Dosar nr.XXXXXXXXXXXXXXX (Număr în format vechi XXXXXXXXX)

R O M Â N I A

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A V-A CIVILĂ

Decizia civilă nr.2161

Ședința publică de la 17 Decembrie 2015

Completul compus din:

PREȘEDINTE : Ș_____ C______ C_____

Judecător : C_____ M______ N________

Grefier : I____ L____ P______

Pe rol soluționarea apelului formulat de apelanta - reclamantă DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTOR 1 A FINANȚELOR PUBLICE împotriva Sentinței civile nr.7986/14.10.2015 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VII a Civilă în dosarul nr.XXXXXXXXXXXXXXX în contradictoriu cu intimatul - pârât M______ A. P_______ având ca obiect Legea nr.85/2006.

La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă intimatul - pârât prin avocat A______ R___ cu împuternicire avocațială depusă la fila 13 dosar, lipsind apelanta - reclamantă.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care învederează Curții că intimatul - pârât a depus la dosar, prin compartimentul registratură, întâmpinare.

Curtea acordă cuvântul pe probatoriu.

Intimatul - pârât, prin avocat, solicită proba cu înscrisuri.

Curtea încuviințează proba cu înscrisuri pentru intimatul – pârât, apreciind că este legală, concludentă și pertinentă soluționării cauzei.

Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, Curtea acordă cuvântul pe apel.

Intimatul - pârât, prin avocat, solicită respingerea apelului și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică. Arată că în mod corect instanța de fond a reținut că reclamanta nu a demonstrat fapta imputată, interesul propriu pe care l-ar fi avut intimatul – pârât în continuarea activității. Arată că nu s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de art.138 lit.c din Legea nr.85/2006. Nu solicită cheltuieli de judecată.

Curtea constată dezbaterile închise și reține cauza în pronunțare.

C U R T E A

Deliberând asupra apelului de față, reține următoarele :

I. Prin Sentința civilă nr.7986/14.10.2015 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VII a Civilă în dosarul nr.XXXXXXXXXXXXXXX s-a respins cererea formulată de reclamant D_______ G_______ REGIONALA A FINANTELOR PUBLICE BUCURESTI IN REPREZENTAREA ADMINISTRATIEI SECTOR 1 A FINANTELOR PUBLICE în contradictoriu cu pârât M______ A P_______ ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele :

„Conform datelor furnizate de O.R.C.B. rezulta că pârâtul M______ A P_______ a deținut calitatea de asociat unic și funcția de administratori în cadrul societății debitoare.

Răspunderea administratorilor pentru ajungerea societății în încetare de plăți este strict limitată de art. 138 din legea insolvenței la săvârșirea faptelor enumerate în acest articol, textul de lege sancționând practic acele fapte care implică o deturnare a activității societății de la scopul comercial în vederea căruia a fost înființată și o utilizare a societății în vederea satisfacerii intereselor membrilor organelor de conducere sau ale unor terți.

Potrivit dispozițiile art.138 lit. c) din Legea 85/2006, judecătorul sindic poate dispune ca o parte din pasivul societății ajunsă în stare de insolvență să fie suportat de către membrii organelor de conducere, care au cauzat starea de insolventa a societății prin aceea ca au dispus , În interes personal, continuarea unei activități care ducea în mod vădit persoana juridica la încetare de plăți. Textul de lege impune îndeplinirea a doua condiții : existența interesului personal al organului de conducere și caracterul evident al iminentei insolvabilității societății.

Astfel, nu este suficient ca administratori societății debitoare să fi dispus continuarea activității societății, ci trebuia probată și împrejurarea că pârâtul a dispus în interes personal continuarea activității societății debitoare.

În cauza nu s-a probat faptul că pârâtul a dispus în interes personal continuarea activității societății debitoare, starea de pasivitate a administratorului cu privire la recuperarea creanțelor nefiind prin ea însăși o faptă, prin care să se poată aprecia incidenta dispozițiilor art. 138 lit. c din legea insolventei .

