R O M Â N I A

CURTEA DE APEL ORADEA

Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal

Dosar nr. XXXXXXX/CA/2015 - R

Nr. operator de date cu caracter personal: 3159

DECIZIA NR. 338/CA/2016 - R

Ședința publică din data de 12.02.2016

Completul de judecată constituit din:

Președinte: R___ D_______

Judecător: V______ A___

Judecător: O____ C_____

Grefier: P_______ M_____

Pe rol se află soluționarea recursurilor formulate de recurenta-reclamantă _______________________, cu sediul ales la C__. av. N____ R___, situat în loc. Oradea nr. 12, ______________, __________________ și recurentul-pârât I____________ T_________ DE MUNCĂ BIHOR, cu sediul în Oradea, ______________________. 1B, jud. Bihor, împotriva sentinței nr. 1815/16.06.2015, pronunțată în dosar nr. XXXXXXXXXXXX, de Tribunalul Bihor, având ca obiect anulare act administrativ.

La apelul nominal făcut în ședință publică răspund: recurenta-reclamantă, prin reprezentant convențional, avocat N____ R___, cu împuternicire avocațială emisă de Baroul Bihor, aflată la dosar (fila 8) și recurentul-pârât, prin reprezentant convențional, consilier juridic Blikling C_______, cu împuternicire de reprezentare depusă în ședință.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei în sensul celor de mai sus, învederându-se instanței și faptul că recursurile sunt legal timbrate, după care:

Reprezentantul recurentei-reclamante depune la dosarul cauzei practică judiciară.

La solicitarea instanței, reprezentanții părților arată că nu mai au alte cereri de formulat sau incidente de soluționat.

Nefiind cereri de formulat și nici alte incidente de soluționat, în baza art. 494 cu referire la art. 392 din Codul de procedură civilă, instanța declară deschise dezbaterile asupra recursurilor formulate și acordă cuvântul în acest sens.

Recurenta-reclamantă S.C. F____ M_________ S.R.L., prin avocat, având cuvântul asupra recursului declarat de aceasta, pune concluzii în sensul admiterii recursului, casării hotărârii atacate, admiterii excepției de lucru judecat și anulării procesului verbal de control, fără cheltuieli de judecată.

Arată că deși s-a câștigat acest litigiu, instanța de fond anulând procesul verbal atacat, elementul principal prin care trebuia admisă cererea de chemare în judecată era existența autorității de lucru judecat. Instanța de fond a respins această excepție în mod nefondat argumentându-și soluția în temeiul art. 1200 și 1201 din vechiul Cod civil, or, în cauză se aplică prevederile art. 430 din noul Cod civil, potrivit cărora instanțele, tranșând o anumită chestiune, chestiunea respectivă intră sub incidența autorității de lucru judecat.

Precizează că există mai multe sentințe prin care a fost tranșată chestiunea dedusă judecății în mod irevocabil, iar aceasta a intrat în puterea lucrului judecat. Însă, instanța de fond, în mod eronat, a stabilit că nu se poate vorbi de puterea lucrului judecat deoarece nu se poate stabili că programul unei întreprinderi ar fi permanent de la începerea activității până la final, deși s-a indicat clar perioada pentru care s-au efectuat controale cu privire la care au fost emise acte de control care au fost anulate de către instanțele de judecată.

În speță, arată că este vorba despre perioada 2010-2015, iar din depozițiile martorilor, existând la dosar depoziția martorului C_______ C_____ - directoare resurse umane, reiese clar că în acest interval nu s-a schimbat programul de muncă, fiind același program de muncă. Din analiza proceselor verbale de control cu privire la care s-au pronunțat hotărârile de anulare, reiese că sancțiunea este prevăzută exact pentru același program de muncă, prin urmare, instanțele au tranșat definitiv această chestiune. Precizează că neluând în considerare o astfel de situație se poate ajunge la situații absurde, la abuzuri.

Având cuvântul asupra recursului formulat de reclamanta S.C. F____ M_________ S.R.L., recurenta-pârâtă ITM Bihor, prin consilier juridic, solicită respingerea recursului formulat.

Arată că instanța de fond în mod just a respins excepția autorității de lucru judecat. În fața instanțelor judecătorești au existat mai multe litigii cu societățile care fac parte din grupul de firme, grup din care face parte și reclamanta, situația este că toate aceste firme înțeleg să își desfășoare activitatea în afara dispozițiilor prevăzute de Codul muncii, respectiv să nu respecte normele privind timpul de lucru, acesta fiind de 5 zile lucrate, urmate de 2 zile libere, într-o săptămână.

