Dosar nr. XXXXXXXXXXXXXXX

R O M Â N I A

CURTEA DE APEL IAȘI

SECȚIA CIVILĂ

DECIZIE Nr. 556/2015

Ședința publică de la 12 Octombrie 2015

Completul compus din:

Președinte : C______-A________ S_____

Judecător : A___ G_______

Judecător : A______ C_____ S______

Grefier : D___ G__________

S-a luat în examinare cererea de recurs formulată de creditoarea D____ - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Iași împotriva sentinței civile nr. 961/2015 din 20 mai 2015, pronunțată de Tribunalul Iași, Secția II civilă-faliment în contradictoriu cu intimata V____ A__ A______, având ca obiect angajarea răspunderii conform art. 138 din Legea insolvenței.

La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă avocat Burcoveanu L____ M______, apărătorul intimatei V____ A__ A______, lipsă fiind recurenta-creditoare D____ - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Iași.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier, din care rezultă că recursul este la primul termen de judecată; se solicită judecata cauzei în lipsă.

Instanța constată că dezbaterile asupra cauzei au loc potrivit dispozițiilor din Codul de procedură civilă de la 1865 și a Legii nr. 85/2006, și văzând că cererea de deschidere a procedurii insolvenței este depusă la data de 19.09.2012, anterior intrării în vigoare a Noului Cod de procedură civilă, califică ca fiind recurs calea de atac exercitată împotriva sentinței civile nr. 961/2015 din 20 mai 2015, pronunțată de Tribunalul Iași, Secția II civilă-faliment. Constată recursul declarat și motivat în termen, scutit de plata taxei judiciare de timbru.

Avocat Burcoveanu L____ M______, apărătorul intimatei V____ A__ A______ depune la dosar împuternicirea avocațială de reprezentare în instanță, precizând că nu mai are alte cereri de formulat.

Nemaifiind alte cereri prealabile, instanța constată recursul în stare de judecată și dă cuvântul la dezbateri.

Avocat Burcoveanu L____ M______, apărătorul intimatei V____ A__ A______, având cuvântul solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca fiind legală și temeinică a sentinței civile nr. 961/2015 pronunțată de Tribunalul Iași, Secția II civilă – faliment, apreciind că în cauză nu sunt întrunite dispozițiile art. 138 din Legea insolvenței. Nu solicită cheltuieli de judecată.

Declarându-se închise dezbaterile, instanța rămâne în pronunțare asupra cauzei de față.

După deliberare,

CURTEA DE APEL

Asupra cauzei civile de față;

Prin sentința civilă nr. 965/ 20.05.2015 pronunțată de Tribunalul Iași – Secția II Civilă – F_______ s-a respins ca neîntemeiată cererea în atragerea răspunderii personale a pârâtei V____ A__ A______, formulată de reclamanta Direcția Generală a Finanțelor Publice Iași – Administrația Județeană a Finanțelor Publice Iași privind pasivul neacoperit al pârâtei OPTION SRL.

Pentru a se pronunța în acest sens, instanța de fond a reținut următoarele :

Reclamanta, prin cererea sa, impută pârâtei săvârșirea faptelor prevăzute de art. 138 lit. a, c și d din Legea insolvenței, respectiv:

-138 lit. a: au folosit bunurile și creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane;

-138 lit. c: a dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea în mod vădit persoana juridică la încetarea de plăți;

138 lit. d: a ținut o contabilitate fictivă, a făcut să dispară unele documente contabile sau nu a ținut contabilitatea în conformitate cu legea.

In speță una dintre faptele imputate pârâtei este cea prevăzuta de dispozițiile art. 138 lit. a din LPI, potrivit cărora antrenarea răspunderii civile delictuale a unei persoane presupune întrunirea a doua condiții: folosirea bunurilor sau creditului unei persoane juridice si crearea unui profit în folosul administratorului sau al unei alte persoane.

Sub acest aspect judecătorul sindic retine faptul că, deși reclamanta invocă în finalul cererii de chemare în judecata ca temei de drept al cererii sale litera a) a textului de lege, nu a detaliat concret în cuprinsul cererii elementele de fapt care ar constitui acțiunile culpabile ale pârâtului de natură a-i atrage răspunderea pe acest temei.

