Dosar nr. XXXXXXXXXXXXXXXX

R O M Â N I A

CURTEA DE APEL IAȘI

SECȚIA CIVILĂ

DECIZIE Nr. 762/2015

Ședința publică de la 15 Decembrie 2015

Instanța constituită din:

PREȘEDINTE G_______ P_____

Judecător C_______ P_____

Judecător E____ G________

Grefier A__-M____ P________

S-au luat în examinare cererile de recurs formulate de recurenta-intimată Direcția G_______ Regională a Finanțelor Publice Iași - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Iași în contradictoriu cu intimata-recurentă T______ M______, împotriva deciziei civile nr. 256/11.02.2015 pronunțată de Tribunalul Iași, în dosarul având ca obiect angajarea raspunderii conform art.138 din Legea 85/2006.

La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns intimata-recurentă, prin reprezentant convențional, avocat B________ O_______, lipsă fiind reprezentantul legal al recurentei.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței faptul că procedura de citare este legal îndeplinită; cauza se află la al treilea termen de judecată; s-a solicitat judecata cauzei în lipsă.

Nemaifiind cereri de formulat sau probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul părților asupra fondului cauzei.

Intimata-recurentă T______ M______, prin avocat, solicită respingerea recursului formulat de Direcția G_______ Regională a Finanțelor Publice Iași - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Iași ca fiind neîntemeiat.

Cu privire la recursul formulat de ea, arată că a criticat soluția primei instanței, raportat la obligarea recurentei de a suporta pasivul societății în cuantum de 25.400 lei, acesta referindu-se la stocurile evidențiate în bilanțul depus de către administratorul judiciar în anul 2012 și ultimul bilanț al societății din anul 2005.

Încă din anul 2006, societatea a fost dizolvată prin hotărâre definitivă și irevocabilă a Tribunalului Iași, iar de la acel moment societatea nu a mai desfășurat nici un fel de activitate. Tot în anul 2006 a fost numit ca și administrator judiciar aceeași persoană care a cerut în final insolvența societății.

De la momentul dizolvării societății și numirii în calitate de administrator judiciar, acesta nu a îndeplinit nici un fel de obligație, nici nu a notificat sau în vreun fel societatea sau pe administratorul acesteia.

Abia în anul 2013, după depunerea unui bilanț, pe care bănuiesc că acesta l-a copiat de pe ultimul bilanț din anul 2005, au fost înștiințați despre existența procedurii insolvenței.

La acel moment au fost înaintate lichidatorului judiciar toate documentele pe care societatea și administratorul le avea.

Din actele depuse la dosar, rezultă faptul că în anul 2008, în urma unei inundații masive la sediul societății, confirmat și de către administrația Spitalului Sf. S_______, au fost surprinse și distruse actele rămase în nelucrare și bunurile la care prima instanță face referire.

Aceste bunuri reprezentau două calculatoare, o casă de marcat, o mașină de numărat bani și programe informatice pe care societatea le-a deținut, întrucât activitatea primordială a societății era schimbul valutar.

A demonstrat în calea de atac și la fond faptul că în realitate stocurile la care se referă sentința atacată în sumă de 25.000 lei nu au existat și nu pot fi imputate pentru atragerea răspunderii personale a administratorului, acestea fiind distruse în urma inundației din anul 2008.

Din toate documentele depuse, rezultă că debitul la momentul anului 2006 rămas neachitat către Direcția G_______ Regională a Finanțelor Publice Iași - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Iași era sub 15.000 lei. De la momentul preluării de către lichidatorul judiciar, s-a așteptat până în anul 2012, când s-a dispus deschiderea procedurii insolvenței, ajungându-se la acea valoare prag prin cumularea penalităților și dobânzilor. În condițiile în care administratorul judiciar și-ar fi îndeplinit obligațiile prin notificarea administratorului statutar, în mod cert s-ar fi făcut eforturi pentru achitarea sumei de 14.000 lei.