Arată că s-au desfășurat controale pe perioade distincte la firmele care fac parte din acest grup, astfel că nu există identitate de părți și cauză.

Recurenta-pârâtă ITM Bihor, prin consilier juridic, având cuvântul asupra recursului formulat de aceasta, pune concluzii în sensul admiterii recursului, casarea sentinței instanței de fond și menținerea măsurilor impuse de inspectorii de muncă, cu cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru.

Învederează că instanța de fond confundă timpul de lucru cu ore suplimentare cu tot, cu repausul săptămânal de 2 zile, după 5 zile lucrate, fiind incidente în art. 111 și 137 Codul muncii.

Având cuvântul asupra recursului formulat de pârâtul ITM Bihor, reprezentantul recurentei-reclamante solicită respingerea acestuia.

Arată că deși există mai multe hotărâri judecătorești prin care instanțele de judecată s-au pronunțat asupra legalității actelor de control emise de inspectorii de muncă, în sensul anulării acestora, ITM Bihor consideră că societatea persistă în nelegalitatea, asta înseamnă că, potrivit opiniei ITM Bihor și instanțele persistă în nelegalitate.

Menționează că societatea nu face parte din niciun grup de firme și nu înțelege la ce grup de firme se referă partea adversă, această societate este cel mai mare angajator din județul Bihor, iar cu toate acestea a avut un singur litigiu la peste 1200 de angajați, societatea acordându-le angajaților toate drepturile, programul de muncă fiind respectat și asumat de angajați, la momentul angajării. De asemenea, arată că acest program de muncă se încadrează pe excepțiile prevăzute de Codul Muncii cu privire la timpul de muncă.

Instanța, în baza art. 494 cu referire la art. 394 alin. 1 din C.pr.civ., consideră că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei și declară închise dezbaterile, reținând cauza pentru deliberare și pronunțare.

CURTEA DE APEL

D E L I B E R Â N D:

Asupra recursului în contencios administrativ de față, constată următoarele:

Prin sentința nr. 1815/16.06.2015, pronunțată în dosar nr. XXXXXXXXXXXX, Tribunalul Bihor a respins excepția autorității de lucru judecat.

A admis acțiunea formulată de reclamanta _______________________, în contradictoriu cu pârâtul I____________ T_________ DE MUNCĂ BIHOR, și, în consecință a dispus anularea, în parte, a Procesului verbal de control ________ nr. xxxxxxx/09.12.2014 și a anexei nr. 1 la acesta, referitoare la măsurile dispuse la pct. 2-7.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs recurenta-reclamantă S.C. F____ M_________ S.R.L., solicitând casarea hotărârii menționate, și în urma rejudecării, admiterea excepției autorității de lucru judecat cu consecința anulării în parte a actului administrativ constând în proces verbal de control ________ nr. xxxxxxx din data de 09.12.2014 și implicit a anexei nr. 1 în ceea ce privește măsura nr. 2-7 la acest procesul verbal care cuprinde masurile dispuse în sarcina societății cu termenele de realizare aferente deoarece chestiunea ce face obiectul acestui act administrativ a fost tranșata cu autoritate de lucru judecata de către instanțele de judecata, cu cheltuieli de judecată (taxă judiciară de timbru și onorariu de avocat în primă instanță și recurs).

În motivare, recurenta arată că prin procesul verbal de control ________ nr. xxxxxxx din data de 09.12.2014 încheiat de către ITM s-a dispus în sarcina societății respectarea de prevederilor art. 137 al. (1) și (2) din Codul muncii cu privire la respectarea repausului săptămânal al angajaților.

Precizează recurenta, în esență, că instanța de fond a respins autoritatea de lucru judecat deoarece nu exista tripla identitate de părți, cauză și obiect. Or, consideră că o astfel de abordare a autorității de lucru judecat este specifica vechii reglementari prevăzuta de art. 1200 și 1201 din VCC.

Susține recurenta, în esență, că instanța de fond a respins puterea de lucru judecat, deși noua reglementare nu mai face o distincție între autoritatea de lucru judecat și puterea de lucru judecat, considerând în mod eronat ca „perioada vizata de procesele verbale de control atacate este distincta, neputându-se retine ca societatea ar avea de la înființare și vana la încetarea activității același program de lucru.”