Creditorul ar fi avut posibilitatea administrării de probe suplimentare pentru a dovedi că pârâtul a dispus in interes personal continuarea activității care au condus în mod vădit persoana juridică în încetare de plăți. Situațiile de fapt reglementate de dispozițiile art.138 lit. c) nu au fost probate, deși sarcina probei incumba celui care face o afirmație în fața judecății.

Legiuitorul nu a înțeles, să instituie o prezumție legala de vinovăție și de răspundere în sarcina conducătorilor societății, numai pentru că ar fi dispus continuarea activității societății care a ducea în mod vădit persoana juridica la încetare de plăți.

Pentru nerespectarea obligației debitorului aflat în încetare de plăți de a se adresa tribunalului cu o cerere de deschidere a procedurii de reorganizare judiciara si faliment in maxim 30 de zile de la apariția stării de insolvență nu este instituită o sancțiune, care să conducă la aplicarea dispozițiilor art. 138 lit. c) din legea 85/2006. Aceasta din urmă prevedere legală încriminează o faptă distinctă de obligația stabilita prin art.27 din lege, impunând condiția continuării activității de către membrii organelor de conducere în interes propriu.

Răspunderea reglementata de art. 138 din legea 85/2006 are o natura juridica delictuală, cu un caracter special. Și aceasta forma a răspunderii trebuie să cuprindă elementele prevăzute de art. 1357 – 1371 Cod civil, respectiv fapta ilicita, prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre acestea și vinovăția, numai că sunt circumscrise situației speciale avute in vedere de legea 85/2006.

Afirmația creditorului, că potrivit art. 1350 Cod civil este prezumată culpa pârâtului, mandatul comercial fiind prezumat cu titlu oneros, aflându-ne pe tărâmul răspunderii contractuale nu poate fi primita întrucât natura juridică a răspunderii administratorului societății atrasă în conformitate cu art. 138 din lege poate fi una contractuală atunci când este rezultatul unei obligații derivând din contractul de mandat, între subiectele răspunderii preexistând un raport juridic contractual, mandatul este cuprins in actul constitutiv sau hotărârea adunării generale și este acceptat prin semnarea în Registrul Comerțului, ceea ce nu s-a probat în speță.

D___ în raporturile administratorului cu societatea sunt aplicabile reglementările referitoare la mandat, societatea fiind cea care mandatează pe administrator sa o reprezinte si sa o angajeze in relațiile cu terți.

Fără a se face dovada săvârșirii acestor fapte și a întrunirii celorlalte elemente prevăzute de lege pentru aceasta răspundere, în speță a legăturii de cauzalitate nu se poate atrage răspunderea membrilor organelor de conducere doar pentru simplul fapt că nu au putut fi acoperite toate creanțele în urma lichidării. Reținând, că angajarea răspunderii membrilor organelor de conducere este o măsura lăsată la aprecierea judecătorului sindic, în cazul de față se constată că nu se impune această măsură, cât timp nu există indiciile săvârșirii unei fapte din categoria celor enumerate in art.138 lit. c) din lege, astfel, că instanța va respinge cererea formulata de creditorul Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Sectorului 1 București, în contradictoriu cu pârâtul M______ A P_______, ca neîntemeiată”.

II. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTOR 1 A FINANȚELOR PUBLICE, solicitând admiterea apelului, modificarea sentinței atacate în sensul admiterii cererii de atragere a răspunderii patrimoniale și obligarea pârâtului la suportarea pasivului debitoarei.

În motivare s-a arătat că împotriva debitoarei ____________________ SRL s-a deschis procedura insolvenței, Administrația Sector 1 a Finanțelor Publice fiind înscrisă în tabelele de creanțe cu suma de 640.605 lei.

S-a menționat că apelanta a formulat cerere întemeiată pe art.138 lit.c din Legea nr.85/2006, care a fost respinsă de prima instanță.

S-a indicat că hotărârea atacată este netemeinică și nelegală, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept, instanța de apel urmând să examineze cauza sub toate aspectele.

S-a precizat că debitoarea nu a depus bilanțuri contabile sau raportări contabile, omisiune care reprezintă o încălcare a dispozițiilor Legii contabilității.