Pentru toate aceste motive solicită admiterea recursului formulat de T______ M______ și respingerea recursului formulat de Direcția G_______ Regională a Finanțelor Publice Iași - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Iași, fără acordarea cheltuielilor de judecată.

Instanța, declarând dezbaterile încheiate, în baza art. 150 Cod procedură civilă, rămâne în pronunțare.

CURTEA DE APEL

Asupra recursului civil de față,

Prin sentința civilă nr. 256/2015 din 11 februarie 2015 pronunțată de Tribunalul Iași s-a admis în parte cererea formulata de Direcția G_______ Regională a Finanțelor Publice Iași – Administrația Județeană a Finanțelor Publice Iași în contradictoriu cu pârâta T______ M______ și s-a dispus obligarea pârâtei să acopere pasivul rămas neacoperit al debitoarei până la concurența sumei de 24.855 lei.

Pentru a se pronunța în acest sens, instanța de fond a reținut că în cauză sunt îndeplinite condițiile atragerii răspunderii personale doar cu privire la fapta prevăzută de art. 138 lit. a din Legea nr. 85/2006 (folosirea bunurilor societății în interes propriu sau în interesul altei persoane).

Sub acest aspect, judecătorul sindic a reținut faptul că, după cum rezulta din bilanțul aferent datei de 31.12.2005, debitoarea avea înregistrate in evidentele contabile creanțe de 97 234 lei, stocuri de 24 855 lei și sume în casierie de 57 493 lei.

Dintre acestea, sub aspectul aplicării art. 138 al 1 lit a) prezintă interes disponibilitățile bănești și stocurile, care reprezintă bunuri ale debitoarei, pe care parata, in calitate de administrator statuar, le avea in posesie si administrare si avea obligația de a le preda lichidatorului judiciar plata creanțelor.

Parata nu a predat aceste bunuri si nici nu a prezentat dovada modului in care acestea au fost folosite.

Așa fiind, instanța a reținut ca prin faptele stabilite în sarcina sa, pârâta a determinat ajungerea debitoarei în stare de insolventa, încălcând obligații elementare pe care le instituie în sarcina oricărui administrator, valoarea prejudiciului cauzat debitoarei fiind egala cu valoarea bunurilor enumerate .

În ceea ce privește vinovăția, ca element subiectiv al răspunderii civile delictuale, ea consta în atitudinea pe care autorul faptei a avut-o fata de ea si de urmăririle ei la momentul la care a comis-o. Procedând la sustragerea bunurilor debitoarei de la activitatea normala a acesteia si ulterior de la urmărirea concursuală a creditorilor, pârâta a avut reprezentarea diminuării patrimoniului debitoarei, rezultat pe care l-a si urmărit.

Împrejurarea ca societatea debitoare avea de recuperat creanțe nu intra in sfera de aplicare a dispozițiilor art. 138 alin 1 lit a din legea insolventei, situația de fata neputând fi asimilata cu folosirea bunurilor persoanei juridice in folosul propriu al paratului sau in interesul altei persoane, întrucât intre cele doua fapte nu exista similitudine.

Dispozițiile art. 138 din lege se refera la bunurile sau creditele persoanei juridice, or in cazul de fata, reclamanta argumentează ajungerea societăți debitoare in stare de insolvent prin pasivitatea paratului in recuperarea unor creanțe ale societății debitoare si prin lipsa documentelor necesare identificării debitorilor.

Deși împrejurarea că aceste creanțe existau în patrimoniul debitoarei poate naște un început de dovadă în sensul dispozițiilor art. 138 al 1 lit a, fără alte probatorii și elemente care să ateste împrejurarea că aceste creanțe ar fi fost folosite cu scopul de a crea profit în folosul administratorului sau al unei alte persoane, nu poate constitui temei suficient pentru atragerea răspunderii pârâtului.