Învederează instanței recurenta, în esență, că în speță este vorba de perioada 2010-2015 iar în aceasta perioadă nu s-a schimbat programul de munca aspect care rezultă din declarația martorei Cicortas F______ care confirmă că programul de muncă nu s-a schimbat în această perioadă și prin urmare soluțiile pronunțate de instanțele bihorene vizează exact aceeași chestiune litigioasă care deja a fost tranșată.

Arată recurenta, în esență, că nu este vorba de un program viitor, ci doar de cel actual ca fiind identic cu cel din perioada 2010-2013 când ITM a încheiat procese verbale de control anulate de instanțele de judecata pe aceeași chestiune litigioasă.

Precizează recurenta, în esență, că potrivit art. 430 din C.proc.civ. autoritatea de lucru judecat se întinde atât asupra dispozitivului cât și asupra considerentelor pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. Or, în procesele anterioare dintre părți s-a pus în discuție tocmai dacă programul de muncă al angajaților societății respectă sau nu prevederile art. 137 al. 1 și 2 din Codul muncii cu privire la repausul săptămânal. În considerentele acestor hotărâri se tranșează această chestiune litigioasă cu autoritate de lucru judecat.

Totodată, arată că art. 431 din C.proc.civ. reglementează efectele lucrului judecat și stabilește ca oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat ___________________, daca are legătura cu soluționarea acestuia din urmă. Susține recurenta că exact această situație existâă în prezenta cauză, respectiv în trei situații diferite instanțele de judecată au stabilit cu autoritate de lucru judecat că societatea respectă prevederile art. 137 din Codul muncii cu privire la repausul săptămânal și la programul de munca. Societatea nu a schimbat programul de muncă în perioada analizată (2010-2014), astfel încât situația litigioasa dintre aceasta și ITM cu privire la acest aspect a fost tranșată cu putere de lucru judecat în procesele mai sus arătate. În atare situație, consideră ca suntem în prezenta unei puteri de lucru judecat. Intre procesele anterioare și acesta există o legătură directă care are legătură cu situația deja tranșată de instanțele de judecată.

Recurenta precizează că o altă critică a hotărârii recurate este neacordarea cheltuielilor de judecată de către instanța de fond constând în onorariu de avocat. Consideră optica instanței de fond ca fiind eronată, în condițiile în care la dosarul cauzei este depusă factura și extrasul de cont doveditor al plații. Este adevărat ca nu este trecut numărul de dosar de instanță, dar acest lucru nu este posibil uneori dat fiind ca în contencios administrativ exista o procedura prealabila, iar facturarea și plata se face anterior, când încă nu exista un astfel de număr de dosar.

În drept, recurenta invocă prevederile art. 430 și urm., art. 461, art. 488 și urm. din C.proc.civ., art. 8 și următoarele din Legea nr.554/2004, Legea 53/2003, Legea 108/1999.

Împotriva sentinței menționate a declarat recurs și recurentul-pârât I____________ T_________ de Muncă Bihor, solicitând admiterea recursului și menținerea ca legal a procesului verbal de control ________ nr. xxxxx/09.12.2014.

În motivare, recurentul arată că tribunalul a anulat în mod netemeinic măsura nr. 2-7 al procesului verbal de control nr. xxxxx/09.12.2014, prin care s-a dispus respectarea de către societate a prevederilor art. 137 alin 1 și 2 din legea nr. 53/2003 modific, și anume acordarea în mod obligatoriu a repausului săptămânal de 2 zile consecutive în cursul săptămânii.

Arată recurentul că așa cum rezultă din starea de fapt reținută și de instanță, societatea acordă repausul săptămânal după 6 zile lucrate, ceea ce contravine reglementărilor din legislația muncii.

Învederează instanței recurentul, în esență, că intimata reclamantă nu a respectat dispozițiile art. 137 al. 1 și al. 2 din Legea nr. 53/2003.

În drept, pârâtul a invocat Legea nr. 53/2003, Legea nr. 108/1999 și H.G. nr. 500/2011.

Intimata reclamantă S.C. F____ M_________ S.R.L. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului formulat de ITM Bihor, ca nefondat și admiterea recursului formulat de societate, cu cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Arată intimata reclamantă, în esență că, în speță, sunt respectate prevederile art. 137 din Codul Muncii, făcându-se aceasta dovadă și în fața ITM Bihor.