Estre adevărat că reclamanta a invocat că în patrimoniul debitoarei ar fi existat in anul 2009 elemente de activ, însă, aceasta a înțeles să invoce împrejurarea că pârâta nu le-a folosit pentru diminuarea creanțelor fiscale, cu consecința continuării unei activități care ducea în mod vădit persoana juridică la încetarea de plăți, invocând fapta prev. de litera c a textului de lege. Or, lipsa elementelor de activ din patrimoniul debitoarei ar fi fost de natură a atrage răspunderea pe temeiul literei a, care însă nu a fost invocată în legătură cu aceste fapte.

Pe de altă parte, teza reclamantei potrivit căreia nedepunerea raportărilor contabile denotă intenția pârâtei de a păstra în clandestinitate veniturile obținute și de a le sustrage de la controlul fiscal, dar și de a ascunde patrimoniul societății de creditori, ceea ce conduce la concluzia că pârâta a continuat comerțul în interes personal, cu însușirea rezultatelor acestuia, ceea ce ar atrage răspunderea ei pe temeiul literei a și c, nu poate fi primită.

Reclamantul a propus un raționament construit doar pe prezumții, astfel: nedepunerea actelor financiare la lichidatorul judiciar și la organele în drept creează prezumția că nu a ținut contabilitatea în conformitate cu legea(138 lit. d) și că a intenționat să ascundă aspecte ale activității firmei, ceea ce naște la rândul său prezumția că a desfășurat comerț în interes personal (138 lit. c) .

Prezumțiile nu au putut fi coroborate cu alte probatorii, iar construcția reclamantului nu poate fi însușită de instanță.

Verificând cele ce reclamantul a indicat ca elemente materiale ale faptelor delictuale de la art. 138 și raportul de cauzalitate, judecătorul sindic a constatat că: administrarea necorespunzătoare a societății, care ar fi determinat încetarea de plăți, ca și modul de folosire al activelor sau resurselor societății, luarea deciziilor de suspendare a activității reprezintă un management neinspirat, care nu este sancționat decât dacă sunt întrunite cerințele răspunderii delictuale speciale.

Nesesizarea instanței pentru ______________________________ art. 27 este susceptibilă de aplicarea unei sancțiuni penale, fiind infracțiunea de bancrută reglementată de art. 143 din Legea insolvenței, dar nu reprezintă element al faptei de la art. 138 lit. c sau a.

În plus, se cere ca fapta săvârșită să producă starea de insolvență, or nedeclararea acestei stări este ulterioară apariției ei.

Nu s-a probat de către reclamant că, într-adevăr, pârâta „a ținut o contabilitate fictivă” sau că „nu a ținut contabilitatea în conformitate cu legea în condițiile în care însuși lichidatorul judiciar susține în raportul cauzal că, în baza actelor contabile analizate, insolvența s-a datorat unor cauze obiective.

Faptul că nu ar fi depus indicatorii financiari nu s-a probat, dar nu este de natură decât a determina o prezumție simplă de neîndeplinire a unor obligații legale referitoare la obligațiile de îndeplinire a formalităților impuse de legislația specială fiscală, prezumție care prin ea însăși nu este suficientă pentru reținerea săvârșirii faptei prevăzute de dispozițiile art. 138 alin. 1 lit. d.

Pentru invocarea art. 138 lit. c, creditoarei îi revenea sarcina de a arata, pe de-o parte, care au fost acțiunile sau inacțiunile pârâtei care au avut ca scop satisfacerea unui interes personal, al lui sau al altora, prevăzute de art. 138 alin. 1 lit. c) si care au dus la falimentul societății si pe de altă parte rolul lor in determinarea falimentului, afirmațiile generice nefiind suficiente, în considerarea specificului răspunderii reglementate de art. 138 din Legea nr. 85/2006.

