Dosar nr. XXXXXXXXXXXXXXX (Număr în format vechi XXXXXXXXX)

R O M Â N I A

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A VI-A CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ NR. nr. 1607A/2015

Ședința publică de la 21 Octombrie 2015

Completul compus din:

PREȘEDINTE I_____ G________

JUDECĂTOR V_______ D_______

GREFIER M_____ I______

Pe rol fiind soluționarea cererii de apel formulată de apelanta DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTORULUI 2 A FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr. 4657/20.05.2015 pronunțată de Tribunalul București Secția a VII-a Civilă în dosarul nr. XXXXXXXXXXXXXXX, în contradictoriu cu intimata P______ C_____ R_____.

La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier după care se învederează instanței că apelanta prin cererea de apel a solicitat și judecarea cauzei în lipsă, conform art. 411 alin. 1 pct. 2 C.p.c.

Curtea constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.

C U R T E A

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a VII-a Civilă sub nr. XXXXXXXXXX13 creditorul _________________________________ SRL a solicitat, în temeiul Legii nr.85/2006, deschiderea procedurii insolvenței debitorului ____________________ care se află în stare de insolvență și față de care deține o creanță certă, lichidă și exigibilă în sumă de xxxxx.56 lei.

Prin sentința civilă nr. 699/22.01.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VII-a Civila judecătorul sindic a dispus în temeiul art.33 alin.6 din Legea nr.85/2006 privind procedura insolvenței deschiderea procedurii generală împotriva debitorului ____________________.

Creditorul Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice, în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Sectorului 2 București, a formulat cerere de atragere a răspunderii împotriva pârâtei P______ C_____ R_____ întemeiată pe dispozițiile art. 138 lit. c) și d) din Legea nr.85/2006 privind procedura insolvenței.

Prin sentința civilă nr.4657 din 20.05.2015 instanța a respins cererea formulată de reclamanta D_______ G_______ REGIONALA A FINANTELOR PUBLICE BUCURESTI, în reprezentarea ADMINISTRATIEI SECTOR 2 A FINANTELOR PUBLICE - sector 2, în contradictoriu cu pârâta P______ C_____ R_____ ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această soluție, judecătorul sindic a reținut că în cauză nu s-a probat faptul că pârâta a dispus în interes personal continuarea activității societății debitoare, starea de pasivitate a administratorului cu privire la recuperarea creanțelor nefiind prin ea însăși o faptă prin care să se poată aprecia incidența dispozițiilor art. 138 lit. c din legea insolvenței.

Creditorul ar fi avut posibilitatea propunerii, în vederea administrării, de probe suplimentare pentru a dovedi că pârâta a dispus în interes personal continuarea activității care a condus în mod vădit persoana juridică în încetare de plăți. Situațiile de fapt reglementate de dispozițiile art.138 lit. c) nu au fost probate în condițiile art.249 Cod Procedură Civilă, deși sarcina probei incumbă celui care face o susținere în cursul procesului.

S-a mai reținut că, pentru nerespectarea obligației debitorului aflat în încetare de plăți de a se adresa tribunalului cu o cerere de deschidere a procedurii de reorganizare judiciară și faliment în maxim 30 de zile de la apariția stării de insolvență nu este instituită o sancțiune care să conducă la aplicarea dispozițiilor art. 138 lit. c din Legea nr.85/2006. Această din urmă prevedere legală încriminează o faptă distinctă de obligația stabilită prin art.27 din lege, impunând condiția continuării activității de către membrii organelor de conducere în interes propriu.

Cu privire la fapta de a nu se fi ținut contabilitatea conform prevederilor legale prevăzută de art.138 lit.d s-a reținut că, evidența contabilă, așa cum este reglementată de Legea nr.82/1991 cu modificările ulterioare se referă la registrele contabile și situațiile financiare anuale, care trebuie să reflecte întreaga activitate a societății și nu vizează nedepunerea diverselor declarații cu privire la obligațiile de plată către bugetul de stat care au doar rolul de a stabili cuantumul obligațiilor de plată și care sunt supuse unor sancțiuni distincte și care în nici un caz nu pot cauza ajungerea societății în stare de insolvență.

