătoare a societății, care ar fi determinat încetarea de plăți, ca și modul de folosire al activelor sau resurselor societății, luarea deciziilor de suspendare a activității reprezintă un management neinspirat, care nu este sancționat decât dacă sunt întrunite cerințele răspunderii delictuale speciale.

Nesesizarea instanței pentru _______________________________ art. 27, este susceptibilă de aplicarea unei sancțiuni penale, fiind infracțiunea de bancrută, reglementată de art. 143 din Legea insolvenței, dar nu reprezintă element al faptei de la art. 138 lit. c sau a din Legea insolventei. În plus, se cere ca fapta săvârșită să producă starea de insolvență, însă nedeclararea acestei stări este ulterioară apariției ei.

Nu s-a probat de către reclamantă că, într-adevăr, pârâtul „a ținut o contabilitate fictivă” sau că „nu a ținut contabilitatea în conformitate cu legea. Nu această conduită (nedepunerea situațiilor financiare) a generat starea de insolvență, ale cărei cauze sunt anterioare momentului pasivității pârâtului, iar faptul că acesta nu a mai depus indicatorii financiari nu este de natură decât să determine o prezumție simplă de neîndeplinire a unor obligații legale referitoare la obligațiile de îndeplinire a formalităților impuse de legislația specială fiscală, prezumție care, prin ea însăși, nu este suficientă pentru reținerea săvârșirii faptei prevăzute de dispozițiile art. 138 alin. 1 lit. d.

Creditoarei ii revenea sarcina de a arata, pe de-o parte, care au fost acțiunile sau inacțiunile pârâtului care au avut ca scop satisfacerea unui interes personal, al lui sau al altora si care au dus la falimentul societății, si, pe de alta parte, rolul lor in determinarea falimentului, afirmațiile generice nefiind suficiente, in considerarea specificului răspunderii reglementate de art. 138 din Legea nr. 85/2006.

Simpla invocare a prevederilor art. 138 din Legea nr. 85/200 nu este de natura a atrage, in mod necesar, răspunderea membrilor organelor de conducere, căci legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legala de vinovăție și răspundere in sarcina membrilor organelor de conducere ale societăților debitoare, ci a prevăzut doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, după administrarea de dovezi care sa conducă la concluzia ca, prin faptele săvârșite, s-a cauzat insolventa societății.

Cum aceste dovezi nu au fost produse, instanța a respins cererea reclamantei.

Direcția G_______ a Finanțelor Publice a Județului Iași a declarat recurs, considerând că sentința tribunalului este nelegală și netemeinică pentru motivele înscrise în art. 304 punctele 7, 9 și în art. 304 indice 1 din Codul de procedură civilă.

În dezvoltarea motivelor de recurs, se susține că, potrivit art. 138 din Legea nr.85/2006, judecătorul sindic poate dispune ca o parte din pasivul debitorului, persoană juridică ajunsă în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de conducere care au contribuit la ajungerea debitorului în această situație, prin una din faptele limitativ prevăzute de lege.

Obligarea organelor de conducere ale societății debitoare la suportarea pasivului acesteia cu bunurile personale reprezintă, în situația închiderii procedurii falimentului, singura posibilitate a statului de a-și recupera creanțele.

Prin urmare, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 85/2006, instituirea răspunderii personale a organelor de conducere a societății reprezintă atât o sancțiune pentru persoana care a contribuit la ajungerea debitoarei în stare de incapacitate de plată, dar, în același timp și o garanție pentru terții aflați în raporturi juridice comerciale cu debitoarea în ceea ce privește posibilitatea recuperării creanțelor în caz de insolvență.

Condiția existenței legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu rezultă din chiar exprimarea folosită de legiuitor. Însă, aceasta nu trebuie înțeleasă ca un raport direct între cele două, fiind suficient ca fapta ilicită să se înscrie în ansamblu cauzal care a determinat, în final, producerea prejudiciului. Admiterea soluției contrare ar duce la reținerea exclusivă a faptei proxime sau a celei adecvate, ceea ce ar fi contrar situației complexe în care se desfășoară lanțul cauzal.

Răspunderea organelor de conducere ale societății ajunsă în încetare de plăți, așa cum este reglementată de legea privind procedura insolvenței, este o răspundere specială care pune la îndemâna creditorilor mijloace juridice adecvate pentru a asigura bunurile necesare acoperirii pasivului debitoarei falite și dispozițiile legale ce o conțin se completează cu norma comună în materie, acolo unde legea specială nu dispune.