S-a învederat că, potrivit art.28 al.1, art.198 al.1 și al.2, art.148 și art.73 lit.c din Legea nr.31/1990, societatea avea obligația de a întocmi situațiile financiare anulare, administratorii/asociații fiind solidari răspunzatori pentru netinerea registrelor prevazute de lege, iar conform art.10 din Legea nr.82/1991 raspunderea pentru organizarea si conducerea contabilitatii revine administratorului, ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligatia gestionarii unitatii.

S-a mentionat ca lipsa actelor contabile si neindeplinirea obligatiilor legale creeaza o prezumtie in legatura cu folosirea bunurilor si creditelor societatii debitoare de catre parat in alte scopuri, care lasa sa se inteleaga o intentie de fraudare a legii cu scopul de a sustrage controlului statului activitatea generatoare de venituri a societatii, precum si de a ascunde patrimoniul fata de creditori.

S-a arătat că administratorul avea obligația să pună la dispoziția lichidatorului judiciar documentele prevăzute de art.28 din lege, însă nu și-a îndeplinit această obligație, așa cum rezultă din raportul întocmit conform art.59 din Legea nr.85/2006.

S-a susținut că potrivit principiilor dreptului civil, pentru a solicita raspunderea civila a unei persoane este necesar sa se dovedeasca raportul de cauzalitate dintre fapta culpabila a persoanei si prejudiciul cauzat.

S-a indicat ca fapta ilicită nu trebuie neaparat sa constea __________________ poate consta si in omisiunea, inactiunea ilicita, in neindeplinirea unei activitati ori neluarea unei masuri cand aceasta activitate trebuia, potrivit legii, sa fie intreprinsa de catre o anumita persoana.

S-a precizat că pe taramul raspunderii civile delictuale culpa este prezumata, potrivit art.1357 Cod civil, iar raspunderea trebuie apreciata in abstracto, cu mai multa rigurozitate, avandu-se in vedere ca s-a actionat in temeiul unui mandat comercial.

S-a mentionat ca, potrivit art.72 din Legea nr.31/1990 si art.2010 Cod civil, obligatiile si raspunderea administratorului sunt reglementate de dispozitiile referitoare la mandat, iar mandatul dat pentru activitati de exercitare a unui act profesionist este prezumat a fi cu caracter oneros.

S-a arătat că fapta ilicită a reprezentanților debitoarei constă în dezinteresul în ceea ce privește funcționarea normală și în condiții de legalitate a societății și prejudiciul cauzat de către aceasta, în cazul AFP Sector1 fiind vorba de neplata sumelor datorate bugetului general consolidat al statului.

S-a învederat că se creează astfel raportul de cauzalitate între fapta ilicită a administratorului societății debitoare, constând în nerespectarea și neaplicarea legii, și prejudiciul adus creditorilor prin ______________________ societății.

S-a mai indicat că răspunderea pentru organizarea și conducerea contabilității la persoanele juridice revine administratorului, conform art.11 din Legea nr.82/1991.

S-a sustinut ca natura juridica a raspunderii reprezentanților debitoarei pentru aplicarea dispozițiilor art.138 al.1 lit.c din Legea nr.85/2006 decurge din natura raporturilor dintre acestia si societate, fiind vorba de o raspundere civila contractuala guvernata de regulile mandatului ( art.72 si art.73 din Legea nr.31/1990 rep.).

S-a indicat ca, desi in art.138 din lege nu se prevede in mod explicit cerinta culpei sau greselii membrilor organelor de conducere ale societatii comerciale ajunse in insolventa, modul de formulare, in textul de lege, a faptelor nu inlatura posibilitatea absentei culpei, ci subliniaza vinovatia acestor membri, notiune care desemneaza atat intentia cat si culpa propriu-zisa.

S-a mai precizat ca aceste fapte culpabile trebuie doar sa contribuie, alaturi de altele, la ajungerea societatii in insolventa pentru a se angaja raspunderea acestora si nu ca acestea sa duca in mod direct societatea in insolventa.

S-a arătat că, spre deosebire de dreptul comun în material răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, unde aceasta poate consta în orice acțiune sau inacțiune prin care se cauzează un prejudiciu unei anumite personae, în cazul răspunderii civile delictuale special reglementate de art.138 din Legea nr.85/2006, fapta ilicită trebuie să constea în săvârșirea uneia dintre actele enumerate în mod expres și limitative de art.138 al.1 lit.a – g din lege.