Simpla invocare a prevederilor art. 138 din Legea nr. 85/200 nu este de natura a atrage, in mod necesar răspunderea membrilor organelor de conducere, căci legiuitorul nu a înțeles sa instituie o prezumție legala de vinovăție si răspundere în sarcina membrilor organelor de conducere ale societăților debitoare, ci a prevăzut doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, după administrarea de dovezi care sa conducă la concluzia ca prin faptele săvârșite s-a cauzat insolvența societății. Cum aceste dovezi nu au fost produse, instanța a respins cererea reclamantei.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Direcția Generală a Finanțelor Publice Iași – Administrația Județeană a Finanțelor Publice Iași, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

Recurenta a susținut că administratorul se face vinovat de folosirea bunurilor sau veniturilor debitoarei în interes personal sau în cel al altor persoane și a dispus în interes personal continuarea unei activități care ducea în mod vădit persoana juridică la încetarea de plăți, fapte prevăzute și sancționate de prevederile art. 138 alin.1 lit. a) și c) din Legea nr. xxxxxxx privind procedura insolvenței.

Deși cunoștea situația precară a societății, administratorul debitoarei a dat dovadă de pasivitate și nu a formulat, în termen legal, acțiunea prevăzută de art. 27 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 pentru a fi supusă procedurii insolvenței.

Existența stării de insolvență coroborată cu inacțiunea administratorului debitoarei de a nu formula, în termen legal, acțiunea prevăzută de art. 27 din legea anterior menționată, conduce la concluzia că pârâta a dispus în interes personal și nu în interesul firmei, continuarea unei activități care a dus la încetarea de plăți, faptă prevăzută de art. 138 lit. c) din Legea nr. 85/2006.

Instanța de fond nu a avut în vedere faptul că administratorul statutar este răspunzător pentru organizarea și conducerea contabilității, precum și pentru toate neregulile constatate în legătură cu ținerea evidenței contabile.

Astfel, debitoarea nu a depus la organul fiscal toate declarațiile de impozite și taxe.

În ceea ce privește situația depunerii declarațiilor fiscale, aceasta se prezintă astfel:

-ultimul decont de TVA trimestrială/lunar cu activitate, a fost depus pentru luna iunie 2009 cu suma în perioada de raportare 4 lei, și la sfârșitul perioadei de raportare cu suma de 2.348 lei;

-ultima declarație 100 impozit pe profit a fost depus pe luna septembrie 2010 cu impozit minim de plată 550;

-ultima declarație 100 impozit micro a fost depus pe luna decembrie 2009 cu suma de 550 lei;

-ultima declarație 102 la impozitul pe salarii a fost depusă în luna septembrie 2009 conf. declarației 102;

-ultima declarație D 101 – profit/an, în 2013 cu pierdere fiscală de recuperat în anii următori de 79.628 lei.

Potrivit art. 10 din Legea nr. 82/1991, organizarea și conducerea contabilității și deci, a întocmirii și înregistrării la organele fiscale a raporturilor contabile, sunt în obligația și răspunderea administratorilor oricărei societăți comerciale presupusă a fi în activitate, pentru că datele analitice cuprinse în aceste documente oferă o imagine a operațiunilor executate de societate în cauză și a rezultatelor obținute, iar în conformitate cu prevederile art. 73 din Legea nr. 31/1990 republicată, administratorii sunt solidari răspunzători pentru existența registrelor cerute de lege și corecta lor ținere.

Este de presupus însă că, dacă în speță ar fi fost organizată și ținută o contabilitate, aceste evidențe contabile ar fi trebuit să se reflecte în raportările contabile impuse de lege depuse la organele abilitate pentru verificarea lor. Însă, debitorul, prin administratorul-pârât nu s-a mai preocupat de gestionarea contabilității, conduită care reprezintă o încălcare atât a prevederilor art. 10 din Legea nr. 82/1991, dar și a prevederilor art. 201 din Legea nr. 31/1990 și este de natură să atragă aplicarea față de acesta a prevederilor art. 138 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2006.

Chiar dacă lipsa unei evidențe contabile sau neținerea contabilității în conformitate cu legea nu reprezintă în sine o faptă generatoare de prejudicii, omisiunea informării organelor fiscale asupra activității derulate de societate prin prezentarea raportărilor contabile la care legea obligă și respectiv publicitatea acestor raportări, denotă intenția pârâtului de a păstra în clandestinitate atât operațiunile derulate de societatea administrate, cât și veniturile obținute din exploatare, și implicit de sustragere a acestora de la controlul fiscal, dar și de a ascunde patrimoniul societății față de creditorii permițând concluzia că administratorul a continuat comerțul în interes personal, cu însușirea rezultatelor acestui comerț și ignorarea plății obligațiilor sociale, fapte prevăzute de art. 138 alin. (1) lit. a) și c) din Legea nr. 85/2006.