Pentru a putea fi reținut că pârâta nu a ținut contabilitatea în conformitate cu legea, creditorul trebuia să probeze faptele prin care au fost încălcate prevederile legii contabilității nr. 82/1991 și, mai mult, că aceste nereguli ar fi cauzat insolvența societății debitoare, adică legătura de cauzalitate între faptele pârâtei și starea de insolvență a societății. Creditorul nu a arătat în concret care dispoziții din legea contabilității au fost încălcate, prin prisma cărora să se poată reține, raportat la probele administrate în cauza, săvârșirea faptelor prevăzute la art.138 lit. d) din lege în sarcina pârâtei.

Afirmația creditorului că potrivit art. 1350 Cod civil este prezumată culpa pârâtei, mandatul comercial fiind prezumat cu titlu oneros, aflându-ne pe tărâmul răspunderii contractuale, nu poate fi primită întrucât natura juridică a răspunderii administratorului societății atrasă în conformitate cu art. 138 din lege poate fi una contractuală atunci când este rezultatul unei obligații derivând din contractul de mandat, între subiectele răspunderii preexistând un raport juridic contractual, mandatul este cuprins în actul constitutiv sau hotărârea adunării generale și este acceptat prin semnarea în Registrul Comerțului, ceea ce nu s-a probat în speță.

D___ în raporturile administratorului cu societatea sunt aplicabile reglementările referitoare la mandat, societatea fiind cea care mandatează pe administrator să o reprezinte și să o angajeze în relațiile cu terți.

Împotriva acestei soluții, în termen legal, a formulat apel creditoarea Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, în reprezentarea Administrației Sectorului 2 a Finanțelor Publice, solicitând modificarea sentinței civile în sensul admiterii cererii de atragere a răspunderii personale patrimoniale a administratorului ____________________.

În motivare se arată că răspunderea organelor de conducere pentru plata pasivului înregistrat de societatea debitoare este o răspundere civilă delictuală specială care intervine în situația în care faptele administratorilor au cauzat starea de insolvență a societății și aceasta este o stare de fapt care se asociază acțiunii sau omisiunii delictuoase a conducătorilor ei.

Apreciază că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 138 lit. c) în sensul că reprezentanții societății debitoare aveau obligația legală să nu dispună continuarea unei activități care ducea în mod vădit la încetarea de plăți. Asociații/administratorii unei societăți comerciale sunt obligați să solicite ei înșiși aplicarea dispozițiilor Legii nr. 85/2006 nu numai în situația apariției stării de încetare de plăți, ci chiar în situația în care această stare este iminentă, în acest sens, pentru a evita acumularea unor noi obligații restante, legiuitorul a stabilit chiar un termen limită pentru depunerea cererii, respectiv 30 de zile de la apariția stării de insolvență.

Formularea unei cereri întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 85/2006 nu este o opțiune, ci o obligație pe care administratorii nu o pot încălca, iar dispozițiile art. 138 lit. c) apar ca o sancțiune aplicată administratorilor pentru încălcarea dispozițiilor art. 27 din aceeași lege.

Referitor la incidența art. 138 lit. d), arată apelanta că deoarece lichidatorul judiciar a precizat că nu a intrat în posesia documentelor prevăzute de art. 28 din Legea nr. 85/2006, nedepunerea de către debitoare a actelor și documentelor contabile instituie o prezumție relativă a neținerii contabilității în conformitate cu legea.

Coroborând prevederile legale cuprinse în Legea nr. 82/1991 art. 1 alin. 1 cu art. 73 alin. 1 lit. c) și art. 73 alin. 2, rezultă fără echivoc că în cazul nedepunerii documentelor contabile prevăzute de lege, nu s-a ținut o contabilitate în conformitate cu legea. Prin nedepunerea documentelor se creează premisele eludării legii, ținerii unei contabilități fictive sau chiar a unei duble contabilități.

Consideră apelanta că astfel rezultă în mod clar că societatea debitoare, prin reprezentanții săi, nu au ținut o contabilitate în conformitate cu prevederile legale, fiind îndeplinită condiția esențială expres prevăzută de lit. d) art. 138 din Legea nr. 85/2006, privind procedura insolvenței.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 466 și următoarele din Codul de procedură civilă, coroborate cu cele ale Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenței și ale Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, cu modificările și completările ulterioare.

Analizând sentința atacată, în limitele cererii de apel, în raport de probatoriul administrat și dispozițiile legale aplicabile, Curtea constată că apelul este nefondat pentru următoarele considerente:

Răspunderea reglementată de art. 138 din Legea nr. 85/2006 nu este o extindere a procedurii falimentului asupra membrilor organelor de conducere, ci una personală, care intervine numai atunci când, prin săvârșirea vreunei fapte din cele enumerate de textul de lege, aceștia au cauzat ajungerea societății debitoare în stare de insolvență.