Referitor la celelalte fapte imputate pârâtei de care reclamant, respectiv cea prevăzută de art. 138 al 1 lit c și d LPI, constând in nesesizarea instanței pentru declanșarea procedurii de insolvență și nepredarea documentelor contabile si in nedepunerea lor la organele abilitate, judecătorul sindic a reținut ca acestea nu sunt întemeiate.

Nesesizarea instanței pentru ______________________________ art. 27 este susceptibilă de aplicarea unei sancțiuni penale, fiind infracțiunea de bancrută reglementată de art. 143 din Legea insolvenței, dar nu reprezintă element al faptei de la art. 138 lit c sau a.

În plus, se cere ca fapta săvârșită să producă starea de insolvență, or nedeclararea acestei stări este ulterioară apariției ei.

Nu s-a probat de către reclamant că, într-adevăr, pârâta „a ținut o contabilitate fictivă” sau că „nu a ținut contabilitatea în conformitate cu legea în condițiile în care însuși lichidatorul judiciar susține în raportul cauzal că, în baza actelor contabile analizate, insolvența s-a datorat unor cauze obiective.

Faptul că nu s-ar fi depus indicatorii financiari nu este de natură decât a determina o prezumție simplă de neîndeplinire a unor obligații legale referitoare la obligațiile de îndeplinire a formalităților impuse de legislația specială fiscală, prezumție care prin ea însăși nu este suficientă pentru reținerea săvârșirii faptei prevăzute de dispozițiile art. 138 alin. 1 lit. d.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta T______ M______, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

Recurenta a susținut că în mod greșit instanța de fond nu a avut în vedere apărările sale, din care rezulta că, contabilitatea a fost întocmită corect și că situațiile financiare au fost predate la termen organelor fiscale până la momentul dizolvării societății si numirii unui administrator judiciar la data de 11.12.2006, în persoana lichidatorului A________ V_____, moment de la care in aceasta perioada obligația înregistrării acestor declarații cădeau in sarcina administratorului judiciar desemnat.

Mai mult, din actele depuse de reclamant rezulta faptul ca începând cu luna decembrie 2005 (data ultimei declarații depuse de administrator) societatea nu mai desfășura activități si nu mai avea angajați.

A precizat recurenta că nu a avut niciodată cunoștința de faptul ca societatea a fost in procedura insolventei, luând cunoștință de acest aspect abia odată cu comunicarea la domiciliul său a cererii de atragere a răspunderii personale.

Așa cum rezultă si din raportul lichidatorului si din dosarul de faliment, după dizolvarea societății nu a mai primit nici o notificare sau invitație in acest sens.

Rezulta din actele întocmite de către lichidator faptul ca acesta a înaintat toate notificările si actele de procedura doar la adresa sediului social, in condițiile in care avea cunoștința ca societatea fusese dizolvata si deci nu mai avea nici un sediu social valabil, fără însă a înainta notificările si la domiciliul administratorului, adresa pe care o putea lesne obține printr-o solicitare la SEIP având toate datele personale ale pârâtei.

In condițiile in care ar fi avut cunoștința de aceasta procedura, ar fi depus la adresa lichidatorului toate documentele din care rezulta practic inexistenta acestor stocuri.

A precizat și faptul ca societatea a avut ca obiect de activitate schimb valutar, iar stocurile înscrise in balanța nu erau nici pe departe o marfa ce ar fi putut fi utilizata sau înstrăinata de către administrator in folosul sau, ci un program informatic necesar derulării activității societății, inutilizabil odată cu încetarea activității propriu-zise datorita uzurii morale si a modificărilor legislative, precum și un calculator si obiecte de mobilier, ce au fost casate odată cu încetarea activității.

Împotriva aceleiași sentințe a formulat recurs și creditoarea Direcția G_______ Regională a Finanțelor Publice Iași - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Iași și T______ M______, criticând soluția de admitere în parte a acțiunii și solicitând obligarea pârâtei la plata întregului pasiv al societății debitoare.