Susține intimata, în esență, că un angajat lucrează 21 de zile per luna și anume 8h/zi, deci un total de 168h/luna, aceasta fiind norma sa de muncă. Lucrându-se în trei schimburi pe zi (8hx3 schimburi = 24 h), se ajunge ca cele trei schimburi sa însumeze un total de 504 h de munca/luna (21 zile x 24h/zii = 504h/luna). Pentru a respecta dispoziția absurdă a ITM, ar trebui angajat încă un schimb, și anume schimbul 4, însă, atunci norma întreagă de 504 h împărțite la 4 persoane = 126 h/luna (pentru fiecare persoană), mai exact fiecare persoana îndeplinește 75% din normă. Acest lucru contravine însă atât dispozițiilor art. 108 și următoarele din legea 53/2003 cât și contractului individual de munca și al contractului colectiv de munca.

Or, în opinia intimatei, este evident că specificul unității de producție continuă care impune munca în schimburi se încadrează la această prevedere legală.

Susține intimata că aceste dispoziții legale se completează cu prevederile art. 120 și următoarele din Codul muncii care reglementează munca suplimentara. Este adesea posibil ca angajații societății sa presteze și ore suplimentare în condițiile art. 120 și următoarele din Codul muncii și cu plata corespunzătoare a acestora conform limitei impuse de art. 123 alin. 2 din Codul muncii. Chiar și în aceste situații este respectată de societate durata maximă de lucru pe săptămână de 48 h, durată impusa de art. 113 și 114 din Codul muncii. Și desigur că angajatul este de acord cu munca suplimentara potrivit art. 120 al. 2 din C. muncii, un lucru chiar dorit de angajat datorita indemnizații primite pentru această formă de munca. Chiar inspectorii ITM, prin constatările efectuate și inserate în procesul verbal de control, au observat ca societatea plătește angajaților sporul pentru munca suplimentară cât și pentru cea de noapte.

Intimata mai arată că în a realizat și un sondaj de opinie cu privire la durata de muncă și marea majoritate a angajaților (70-80%) au optat pentru acest program de muncă. La data angajării acestora li se explică și programul de muncă precum și sporurile primite și aceștia se angajează cunoscând care este programul de muncă și drepturile legale aferente. Acest program de muncă este prevăzut și în regulamentul intern depus la dosar în prima instanța.

În drept, intimata invocă art. 205 C.proc.civ.

Intimatul pârât ITM Bihor nu a formulat întâmpinare în cauză față de recursul părții adverse.

Analizând recursurile, instanța constată următoarele:

Prin procesul verbal de control ________ nr. xxxxxxx din 09.12.2014 (f. 61-68 dos. fond), recurenta pârâtă a constatat încălcarea de către recurenta reclamantă a prevederilor art. 137 alin. l și 2 din Legea 53/2003 prin nerespectarea dreptului angajaților la repausul săptămânal. Pentru a ajunge la o astfel de concluzie, organul de control a constatat că angajații societății nu ar beneficia de repausul săptămânal de două zile libere consecutive raportate la săptămâna de 7 zile.

Prin anexa 1 la procesul verbal de control s-a stabilit ca măsură acordarea repausului săptămânal astfel cum este prevăzut în lege și dovedirea măsurii luate, la ITM Bihor.

Examinând recursul formulat de recurenta reclamantă, instanța constată că acesta este neîntemeiat și urmează a-l respinge pentru următoarele motive:

În mod legal și temeinic a stabilit instanța de fond că nu se poate reține autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătorești pronunțate în litigiile anterioare dintre părți prin care s-a soluționat aceeași problemă de drept deoarece nu există triplă identitate – de obiect, cauză și părți – și nici putere de lucru judecat, întrucât perioada vizată în procesele verbale de control atacate este distinctă.

Sub acest aspect, instanța de control judiciar reține că este nefondată susținerea recurentei reclamante în sensul că instanța de fond ar fi făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 430 alin. 1 și 2 C.proc.civ.

Este neîntemeiată susținerea recurentei reclamante în sensul că în reglementarea procesuală în vigoare nu se mai cere existența triplei identități, de părți, de obiect și de cauză pentru a se putea reține autoritatea de lucru judecat.

O astfel de concluzie a recurentei reclamante constituie o eroare deoarece nesocotește prevederile art. 431 alin. 1 C.proc.civ. care statuează că „nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori, în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect.”