S-a invederat ca este dovedita legatura de cauzalitate dintre fapta ilicita, culpabila a paratului constand in dezinteresul arătat în ceea ce priveste functionarea normala si in conditii de legalitate a societatii si prejudiciul cauzat creditorilor.

S-a precizat ca fapta ilicita consta tocmai in omisiunea, inactiunea, in neindeplinirea unei activitati, in speta in nerespectarea dispozitiilor legale mentionate mai sus.

În drept, s-au invocat dispozițiile art.466 și urm. NCPC, Legea nr.85/2006, Legea nr.31/1990.

În baza art.411 al.1 pct.2 NCPC s-a solicitat judecata cauzei și în lipsă.

III. La data de 11.12.2015, prin Serviciul Registratură, intimatul – pârât M______ A. P_______ a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.

În motivare s-a arătat că nu se poate invoca direct în apel fapta prevăzută de art.138 al.1 lit.d din Legea nr.85/2006 întrucât ar reprezenta o modificare a cererii de chemare în judecată.

S-a menționat că este neadevărată afirmația apelantei potrivit căreia nu au fost depuse actele contabile sau raportări contabile.

S-a precizat că în raportul întocmit de lichidatorul judiciar s-a indicat că reprezentanții debitoarei au depus actele prevăzute de art.28 din Legea nr.85/2006.

S-a mai învederat că dezinteresul în funcționarea normală a societății nu se regăsește între faptele prevăzute de art.138 din Legea nr.85/2006 și nici nu a fost dovedit acest dezinteres.

S-a susținut că apelanta nu a dovedit interesul personal dobândit de administrator prin continuarea unei activități care ducea în mod vădit societatea la încetare de plăți.

S-a indicat că intimatul nu a beneficiat niciun avantaj de nicio natură prin nedeclararea mai curând a insolvenței societății, acesta neîncasând nicio remunerație de la societate sau vreun alt beneficiu și neavând calitatea de salariat al debitoarei.

S-a mai menționat că art.138 din Legea nr.85/2006 prevede că fapta ilicită trebuie să cauzeze starea de insolvență, nu doar să fi contribuit la ajungerea în insolvență cum susține apelanta.

S-a precizat că nu s-a dovedit nici măcar contribuția administratorului la ajungerea societății în stare de insolvență, astfel că în mod corect a reținut prima instanță că nu a fost dovedită legătura de cauzalitate.

S-a învederat că răspunderea reglementată de art.138 din Legea nr.85/2006 este o răspundere civilă delictuală specială, fiindu-i aplicabile regulile generale în ceea ce privește elementele răspunderii.

S-a adăugat că apelanta nu-și poate fundamenta cererea de atragere a răspunderii pe prezumții întrucât legea nu prezumă niciunul dintre elementele răspunderii civile delictuale, astfel că trebuie dovedită și culpa.

S-a susținut că din analiza dispozițiilor art.138 din Legea nr.85/2006 rezultă că este vorba de fapte intenționate, care exclud culpa ca formă de vinovăție.

S-a concluzionat că nu s-a făcut dovada faptei ilicite, vinovăției și raportului de cauzalitate între fapta ilicită ajungerea societății în stare de insolvență.

În drept, s-au invocat dispozițiile art.471 al.5 NCPC.

La întâmpinare s-au atașat înscrisuri (f.20 – 39 dosar apel).

IV. În faza apelului s-a încuviințat și administrat proba cu înscrisuri.

V. Analizând apelul declarat, raportat la dispozițiile art.479 – 480 din Noul Cod de procedură civilă, Curtea reține următoarele :

Criticile apelantei – reclamante referitoare la hotărârea primei instanțe nu sunt întemeiate.

1). În mod corect a stabilit prima instanță natura juridică a răspunderii patrimoniale reglementată de art.138 din Legea nr.85/2006.