Consideră recurenta că, astfel cum s-a dovedit prin probatoriul administrat la fond, între cauzele care au dus la starea de insolvență se numără aceea că societatea nu a achitat obligațiile față de bugetul de stat, aceasta constituind, de altfel, și principala cauză care a dus la starea de insolvență, dar și neplata la timp a datoriilor acumulate către instituții ale statului, fapt ce a dus la calcularea de majorări și penalități înregistrate în fișa sintetică a societății.

Administratorul ce a condus activitatea debitoarei, care a înregistrat datorii la bugetul general al statului, a făcut acte de comerț în interes personal sub acoperirea persoanei juridice, a dispus în interes personal continuarea unei activități care ducea în mod vădit persoana juridică în încetare de plăți și nu a ținut contabilitatea în conformitate cu Legea nr. 82/1991, republicată.

Consideră recurenta că sunt întrunite condițiile de atragere a răspunderii, respectiv: fapta ilicită, care se încadrează în ipotezele enumerate de lege, prin care s-a contribuit la ajungerea debitoarei în stare de insolvență; luarea unor decizii în baza cărora este continuată de debitoare activitatea, care, în mod vădit, este în măsură să o prejudicieze sub aspect financiar, în sensul aducerii sale în stare de încetare de plăți; încălcarea normelor imperative referitoare la ținerea contabilității; prejudiciul cert și direct, dovedit atât de faptele ilicite dovedite – respectiv acumularea de datorii către bugetul consolidat al statului, în perioada exercitării mandatului de către administratorul statutar și încercarea de a le ascunde prin nedepunerea bilanțurilor contabile; raportul de cauzalitate, respectiv dovedirea faptului că prin aceste fapte s-a contribuit la ajungerea debitoarei în stare de insolvență; existența vinovăției, răspunderea putând fi antrenată indiferent de forma de vinovăție constatată.

În consecință, consideră recurenta că sunt îndeplinite condițiile pentru aplicarea art. 138 alin. 1 lit. d din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței și, pe cale de consecință, solicită admiterea recursului, casarea sentinței și, pe fond, obligarea administratorului S.C. „Prodis Import Export” S.R.L., B___ B_____, la plata pasivului rămas neacoperit al debitoarei.

Intimatul, legal citat, nu a depus întâmpinare la dosarul cauzei și nu și-a formulat apărări.

În recurs nu au fost administrate înscrisuri noi.

Examinând recursul declarat prin prisma criticilor formulate, precum și a prevederilor legale în materie, Curtea constată că acesta este neîntemeiat

În acest sens, se reține că, prin cererea cu care a învestit instanța de fond, Direcția G_______ a Finanțelor Publice a Județului Iași, în calitate de creditoare a ________________________” SRL, a solicitat atragerea răspunderii personale a pârâtului, B___ B_____, în calitate de administrator statutar al debitoarei, până la concurența sumei de 2.092.476lei.

În motivarea cererii, reclamanta a susținut că pârâtul se face vinovat de săvârșirea faptei prevăzută de art. 138 lit. d din Legea nr. 85/2006.

Însă, Curtea reține că, potrivit prevederilor art. 138 alin.1 din Legea nr. 85/2006, judecătorul sindic poate dispune ca o parte din pasivul debitoarei, persoană juridică ajunsă în stare de insolvență, să fie suportată de către membrii organelor de conducere, care au contribuit la ajungerea debitorului în această situație, prin săvârșirea uneia din faptele enumerate limitativ de lege

Astfel, potrivit conținutului art. 138 din Legea nr. 85/2006, natura juridică a răspunderii administratorului este aceea a unei răspunderi speciale, care împrumută caracteristicile răspunderii delictuale.

Fiind atrasă răspunderea delictuală, înseamnă că, pentru a fi angajată, trebuie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale: faptă, prejudiciu, legătură de cauzalitate și vinovăție , condiții care capătă – în această situație - unele conotații speciale.

Caracterul special al răspunderii reglementată de art. 138 din Legea nr.85/2006 constă în aceea că textul de lege delimitează, printr-o enumerare exhaustivă, categoria faptelor (literele a-g) considerate nelegitime, prejudiciul - care este acela al provocării sau contribuirii faptelor la ajungerea debitoarei în stare de insolvență - și are o cauzalitate tipică între faptă și prejudiciu, subliniind, uneori, că acest element trebuie dublat de un scop, vina persoanei chemată a răspunde fiind apreciată în concret.

Pe de altă parte, plecând de la principiile care fundamentează răspunderea delictuală, acoperirea prejudiciului este o sarcină directă a autorului faptului prejudiciabil aflat în legătură cu fapta. Administratorul, chiar dacă a provocat insolvența, este ținut să răspundă în raport cu consecințele faptelor sale față de cel în patrimoniul căruia dauna a fost produsă.