Creditoarea a susținut că în mod greșit instanța de fond a limitat răspunderea pârâtei la valoarea stocurilor, fără a lua în considerare creanțele în sumă de 97.234 lei și disponibilitățile bănești, care nu au fost folosite în interesul societății.

De asemenea, creditoarea a susținut că în cauză sunt îndeplinite și condițiile atragerii răspunderii personale a pârâtei pentru faptele prevăzute de art. 138 lit. c și d din legea insolvenței, întrucât prezența obligațiilor fiscale în sarcina debitorului, în calitatea sa de contribuabil, demonstrează, în opinia sa, că acesta a desfășurat o activitate comercială generatoare de venit, conform declarațiilor depuse la organul fiscal și în raport de care s-au calculat aceste obligații și pentru a căror neachitare la termen se percep accesorii.

Starea de insolvabilitate a debitoarei, constatată și de judecătorul sindic prin sentința prin care s-a dispus deschiderea procedurii insolventei, nu este decât urmarea unui management defectuos, a unei activități lipsite de eficiență economică și a unei administrări total necorespunzătoare a societății de către T______ M______, acțiunile acesteia având efecte negative asupra capacității de plată a datoriilor.

Având in vedere ca instanța de fond a constatat din actele dosarului împrejurarea că sunt întrunite condițiile referitoare la răspunderea civilă, raportul de cauzalitate dintre faptele si prejudiciile create fapte ce au fost săvârșite cu intenție, se impunea, ca și prejudiciul cauzat bugetului de stat să fie pus în sarcina celor care l-au creat, în integralitate, fiind rezultatul și consecințele faptelor săvârșite sub acoperirea persoanei juridice.

Prin neintroducerea cererii de intrare in faliment la momentul ajungerii societății in incapacitate de plata, T______ M______ a acceptat tacit creșterea obligațiilor debitoarei către bugetul consolidat al statului, împovărând situația precară a acesteia prin adăugarea de accesorii la debitele deja existente.

Or, fața de această inacțiune și coroborat cu creșterea debitelor la bugetul de stat prin depunerea de declarații cu impozite și taxe rezultate din activitatea desfășurata, apreciază ca administratorul se face vinovat de continuarea unei activități care ducea in mod vădit la încetarea de plați, iar această faptă se încadrează in prevederile art. 138 alin. (1) lit. c din Legea 85/2006.

Pe de altă parte, în mod eronat instanța de fond nu a reținut și incidența dispozițiilor art. 138 alin. 1 lit. d din legea 85/2006, ce rezultă din faptul că administratorul-pârât T______ M______ nu s-a mai preocupat de gestionarea contabilității, conduită care reprezintă o încălcare atât a prevederilor art.10 din legea nr. 82/ 1991, dar și a prevederilor art. 201 din Legea nr. 31/1990 și este de natură să atragă aplicarea fată de aceștia a prevederilor art. 138 alin. (1) lit d) din Legea nr. 85/2006.

Societatea a fost dizolvată la cererea O.R.C., prin sentința civilă 1049/17.05.2011. de Tribunalul Iași, pentru nedepunerea situațiilor financiare la Oficiul Registrului Comerțului, așadar administrația debitoarei se face vinovată de nerespectarea legii contabilității, conform art. 138 litera d) din Legea nr. 85/2006. Totodată, nepublicarea bilanțurilor prevăzute de legislația în vigoare nu duce decât Ia premisa ascunderii situației reale a debitoarei în relațiile cu creditorii si terții.

Recurenta T______ M______ a depus la dosar înscrisuri în susținerea motivelor de recurs.

Analizând motivele de recurs formulate, actele și lucrările dosarului, precum și dispozițiile legale aplicabile în materie, instanța constată întemeiat recursul formulat de T______ M______ și neîntemeiat recursul declarat de creditoare, pentru considerentele ce urmează.

Curtea reține că, prin cererea introductivă, reclamanta a solicitat atragerea răspunderii personale a pârâtei T______ M______ în calitate de fost administrator al S.C. ANDRI- STAR SRL pentru pasivul neacoperit al debitoarei, invocând în drept dispozițiile art. 138 lit. a) c) și lit. d) din Legea insolvenței.