Aspectele anterior menționate demonstrează vinovăția administratorului statutar cu privire la modul în care a fost ținută evidența contabilă, faptele enunțate încadrându-se în prevederile art. 138 alin. 1 lit.d).

Pe de altă parte, referitor la vinovăția administratorilor, teoria și practica în dreptul comercial statuează că răspunderea delictuală operează pentru cea mai ușoară culpă. Răspunderea membrilor organelor de conducere ale societății comerciale ajunsă în încetare de plăți, așa cum este reglementată de prevederile art. 138 din Legea nr. 85/2006, este o răspundere specială având ca scop al reglementării sale punerea la îndemâna creditorilor a unor mijloace juridice adecvate, a căror finalitate rezidă în satisfacerea necesității acoperirii pasivului debitoarei falite. Dispozițiile referitoare la aceasta fiind cuprinse într-o lege specială se completează cu legea generală acolo unde legea specială nu prevede.

În cauză sunt incidente și dispozițiile art. 1357 Noul Cod civil (art. 998 – 999 Cod civil vechi) care arată că „cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare” și „autorul prejudiciului răspunde pentru culpa cea mai ușoară”.

Prin neplata datoriilor către A.F.P. Iași, pârâta a creat un prejudiciu bugetului de stat, iar conform articolelor mai sus-citate administratorul statutar este obligat la repararea acestuia. Obligațiile fiscale înregistrate față de bugetul general consolidat al statului în sumă de 56.664 lei sunt rezultatul direct al activității desfășurate de reprezentantul debitoarei.

Pârâta a dat dovadă de pasivitate față de situația firmei, nerespectând dispozițiile legale în materie comercială și fiscală. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 27 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, debitorul era obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supusă dispozițiilor acestei legi, în termen de 30 zile de la apariția stării de insolvență, procedura pe care nu a urmat-o în cadrul termenului legal.

Prin neintroducerea cererii de intrare în insolvență la momentul intrării în incapacitate de plată, pârâta a acceptat tacit creșterea obligațiilor debitoarei către bugetul consolidat al statului, împovărând situația precară a acesteia prin adăugarea de accesorii la debitele deja existențe.

Nu s-au administrat probe în recurs.

Recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse.

Reclamata-recurentă a solicitat judecătorului sindic antrenarea răspunderii speciale a pârâtei V____ A__ A______ pentru săvârșirea faptelor prevăzute de art. 138 lit. a), c) și d) din Legea nr. 85/2006.

Referitor la fapta de utilizare a resurselor societății în interes personal prevăzută de art. 138 lit. a) Curtea constată că nici prin cererea de chemare în judecată și nici prin recurs creditorul nu precizează în ce constă în concret fapta imputată pârâtei și la ce bunuri se referă.

În plus, recursul nu cuprinde critici referitoare la neanalizarea acesteia de către instanța de fond, astfel că instanța nu o poate analiza fără a depăși limitele investirii sale.

Instanța are în vedere și dispozițiile art. 129 alin. 6 C.pr.civ., potrivit cu care în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății.

Împrejurarea că în anul 2009 ar fi existat elemente de activ în patrimoniul debitoarei nu poate fi încadrată în fapta prevăzută de art. 138 lit. a), care se referă la fapta de utilizare a resurselor societății în interes personal.

De altfel, cu privire la aceste elemente, Curtea constată că nu s-au făcut referiri în sensul însușirii lor de către pârâtă și nici nu s-au administrat probe care să susțină lipsa nejustificată a acestora.

Curtea constată că, prin cererea de recurs, creditoarea face referire la faptele prevăzute de art. 138 lit. c) și lit. d) din legea insolvenței, (continuarea activității in interes personal și neținerea contabilității în conformitate cu legea), astfel că instanța de recurs va cenzura hotărârea tribunalului numai în aceste limite.