Trebuie observat că răspunderea reglementată de art.138 din Legea nr.85/2006 nu este o răspundere contractuală izvorâtă din mandat, nefiindu-i aplicabile regulile de la răspunderea contractuală, ci are natura juridică a unei răspunderi speciale, care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale.

Pentru a putea fi angajată răspunderea membrilor organelor de conducere trebuie îndeplinite cumulativ condițiile generale ale răspunderii civile delictuale: fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și culpa.

Însă, pe lângă condițiile generale, art.138 prevede și condiții speciale pentru angajarea acestei forme de răspundere, respectiv prin comiterea uneia dintre faptele enumerate de art.138 din Legea nr.85/2006 să se fi cauzat starea de insolvență a societății debitoare.

Mai trebuie remarcat că legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere în sarcina membrilor organelor de conducere, ci a prevăzut doar posibilitatea atragerii răspunderii patrimoniale, dar după administrarea de dovezi care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență.

Prin urmare, simpla invocare a dispozițiilor art.138 din Legea nr.85/2006 sau prezentarea unor simple afirmații nu sunt suficiente pentru antrenarea răspunderii patrimoniale deoarece părtilor le revine, potrivit art.249 NCPC, sarcina de a-și dovedi susținerile, fiind necesar să fie dovedită îndeplinirea tuturor condițiilor răspunderii reglementate de procedura insolvenței, neoperând nicio prezumție legală de vinovație și de răspundere.

2). Referitor la fapta prevăzută de art.138 lit.c din Legea nr.85/2006, în mod corect prima instanță a reținut că nu s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor acestei dispoziții legale.

Nu a fost indicată în concret nicio acțiune sau faptă care ar conduce la concluzia că s-a dispus de către intimatul – pârât, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți.

În ceea ce privește formularea unei cereri de deschidere a procedurii insolvenței, Curtea constată că societatea debitoare a formulat o astfel de cerere care a făcut obiectul dosarului nr.XXXXXXXXXX14 al Tribunalului București – Secția a VII a Civilă (f.4 - 5 dosar nr.XXXXXXXXXX14 al Trib. București).

Mai mult, împrejurarea că societatea debitoare a înregistrat debite și că nu s-ar fi formulat cerere de deschidere a procedurii insolvenței la data la care a apărut starea de insolvență nu poate echivala cu incidența ipotezei reglementată de art.138 lit.c și nu poate conduce, prin ea însăși, la angajarea răspunderii patrimoniale.

Trebuie remarcat că derularea unei activități economice este un aspect normal din timpul funcționării unei societăți, în cadrul căreia diversele raporturi contractuale sunt reglementate de contracte civile.

Imposibilitatea de a face față plăților nu este, prin ea însăși, un act imputabil administratorilor / asociaților, atâta timp cât aceasta se poate datora și unor cauze obiective, independente de voința acestora.

Curtea mai reține că deciziile reprezentanților unei societăți se pot dovedi a fi greșite din punct de vedere economic, însă managementul defectuos/dezinteresul în funcționarea normală a societății nu se încadrează printre faptele prevăzute de art.138 din Legea nr.85/2006.

Mai trebuie observat că faptele invocate de apelanta – reclamantă ar putea atrage răspunderea patrimonială doar dacă acestea au determinat starea de insolvență, aspect care nu a fost probat în speță.

Prin reglementările din art.138 din Legea nr.85/2006 legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovație și de răspundere, ci a prevăzut doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, dar după administrarea de dovezi care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență.

Or, nu există o legătură de cauzalitate între starea de insolvență și o eventuală neîndeplinire a obligației legale de a formula o cerere de deschidere a procedurii insolvenței întrucât această faptă este ulterioară apariției stării de insolvență, acest aspect rezultând chiar din dispozițiile art.27 din Legea nr.85/2006 care prevăd că formularea cererii trebuie făcută în termen de 30 de zile de la apariția stării de insolvență.

În ceea ce privește nerespectarea dispozițiilor privitoare la ținerea contabilității și nedepunerea raportărilor financiar – contabile, Curtea observă că aceste susțineri au fost invocate de către apelanta – reclamantă pentru prima dată prin cererea de apel.

Conform art.478 al.3 NCPC, nu se poate schimba în apel calitatea părților, cauza și obiectul cererii de chemare în judecată.