Prevederile art.138 lit. a) din Legea nr.85/2006 fac referire la situația în care bunurile societății au fost folosite de către administrator în folosul său ori al unor terțe persoane.

Reținerea acestui caz de răspundere presupune să se facă dovada certă a utilizării bunurilor sau creditelor societății în interes personal sau în cel al unei alte persoane, precum și a legăturii de cauzalitate dintre fapta săvârșită, ca una din condițiile răspunderii civile delictuale, și ajungerea societății în stare de insolvență

În ce privește această faptă, prevăzută de art. 138 lit. a) din lege, reclamanta a susținut că pârâta se face vinovată de faptul că nu a predat activele societății, respectiv stocurile evidențiate în bilanțul contabil din anul 2005 ca fiind în valoare de 24.855 lei, precum și disponibilitățile bănești, și nu a recuperat creanțele în valoare de 97.234 lei.

Analizând susținerile reclamantei privitoare la existența și valoarea acestor active, Curtea constată că în mod greșit instanța de fond a reținut lipsa nejustificată a stocurilor precum și împrejurarea că lipsa lor a determinat _________________________________, în condițiile în care s-a făcut dovada casării lor cu procesul-verbal de casare din 15.10.2008, depus la dosar.

Dispozițiile legale invocate de reclamantă impun dovedirea folosirii activelor societății de către pârât în interes propriu. Cum astfel de dovezi nu s-au făcut, în condițiile în care bilanțul invocat datează din anul 2005 iar societatea a fost dizolvată în anul 2007, nu se poate reține, în lipsa dovezilor relevante, utilizarea de către pârâtă a acestor active în propriul interes.

În plus, nu se poate reține existența legăturii de cauzalitate cerută de lege pentru îndeplinirea condițiilor atragerii răspunderii personale în contextul în care cuantumul datoriilor la acel moment era de 199.256 lei iar cel al stocurilor imputate de 24.855 lei.

Prin urmare, Curtea constată că în mod greșit prima instanță a obligat pârâta să acopere, în limita valorii stocurilor, pasivul societății debitoare.

În ceea ce privește creanțele în cuantum de 97.234 lei, pe care debitoarea insolventă le are de încasat de la alte societăți, se poate presupune că existența acestora în patrimoniul debitoarei constituie un început de dovadă în sensul dispozițiilor art. 138 al 1 lit. a), însă fără alte probatorii și elemente care să ateste împrejurarea că aceste creanțe ar fi fost încasate și folosite cu scopul de a crea profit în folosul administratorului sau al unei alte persoane, nu poate constitui temei suficient pentru atragerea răspunderii pârâtei, cum corect a reținut instanța de fond.

Curtea nu poate primi susținerea recurentei referitoare la obligarea pârâtei și la contravaloarea acestor creanțe, câtă vreme nu au fost administrate probatorii care să ateste încasarea în mod efectiv a acestor creanțe și, ulterior, folosirea sumelor în interesul pârâtei și nu în cel al debitoarei.

În ce privește fapta prevăzută de art. 138 lit. c) din Legea nr. 85/2006, nereținută de judecătorul sindic în sarcina pârâtei și care formează obiectul criticilor recursului promovat de creditorul bugetar, curtea constată judicioasă soluția primei instanțe de respingere a acțiunii formulate de reclamantă pe acest temei, pentru următoarele considerente.

Pentru existența faptei ilicite prevăzute de art. 138 lit. c), invocată de recurentă, legiuitorul solicită ca persoana responsabilă să fi desfășurat sau să fi dispus în interes personal desfășurarea unei activități neprofitabile care să conducă la insuficiența fondurilor bănești disponibile ale societății.

