DOSAR NR. XXXXXXXXXXXXXXX

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI–SECȚIA A VI-A CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ NR. 46

Ședința publică de la 10 ianuarie 2013

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE - A_____ A____

JUDECĂTOR – I____ P_________

JUDECĂTOR – L______ C_______

GREFIER - L_____ E____ A_____

Pe rol fiind soluționarea recursului declarat de recurenta Direcția G_______ a Finanțelor Publice a Municipiului București în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Sector 1, împotriva sentinței civile nr. 6883 din 12.06.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă, în dosarul nr. XXXXXXXXXXXXXXX, în contradictoriu cu intimata C_____ E____.

La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care:

Având în vedere faptul că prin cererea de recurs recurenta a solicitat judecata în lipsă, Curtea reține cauza în pronunțare.

C U R T E A

Prin cererea înregistrată sub nr. XXXXXXXXXXXXXXX pe rolul Tribunalului București – Secția a VII-a Civilă, la data de 22.03.2012, creditorul, Direcția G_______ a Finanțelor Publice a Municipiului București în reprezentarea Administrația Finanțelor Publice Sector 1 a formulat cerere de atragere a răspunderii patrimoniale a paratei C_____ E____, în temeiul art. 138 alin. 1 lit. c din Legea nr. 85/2006, motivat de faptul că parata a dispus, in interes personal, continuarea unei activități nerentabile, in dauna creditorilor si a dat dovada de management defectuos, acumulând datorii fata de bugetul de stat.

Prin sentința civilă nr.6883/12.06.2012 Tribunalul București – Secția a VII-a civilă a respins cererea de atragere a răspunderii patrimoniale, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut, în esență, că reclamantul nu a dovedit săvârșirea de către parata a faptelor respective.

Împotriva acestei, sentințe, în termen legal, a declarat recurs creditoarea Direcția G_______ a Finanțelor Publice a Municipiului București, in reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Sector 1, solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței recurate, admiterea cererii formulata in temeiul art. 138 lit. c) din Legea nr. 85/2006 si obligarea pârâtei la suportarea in întregime a datoriilor societății debitoare astfel cum acestea au fost stabilite in tabelul definitiv consolidat al creanțelor.

În motivarea recursului, s-a arătat că o societate comerciala nu poate funcționa viabil in condițiile in care organele de conducere manifesta dezinteres in ceea ce privește îndeplinirea condițiilor minime pentru funcționarea societății, că pârâta avea obligația legala sa solicite aplicarea dispozițiilor Legii nr. 85/2006 si nu sa dispună in interes personal continuarea unei activități care ducea in mod vădit persoana juridica in încetare de plați.

S-a mai arătat că potrivit art. 1082 Cod Civil, culpa este prezumata, iar răspunderea trebuie apreciata in abstracto, cu mai multa rigurozitate, având in vedere faptul ca s-a acționat in temeiul unui mandat comercial, că trebuie avute în vedere prevederile art. 72 din Legea nr. 31/1990, republicata și art. 1540 Cod Civil, că este dovedita legătura de cauzalitate dintre fapta ilicita, culpabila a paratei constând in nerespectarea si neaplicarea legii, si prejudiciul creat creditorilor prin ______________________ societății.

A mai învederat recurenta faptul că prevederile art. 138 din Legea nr. 85/2006 nu conțin in mod explicit cerința culpei si a greșelii membrilor organelor de conducere ale societății comerciale ajunsa in insolventa, modul de formulare, in textul legii, a faptelor care atrag răspunderea membrilor organelor de conducere nu înlătura posibilitatea absentei culpei, ci subliniază vinovăția acestor membri, noțiune care desemnează atât intenția cat si culpa propriu-zisa, iar din textul legii reiese ca aceste fapte culpabile ale administratorilor trebuie doar sa contribuie, alături de altele, la ajungerea societății in insolventa pentru a se angaja răspunderea acestora si nu ca acestea sa duca in mod direct societatea in insolventa.

În drept, recurenta a invocat dispozițiile art. 299 si urm. C.pr.civ., Legea 85/2006, Legea 31/1990, republicata.

Recursul este scutit de plata taxei de timbru si a timbrului judiciar conform art. 26 alin.2 din OMJ nr. 760/1999 si art. 229 Cod Procedura Fiscala.