Natura juridică a răspunderii reglementate de art. 138 din Legea nr. 85/2006 este cea a unei răspunderi speciale, care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale.

Fiind vorba de o răspundere delictuală, pentru a fi angajată, trebuie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, respectiv existența unei fapte ilicite, a prejudiciului, a legăturii de cauzalitate și a culpei, condiții care capătă în această situație unele conotații speciale.

Faptele enumerate în dispozițiile art.138 din Legea nr.85/2006 trebuie să fi cauzat ajungerea debitoarei în stare de insolvență.

Apelanta susține aplicarea dispozițiilor art.138 lit. c) și d) din Legea nr. 85/2006, dar Curtea constată că ipotezele reglementate de textul de lege menționat mai sus nu se regăsesc în cauză, aspect reținut în mod corect de judecătorul sindic.

Astfel, potrivit art.138 lit. c) și d) din Legea nr. 85/2006, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de supraveghere sau de conducere, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență, prin fapta de a fi dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți, precum și aceea de a fi ținut o contabilitate fictivă, a fi făcut să dispară unele documente contabile sau nu ar fi ținut contabilitatea în conformitate cu legea.

Apelanta a afirmat că intimata-pârâtă se face vinovată de faptele prevăzute de art.138 lit. c) și d) din Legea nr.85/2006, făcând însă numai afirmații generice referitoare atât la continuarea activității, și neformularea de către acesta a cererii de deschidere a procedurii, cât și la nerespectarea prevederilor legii contabilității.

Pentru a putea fi angajată răspunderea patrimonială a membrilor organelor de conducere ale unei societăți supuse procedurii colective, apelanta ar fi trebuit să dovedească atât săvârșirea de către intimata-pârâtă a faptelor reclamate, cât și legătura de cauzalitate dintre acestea și ajungerea societății în stare de insolvență, legătura de cauzalitate nefiind prezumată.

Nici o probă administrată nu relevă legătura de cauzalitate între faptă și ajungerea societății în stare de insolvență.

De asemenea, împrejurarea că pârâta nu a depus la dosar actele prevăzute de art.28 din Legea nr.85/2006 în termenul prevăzut de art.35 din lege, ori că nu a depus toate raportările contabile la organele fiscale ori la ORC, nu poate fi asimilată cu neîndeplinirea obligației de a ține contabilitatea în conformitate cu legea, în lipsa unor probe certe, fiind vorba de fapte distincte, respectiv aceea de a întocmi evidențele contabile în conformitate cu legea, și respectiv aceea de a le depune în termenele și la organele stabilite de lege.

Neîntocmirea evidențelor contabile este de natură a face imposibilă stabilirea fenomenelor negative care au declanșat în final procedura insolvenței, și în nici un caz nu este de natură a dovedi în concret săvârșirea faptei prevăzută de lit. d).

Simplele aserțiuni ale apelantei, nesusținute de nici o probă, nu sunt suficiente pentru ca instanța să angajeze răspunderea patrimonială a unei persoane, deoarece părților le revine sarcina de a-și dovedi afirmațiile, în condițiile art. 249 Cod Procedură Civilă, iar invocarea prevederilor art.138 din Legea nr.85/2006 nu atrage automat răspunderea membrilor organelor de conducere, întrucât legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere în sarcina acestora, ci a prevăzut posibilitatea atragerii acestei răspunderi, după administrarea de dovezi care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a cauzat ajungerea societății în stare de insolvență.

Prin urmare, apreciind că nu se poate reține în sarcina intimatei-pârâte săvârșirea faptei prevăzute de art. 138 lit. c) și d) din Legea nr. 85/2006, Curtea constată că judecătorul-sindic a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, a cărei confirmare se impune, motiv pentru care, în temeiul art. 480 din noul Cod de Procedură Civilă, va respinge apelul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge apelul formulat de apelanta DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTORULUI 2 A FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr. 4657/20.05.2015 pronunțată de Tribunalul București Secția a VII-a Civilă în dosarul nr. XXXXXXXXXXXXXXX, în contradictoriu cu intimata P______ C_____ R_____ ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică azi, 21.10.2015.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR GREFIER

I_____ G________ V_______ D_______ M_____ I______

Red.I.G./dact.I.G.