Dispozițiile art. 138 litera c) privesc sancționarea neîndeplinirii obligației de sesizare a instanței în cazul în care instalarea stării de insolvență este iminentă, și continuarea activității în interes personal, în condițiile în care obligația de sesizare a instanței, conform art. 27 din lege, privește numai situația în care debitorul se află deja în stare de insolvență.

Potrivit art. 27 alin. 2 din Legea nr. 85/2006, legiuitorul lasă la latitudinea debitorului decizia de a sesiza instanța sau de a continua activitatea, în condițiile în care apariția stării de insolvență este iminentă.

Din interpretarea prevederilor mai sus menționate, rezultă că debitorului îi este permisă continuarea activității și în situația în care insolvență este iminentă, în condițiile practicării unei strategii manageriale viabile, a unei administrări eficiente, cu perspective de redresare a societății, prevalând soluția salvării debitorului insolvent.

Astfel, Curtea apreciază că art. 138 lit. c) nu sancționează decizia continuării unei activități, în condițiile în care insolvență este iminentă, ci reaua-credință a persoanelor aflate la conducerea societății, care au decis continuarea unei activități comerciale ineficiente, exclusiv în interes personal, cu consecința prejudicierii creditorilor societății.

În speță, judecătorul sindic a reținut în mod corect că recurenta nu a administrat nicio probă în susținerea afirmațiilor sale care, prin ele însele, nu sunt de natură a face dovada întrunirii elementelor răspunderii personale a pârâtei, precum și împrejurarea că nedeclararea stării de insolvență este ulterioară ei, neexistând astfel legătura de cauzalitate dintre fapte și _________________________________.

În acest context, nu se poate reține în sarcina pârâtei, în lipsa probelor relevante, săvârșirea faptelor – enunțate generic - imputate prin cerere, cu atât mai mult cu cât legătura de cauzalitate dintre fapte și _________________________________ nu este evidențiată.

În concret, recurenta trebuia să determine faptele săvârșite de intimată constând în aceea că ar fi dispus continuarea activității în interes personal, deși era evidentă încetarea de plăți și să producă dovezi concludente.

În speță însă, astfel cum s-a arătat mai sus, nu s-a dovedit nici continuarea activității în interes personal și nici existența legăturii de cauzalitate între desfășurarea activității și încetarea de plăți, pentru a fi aplicabile prevederile art. 138 lit. c, cum corect a reținut instanța de fond.

De asemenea, nu a fost dovedită îndeplinirea acestor condiții nici în ceea ce privește fapta prevăzută de art. 138 lit. d) din Legea nr. 85/2006, invocată prin cerere ca fiind lipsa de preocupare pentru gestionarea contabilității, din formularea acestui text de lege („au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea”) rezultând cu evidență că aceste fapte nu pot fi săvârșite decât cu intenție, intenție ce nu a fost dovedită în cauză.

În consecință, în mod corect, judecătorul sindic nu a reținut răspunderea personală a pârâtei pentru această faptă.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin.1 Cod procedură civilă, instanța va respinge recursul declarat de creditorul bugetar și va admite recursul declarat de pârâtă, urmând a modifica în tot hotărârea, în sensul respingerii acțiunii întemeiată pe art.138 lit. a) din Legea nr.85/2006 formulată de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

I. Admite recursul declarat de T______ M______ împotriva sentinței civile nr. 256/11 februarie 2015 pronunțată de Tribunalul Iași, sentință pe care o modifică în tot.

Respinge cererea formulată de Direcția G_______ Regională a Finanțelor Publice Iași - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Iași în contradictoriu cu pârâta T______ M______.

II. Respinge recursul declarat de DGRFP Iași- Administrația Județeană a Finanțelor Publice Iași împotriva aceleiași sentințe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică din 15 decembrie 2015.

Președinte, G_______ P_____	Judecător, C_______ P_____	Judecător, E____ G________
	Grefier, A__-M____ P________

Redactat/Tehnoredactat: PG

Tehnoredactat: PAM

2 exemplare/29.01.2016

Tribunalul Iași: C_____-B_____ M______