Din interpretarea acestei dispoziții legale rezultă că și în reglementarea în vigoare pentru a exista autoritate de lucru judecat trebuie să se constate tripla identitate de părți, de obiect și de cauză.

Pe de altă parte, la fel de eronată este și susținerea recurentei reclamante în sensul că normele procesual civile în vigoare nu ar mai face distincție între autoritate de lucru judecat și putere de lucru judecat.

Din contră, și în prezent autoritatea de lucru judecat presupune, așa cum s-a arătat anterior, tripla identitate menționată cu consecința paralizării oricărui demers judiciar similar, deoarece o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată (bis de eadem re ne sit actio) iar hotărârea este prezumată a exprima adevărul, pe când, puterea de lucru judecat reprezintă aspectul negativ al autorității de lucru judecat care se opune ca cele tranșate anterior cu privire la o anumită situație juridică să mai fie repuse în discuție într-un litigiu ulterior.

În speță, instanța de control judiciar reține că este corectă concluzia instanței de fond în sensul că nu se poate reține autoritatea de lucru judecat a hotărârilor anterioare și nici puterea de lucru judecat deoarece controalele efectuate anterior, deși au vizat aplicarea acelorași dispoziții legale, au privit alte perioade și s-a finalizat prin alte acte de control.

Sub acest aspect, Curtea reține că recurenta reclamantă face confuzie intre problema de drept supusă judecății și pretenția care constituie obiectul judecății. Or, aceasta din urmă este cea care contează în evaluarea existenței identității de obiect și implicit a existenței autorității de lucru judecat sau a puterii de lucru judecat.

Având în vedere că pretențiile deduse judecății în litigiile anterioare au fost diferite, deoarece au privit o altă perioadă, este lipsită de relevanță împrejurarea că problema de drept a fost identică precum și aceea că recurenta reclamantă are un program de lucru identic.

Referitor la cheltuielile de judecată solicitate de către recurenta reclamantă în fața instanței de fond, Curtea constată că se impune analizarea acestui motiv de recurs după analiza recursului formulat de recurenta pârâtă.

Examinând recursul formulat de recurenta pârâtă, instanța constată că acesta este întemeiat și urmează a-l admite pentru următoarele motive:

Curtea reține că hotărârea instanței de fond este rezultatul confuziei făcute de tribunal între norma de lucru de 40 ore pe săptămână și repausul săptămânal de 2 zile libere consecutive.

Astfel, instanța de control judiciar reține că în speță sunt aplicabile prevederile art. 137 din Codul muncii care statuează că „repausul săptămânal este de 48 de ore consecutive, de regulă sâmbăta și duminica.

(2) În cazul în care repausul în zilele de sâmbătă și duminică ar prejudicia interesul public sau desfășurarea normală a activității, repausul săptămânal poate fi acordat și în alte zile stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil sau prin regulamentul intern.

(3) În situația prevăzută la alin. (2) salariații vor beneficia de un spor la salariu stabilit prin contractul colectiv de muncă sau, după caz, prin contractul individual de muncă.

(4) În situații de excepție zilele de repaus săptămânal sunt acordate cumulat, după o perioadă de activitate continuă ce nu poate depăși 14 zile calendaristice, cu autorizarea inspectoratului teritorial de muncă și cu acordul sindicatului sau, după caz, al reprezentanților salariaților.

(5) Salariații al căror repaus săptămânal se acordă în condițiile alin. (4) au dreptul la dublul compensațiilor cuvenite potrivit art. 123 alin. (2).”

Din interpretarea acestor dispoziții legale clare și neechivoce rezultă că salariații au dreptul la două zile consecutive de repaus în timpul unei săptămâni și doar cu titlu de excepție de la această regulă se poate deroga în sensul acordării repausului săptămânal în alte zile ale săptămânii cu condiția să existe o astfel de prevedere expresă în contractul colectiv de muncă sau în regulamentul intern. Și în acest caz, obligația acordării a două zile consecutive de repaus săptămânal se menține, singura derogare fiind că respectivele zile nu sunt sâmbăta și duminica ci alte două zile consecutive ale săptămânii.

O altă excepție de la regula enunțată anterior o constituie acordarea zilelor de repaus săptămânal cumulat, după o perioadă de activitate continuă ce nu poate depăși 14 zile calendaristice, cu autorizarea inspectoratului teritorial de muncă și cu acordul sindicatului sau, după caz, al reprezentanților salariaților. Așadar, pentru a se putea recurge la o astfel de practică este necesar să existe acordul inspectoratului teritorial de muncă și al sindicatului sau al reprezentanților salariaților.