În cazul insolvenței și al falimentului, prejudiciul este provocat societății și se concretizează, pe de o parte, în starea de insolvență în care societatea este plasată prin faptul ilicit, iar, pe de altă parte, în dauna efectivă și cuantificabilă printr-o apreciere pecuniară.

Rațiunea acestei interpretări rezidă chiar din prima teză a art. 138 din Legea nr. 85/2006, potrivit cu care judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului în insolvență sau faliment să fie suportată de persoanele stabilite de această lege, parte care trebuie să exprime concordanța prejudiciului în legătură cu faptul prejudiciabil al celui ținut să răspundă.

Referitor la fapta prevăzută de art. 138 litera d, Curtea constată că răspunderea persoanelor de conducere ale societății aflate în stare de insolvență intervine dacă acestea au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea.

Faptele enumerate în acest text se caracterizează prin săvârșirea lor cu intenție, care trebuie dovedită în persoana fiecăruia dintre cei considerați răspunzători.

Astfel, în mod legal și temeinic judecătorul-sindic a apreciat că nedepunerea situațiilor financiare și a raportărilor financiare, conform prevederilor Legii nr. 82/1991, nu este de natură a atrage răspunderea administratorului statutar al debitoarei în absența dovedirii legăturii de cauzalitate dintre această faptă și starea de insolvență a societății.

Curtea apreciază că deși neregularitățile evocate, constând în neîntocmirea și nedepunerea raportărilor contabile se pot încadra în conținutul literei d a articolului 138, în fapt, recurenta s-a limitat numai a le invoca prin cererea introductivă, ca, de altfel, și prin cererea de recurs, într-o manieră generală, urmată de citarea prevederilor cuprinse în legea societăților comerciale și în legea contabilității, nesolicitând, însă, probe pentru a dovedi în mod cumulativ, fapta determinată, prejudiciul specific și, mai ales, raporturile de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, condiții obligatorii specifice răspunderii civile speciale instituită prin art.138 din Legea nr.85/2006.

În mod corect instanța de fond nu a primit susținerea reclamantei recurente privind răspunderea prezumată a administratorului societății debitoare, natura juridică a răspunderii prevăzută prin art.138 lit. d, fiind aceea a răspunderii civile delictuale, pentru care trebuie probată întrunirea cumulativă și a condițiilor reglementate prin art.998 - 999 Cod civil.

Recurenta a susținut că principala cauză care a determinat insolvența a constat în neachitarea de către administratorul statutar a datoriilor către bugetul de stat, precum și către alte instituții ale statului, ceea ce a condus la calcularea de majorări și penalități.

Însă, utilizarea ineficientă a resurselor societății de către administratorul statutar, cu consecința acumulării de datorii către instituțiile statului, precum și nedepunerea situațiilor financiare și a raportărilor financiare ale debitoarei, conform prevederilor Legii nr. 82/1991, nu sunt de natură să facă dovada comiterii faptei prevăzute de art.138 lit. d din Legea nr.85/2006, în lipsa unor probe certe din care să rezulte, pe de o parte, că administratorul statutar, ar fi ținut o contabilitate fictivă, ar fi făcut să dispară documente contabile sau că nu ar fi ținut contabilitatea în conformitate cu legea iar, pe de altă parte că aceste fapte ar fi determinat sau ar fi contribuit la starea de insolvență a ________________________” SRL

Față de cele ce preced, Curtea reține că instanța de fond a procedat la o corectă aplicare a dispozițiilor articolului 138 alin.1 litera d din Legea nr.85/2006, atunci când a apreciat că reclamanta recurentă nu a făcut dovada existenței faptelor pretins săvârșite de către pârâtul intimat și a existenței raportului de cauzalitate între fapta ilicită săvârșită de acesta și starea de insolvență a debitoarei, astfel că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.9 Cod procedură civilă nu este incident în cauză.

Curtea reține că recurenta a invocat și motivul de recurs prevăzut de art. 304 punctul 7 din Codul de procedură civilă, însă criticile dezvoltate nu sunt susceptibile de a fi încadrate în acest text.

În baza art. 312 alin.1 teza a II-a Cod procedură civilă, se va respinge recursul declarat de Direcția G_______ a Finanțelor Publice a Județului Iași și se va menține sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de recurenta Direcția G_______ a Finanțelor Publice a județului Iași împotriva sentinței civile nr. 1829/18.12.2012 pronunțată de Tribunalul Iași, sentință pe care o menține.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică din 12 aprilie 2013.

Președinte, G_______ P_____	Judecător, C_______ P_____	Judecător, E____ G________
	Grefier, L__________ R___-C_______

Red și tehnored jud PG XXXXXXXXXX

Tehnored gref RCL XXXXXXXXXX

2EX

Jud fond Z______ N_______ L_____