Analizând sentința recurată prin prisma criticilor formulate, Curtea constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Și în calea de atac recurenta invocă aspecte teoretice fără a se individualiza în concret faptele prin care intimatul a cauzat insolvența societății.

Creditoarea și-a întemeiat cererea de atragere a răspunderii personale patrimoniale pe dispozițiile art. 138 lit. c) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, cu modificările și completările ulterioare, argumentându-se că reprezentanta debitoarei a manifestat dezinteres in ceea ce privește îndeplinirea condițiilor minime pentru funcționarea societății și că nu a formulat cerere de deschidere a procedurii insolvenței, deși avea această obligație potrivit legii.

Recurenta nu a probat în condițiile art. 1169 din vechiul Cod civil (dispoziții încă în vigoare potrivit art. 230 litera a) din Legea nr. 71/2011), săvârșirea faptei imputate, având în vedere faptul că atragerea răspunderii patrimoniale a membrilor organelor de conducere nu poate fi doar o consecință a invocării prevederilor art. 138 din Legea nr. 85/2006, legiuitorul neinstituind o prezumție legală de vinovăție în sarcina acestora, ci prevăzând doar posibilitatea atragerii răspunderii după administrarea de dovezi din care să rezulte că prin faptele săvârșite s-a cauzat insolvența societății.

Săvârșirea unei fapte ilicite dintre cele prevăzute limitativ de lege și existența unui prejudiciu sunt două din condițiile necesare dar nu suficiente pentru a putea fi antrenată răspunderea patrimonială.

Pe lângă aceste condiții instanța trebuie să rețină că insolvența a fost determinată în tot sau în parte de fapta ilicită a persoanei împotriva căreia este exercitată acțiunea în răspundere civilă, astfel că raportul cauzal trebuie să existe între faptele prevăzute de art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 și insolvența debitoarei, în sensul că prin săvârșirea unei asemenea fapte debitoarea a ajuns în imposibilitatea de a acoperi datoriile exigibile.

Însă, atât timp cât nu se probează săvârșirea unei fapte ilicite, nu se poate proba nici legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu. Ca atare, Curtea va înlătura considerațiile recurentei în sensul că s-a probat fapta ilicita a administratorului debitoarei și legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită, respectiv dezinteresul manifestat in ceea ce privește funcționarea normală a societății și _______________________________>

Dispozițiile art. 138 instituie obligația dovedirii unei fapte și a împrejurării că acea faptă a determinat ajungerea societății în insolvență, acesta fiind sensul expresiei „a cauzat” folosită de legiuitor, nefiind suficient a se apela la prezumții pentru a se atrage răspunderea administratorilor societății debitoare.

Recurenta a invocat că deși pârâta avea obligația legala sa solicite aplicarea dispozițiilor Legii nr. 85/2006, aceasta a dispus continuarea activității societății în interesul personal.

Distinct de faptul că neformularea cererii prevăzute de art. 27 din Legea insolvenței este o faptă ulterioară apariției insolvenței, în timp ce dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 reglementează o răspundere care se poate angaja pentru fapte anterioare apariției insolvenței și care au cauzat această stare, Curtea constată că cererea de deschidere a procedurii insolvenței a fost formulată chiar de către debitoare.

Curtea reține că nu s-au menționat de către recurentă alte elemente care să conducă la concluzia îndeplinirii cerințelor art. 138 lit. c) din Legea nr. 85/2006, continuarea în interes personal a activității cu consecința ajungerii societății comerciale în insolvență presupunând un ansamblu de decizii și operațiuni comerciale vădit prejudiciabile din punct de vedere financiar pentru patrimoniul societății, adoptate în mod conștient de către membrii organelor de conducere, având scopul obținerii de câștiguri personale.

Concluzionând, Curtea constată că judecătorul sindic a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, astfel încât, în temeiul art. 312 alin. 1 C.pr.civ. și art. 8 din Legea nr. 85/2006, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenta Direcția G_______ a Finanțelor Publice a Municipiului București în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Sector 1, împotriva sentinței civile nr. 6883 din 12.06.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă, în dosarul nr. XXXXXXXXXXXXXXX, în contradictoriu cu intimata C_____ E____.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10.01.2013.

PREȘEDINTE,JUDECĂTOR,JUDECĂTOR,

A_____ A____ I____ P_________ L______ C_______

GREFIER,

L_____ A_____

Red.Jud.LC/31.01.2013

Fond: Tribunalul București Secția a VII-a Civilă

Președinte: I__ S______