Pentru existența faptei ilicite prevăzute de art. 138 lit. c), invocată de recurentă, legiuitorul solicită ca persoana responsabilă să fi desfășurat sau să fi dispus în interes personal desfășurarea unei activități neprofitabile care să conducă la insuficiența fondurilor bănești disponibile ale societății.

Dispozițiile art. 138 litera c) privesc sancționarea neîndeplinirii obligației de sesizare a instanței în cazul în care instalarea stării de insolvență este iminentă, și continuarea activității în interes personal, în condițiile în care obligația de sesizare a instanței, conform art. 27 din lege, privește numai situația în care debitorul se află deja în stare de insolvență.

Potrivit art. 27 alin. 2 din Legea nr. 85/2006, legiuitorul lasă la latitudinea debitorului decizia de a sesiza instanța sau de a continua activitatea, în condițiile în care apariția stării de insolvență este iminentă.

Din interpretarea prevederilor mai sus menționate, rezultă că debitorului îi este permisă continuarea activității și în situația în care insolvență este iminentă, în condițiile practicării unei strategii manageriale viabile, a unei administrări eficiente, cu perspective de redresare a societății, prevalând soluția salvării debitorului insolvent.

Astfel, Curtea apreciază că art. 138 lit. c) nu sancționează decizia continuării unei activități, în condițiile în care insolvență este iminentă, ci reaua-credință a persoanelor aflate la conducerea societății, care au decis continuarea unei activități comerciale ineficiente, exclusiv în interes personal, cu consecința prejudicierii creditorilor societății.

În speță, judecătorul sindic a reținut în mod corect că recurenta nu a administrat nicio probă în susținerea afirmațiilor sale care, prin ele însele, nu sunt de natură a face dovada întrunirii elementelor răspunderii personale a pârâtei.

În acest context, nu se poate reține în sarcina pârâtei-intimate, în lipsa probelor relevante, săvârșirea faptelor – enunțate generic - imputate prin cerere, cu atât mai mult cu cât legătura de cauzalitate dintre fapte și _________________________________ nu este evidențiată.

În concret, recurenta trebuia să determine faptele săvârșite de intimată constând în aceea că ar fi dispus continuarea activității în interes personal, deși era evidentă încetarea de plăți și să producă dovezi concludente.

Teoria recurentei construită pe existența mandatului comercial nu are sprijin în materialul probator, constituind o simplă prezumție pe baza căreia nu poate fi atrasă răspunderea intimatei.

Mai mult, din raportul final întocmit de lichidatorul judiciar rezultă că nu au fost identificate situații care să se încadreze în prevederile art. 138 din legea insolvenței (fila 52 dosar).

În consecință, în mod corect, judecătorul sindic nu a reținut răspunderea personală a pârâtei pentru această faptă.

În ce privește fapta prevăzută de art. 138 lit. d), instanța de recurs constată că nu s-a probat îndeplinirea condițiilor atragerii răspunderii personale a pârâtei (existența faptei, a vinovăției și nu în ultimul rând, existența raportului de cauzalitate între faptă și ___________________________________ faptelor fiind generală și întemeiată pe prezumții.

Având în vedere și neindicarea perioadei în care se presupune că s-a săvârșit fapta de nedepunere a declarațiilor privind obligațiile fiscale, descrierea acesteia având un grad nepermis de generalitate, nu poate fi verificată și reținută existența legăturii de cauzalitate dintre faptă și _________________________________, condiție ce de asemenea trebuie îndeplinită pentru atragerea răspunderii personale a fostei conduceri pe acest temei.

Pentru aceste considerente, constatând recursul nefondat, instanța îl va respinge urmând ca în temeiul dispozițiilor art. 312 Cod procedură civilă să mențină hotărârea recurată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul formulat de creditoarea D____ - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Iași împotriva sentinței civile nr. 961/2015 din 20 mai 2015, pronunțată de Tribunalul Iași, Secția II civilă-faliment, hotărâre pe care o menține.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică azi, 12 octombrie 2015.

Președinte, C______-A________ S_____	Judecător, A___ G_______	Judecător, A______ C_____ S______
	Grefier, D___ G__________

Red. S.A.

Tehnoredactat

G.D.

2 ex./ 06.11.2015

Tribunalul Iași : C_____ B_____ M______