Prin urmare, în nicio altă ipoteză decât cea prevăzută în mod expres la art. 137 alin. 4 Codul muncii nu se poate lucra în continuu 6 zile într-o săptămână or, tocmai aceasta este situația care rezultă în speță din cuprinsul înscrisurilor depuse la dosar cu privire la programul de lucru al intimatei.

Curtea reține că prevederile legale privind norma de lucru cuprinse la art. 113-117 din Codul muncii nu sunt incidente în cauză deoarece privesc o altă instituție juridică astfel că nu pot fi aduse ca argumente în susținerea nerespectării repausului săptămânal de 48 de ore consecutive.

Sub acest aspect, trebuie observat că cele 40 de ore săptămânal care constituie regula în materia normei de lucru, pot fi repartizate egal, adică câte 8 ore pe zi timp de 5 zile, sau inegal, în sensul că într-una sau mai multe zile să se muncească mai mult de 8 ore iar în altele mai puțin, cu condiția ca într-o perioadă de o săptămână să nu se depășească norma de lucru. Aceasta nu înseamnă însă că se poate deroga de la normele exprese privind repausul săptămânal, care indiferent de cum este repartizată norma de lucru, trebuie să rămână întotdeauna de 48 de ore consecutive.

O interpretare contrară ar fi de natură a lipsi de orice eficiență și aplicabilitate prevederile art. 137 din Codul muncii ceea ce nu se poate admite, normele juridice fiind edictate pentru a produce efecte juridice și nu pentru a fi lipsite de astfel de efecte pe cale de interpretare. În plus, chiar din topografia textelor rezultă că prevederile art. 113 Codul muncii nu au fost menite a deroga de la cele ale art. 137 din același act normativ având în vedere că prevederile art. 137 Codul muncii sunt plasate după cele ale art. 113.

Prin urmare, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C.proc.civ., se impune admiterea recursului formulat de recurenta pârâtă, casarea în parte a sentinței atacate și respingerea ca nefondată a acțiunii.

În ceea ce privește motivul de recurs invocat de recurenta reclamantă privind cheltuielile de judecată în fața instanței de fond, aceasta apare ca nefondat având în vedere că soluția ce urmează a fi pronunțată în cauză este aceea de respingere ca nefondată a acțiunii, astfel încât reclamanta va fi cea care va cădea în pretenții.

Având în vedere că intimata reclamantă este cea care a căzut în pretenții iar recurenta pârâtă a solicitat obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 453 alin. 1 C.proc.civ., instanța o va obliga pe intimata reclamantă la plata în favoarea recurentei pârâte a sumei de 100 lei reprezentând cheltuieli de judecată în recurs constând în taxă judiciară de timbru dovedită cu chitanță (f. 31).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă _______________________, cu sediul ales la C__. av. N____ R___, situat în loc. Oradea nr. 12, ______________, __________________, ca nefondat.

Admite recursul declarat de recurentul-pârât I____________ T_________ DE MUNCĂ BIHOR, cu sediul în Oradea, ______________________. 1B, jud. Bihor, în contradictoriu cu intimata _______________________, cu sediul ales la C__. av. N____ R___, situat în loc. Oradea nr. 12, ______________, __________________, împotriva sentinței nr. 1815/16.06.2015, pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care o casează parte și, rejudecând fondul, respinge ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta _____________________.R.L., în contradictoriu cu pârâtul I____________ T_________ DE MUNCĂ BIHOR.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței.

Obligă pe intimata-reclamantă la plata în favoarea recurentului ITM Bihor a sumei de 100 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 12.02.2016.

Președinte,	Judecător,	Judecător,	Grefier,
R___ D_______	V______ A___	O____ C_____	P_______ M_____

Red. jud. - V.A./16.02.2016;

Jud. fond – B_____ D____;

Thred. - P.M./4 ex./22.02.2016;

Emis 2 comunicări către:

- recurenta-reclamantă _______________________, cu sediul ales la C__. av. N____ R___, situat în loc. Oradea nr. 12, ______________, __________________;

- recurentul-pârât I____________ T_________ DE MUNCĂ BIHOR, cu sediul în Oradea, ______________________. 1B, jud. Bihor.