Invocarea direct în apel a unei noi fapte care ar putea atrage răspunderea patrimonială în temeiul art.138 din Legea nr.85/2006 reprezintă o modificare a cauzei și obiectului cererii de chemare în judecată, lucru care este inadmisibil.

Mai mult decât, susținerile apelantei – reclamante sunt și neîntemeiate întrucât intimatul – pârât a depus la dosar dovada întocmirii situațiilor financiar – contabile și a predării acestora către lichidatorul judiciar (f.29 – 30 dosar apel).

De altfel, lichidatorul judiciar a menționat expres în raportul întocmit conform art.59 din Legea nr.85/2006 că reprezentanții societății debitoare au depus la dosar actele prevăzute de art.28 din legea insolvenței.

Curtea mai remarcă că și în situația în care nu s-a fi depus raportările financiar – contabile, o astfel de faptă nu se încadrează în dispozițiile art.138 lit.c din Legea nr.85/2006.

Mai mult, această faptă nu poate fi asimilată nici cu cea prevăzută de art.138 lit.d din Legea nr.85/2006 în lipsa unor probe certe.

Trebuie observat că art.138 lit.d din Legea nr.85/2006 cuprinde trei ipoteze: s-a ținut o contabilitate fictivă, s-a făcut să dispară unele documente contabile sau nu s-a ținut contabilitatea în conformitate cu legea.

În cauză nu s-a făcut dovada că s-ar fi ținut o contabilitate fictivă sau că s-a făcut să dispară unele documente contabile.

Totodată, în lipsa unor probe certe, nu se poate asimila neîndeplinirea obligației de a ține contabilitate în conformitate cu legea cu împrejurarea că nu ar fi fost depuse la dosar toate actele prevăzute de art.28 din Legea nr.85/2006 în termenul prevăzut de art.35 din lege, ori că nu ar fi fost depuse toate raportările contabile la organele fiscale ori la ORC.

Mai mult, în ceea ce privește obligația administratorilor de a ține contabilitatea în conformitate cu legea, condiția impusă de legiuitor este ca neîndeplinirea acestei obligații să fi contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență.

Asadar, împrejurarea că nu s-ar fi ținut contabilitatea potrivit legii nu este de natură să ducă la angajarea răspunderii în lipsa dovedirii raportului de cauzalitate între această faptă și ajungerea societății în stare de insolvență.

Or, apelanta – reclamantă nu a făcut dovada acestei legături de cauzalitate.

În concluzie, în lipsa unor dovezi din care să rezulte în concret fapta prin care s-a dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți, modalitatea în care s-a realizat această faptă, perioada de timp, și nu în ultimul rând faptul că această faptă ar fi produs starea de insolvență, nu se poate reține că sunt îndeplinite condițiile pentru antrenarea răspunderii patrimoniale prevăzute de art.138 al.1 lit.c din Legea nr.85/2006.

Pentru aceste considerente, Curtea constată că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, motiv pentru care, în temeiul dispozițiilor art.480 al.1 NCPC, urmează să respingă apelul declarat de către apelanta – reclamantă DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTOR 1 A FINANȚELOR PUBLICE ca nefondat.

Va lua act că intimatul – pârât nu a solicitat cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge apelul declarat de apelanta - reclamanta DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTOR 1 A FINANȚELOR PUBLICE (cu sediul în București, ____________________, sector 2) împotriva Sentinței civile nr.7986/14.10.2015 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VII a Civilă în dosarul nr.XXXXXXXXXXXXXXX în contradictoriu cu intimatul - pârât M______ A. P_______ (cu domiciliul ales în București, ____________________.39, sector 1, persoană responsabilă cu primirea corespondeței – avocat A______ Riti) ca nefondat.

Ia act că intimatul – pârât nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 17.12.2015.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR

Ș_____ C______ C_____ C_____ M______ N________

GREFIER

I____ L____ P______

Red./tehn.jud.ȘCC

4 ex./15.01.2016

Jud. fond : D________ G_______ - TRIBUNALUL BUCUREȘTI - SECȚIA A VII A CIVILĂ