DOSAR NR. XXXXXXXXXXXXX

R O M Â N I A

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A VI-A CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ NR. 1959/A/2015

Ședința publică din data de 26.11.2015

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE: A__ M____ G___

JUDECĂTOR: M______ M______

GREFIER: S_____ I_____ S____

Pe rol se află soluționarea apelului formulat de apelanta- reclamantă DIRECȚIA G_______ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, ÎN REPREZENTAREA ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 1, împotriva sentinței civile nr. 4129 din 06.05.2015, pronunțate de Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă, în dosarul nr. XXXXXXXXXXXXX, în contradictoriu cu intimatul-pârât Ș_____ V_____ I___.

La apelul nominal, făcut în ședință publică, au lipsit părțile.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:

Reținând cererea apelantei-reclamante de judecare a cauzei în lipsă și faptul că prin cererea de apel apelanta-reclamantă a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, fără să menționeze aceste înscrisuri și fără să le depună la dosarul cauzei, astfel încât instanța să poată aprecia asupra utilității și admisibilității lor, Curtea constată cercetarea judecătorească încheiată și reține cauza în pronunțare.

C U R T E A

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a VII a Civilă la data de 29 aprilie 2014 reclamanta Direcția G_______ Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Sector 1 a Finanțelor Publice a solicitat suportarea pasivului neacoperit al societății debitoare __________________ SRL de către administratorul acesteia Ș_____ V_____ I___, în conformitate cu dispozițiile art.138 alin.1 lit.c și d din Legea nr.85/2006.

Prin sentința civilă nr.4129/06.05.2015, pronunțată în dosarul nr.XXXXXXXXXXXXX, Tribunalul București Secția a VII a Civilă a respins cererea ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța fondului a reținut că reclamanta s-a limitat la simple alegații referitoare la omiterea de către pârâți, cu știință, de a solicita declanșarea procedurii de reorganizare judiciară a societății îndată ce a observat că societatea se află în iminentă încetare de plăți, fără a indica în concret și fără a proba îndeplinirea condițiilor reglementate de art. 138 alin. 1 lit. c) în persoana acestora. Aceasta cu atât mai mult cu cât dispozițiile art. 138 din lege reglementează o răspundere specială, ce privește fapte anterioare apariției stării de insolvență și care au determinat-o ori au contribuit la aceasta, motiv pentru care angajarea răspunderii nu poate interveni pentru o faptă ulterioară apariției insolvenței, respectiv omisiunea de a formula cererea de deschidere a procedurii în termen de 30 de zile.

În același sens, instanța reține că și susținerile relative la încălcarea de către pârâți a obligației de ținere a contabilității reprezintă aprecieri generice, lipsite de suport probatoriu, având în vedere că reclamanta se limitează la a afirma, fără a indica în concret și fără a proba îndeplinirea condițiilor reglementate de art. 138 alin. 1 lit. d) în persoana acestora.

Fără a ignora pertinența argumentelor reclamantei legate de necesitatea manifestării unei diligențe sporite a administratorului și asociaților în activitățile legate de managementul societății, instanța apreciază că simpla calitate de administrator statutar/asociați a pârâților nu poate impune per se concluzia existenței unor fapte de natura celor prevăzute de art. 138 alin. 1 lit. c) și d).

Se susține de către judecătorul sindic că atragerea răspunderii pârâtului nu poate fi decât rezultatul unor probe certe, de natură a releva atât săvârșirea faptei imputate, cât și vinovăția pârâtei și legătura de cauzalitate.

În acest context se reține că dispozițiile art. 138 alin. 1 lit. d) din lege fac referire la trei ipoteze diferite, care au în vedere fapta de a ține o contabilitate fictivă, determinarea dispariției unor documente contabile și omisiunea de a ține contabilitatea societății în conformitate cu legea.

În opinia instanței de fond, niciuna dintre cele trei ipoteze nu a fost dovedită însă în cauză de către reclamantă.

Împrejurarea că debitoarea nu a depus la dosar actele prevăzute de art. 28 din Legea 85/2006 în termenul prevăzut de art. 35 din lege ori că nu a depus toate raportările contabile la organele fiscale ori la Oficiul Registrului Comerțului nu poate fi asimilată cu neîndeplinirea obligației de a ține contabilitatea în conformitate cu legea, în lipsa unor probe certe.

Mai mult, distinct de încălcarea obligației de a ține contabilitatea conform prevederilor legale, atragerea răspunderii presupune în mod concret ca această faptă să fi determinat starea de insolvență a societății debitoare ori să fi contribuit la apariția acesteia.

S-a concluzionat că simpla constatare că pârâtul n-a înțeles să își îndeplinească în mod corespunzător obligația de a ține contabilitatea societății potrivit legii nu este de natură să atragă angajarea răspunderii sale, în lipsa dovedirii raportului de cauzalitate între această faptă și ajungerea societății în stare de insolvență. S-a subliniat că o astfel de probă nu a fost făcută în cauză de către reclamantă.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel Direcția G_______ Regională a Finanțelor Publice în reprezentarea Administrației Sectorului 1 a Finanțelor Publice, înregistrat pe rolul Curții de Apel București Secția a VI a Civilă la data de 13.08.2015, prin care a solicitat modificarea sentinței în sensul admiterii cererii.

În motivarea cererii sale apelanta a arătat că instanța a procedat la soluționarea cererii cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept, caz prevăzut de art.488 pct.8 din Codul de procedură civilă.

Se susține că debitoarea nu a depus bilanțuri contabile sau raportări contabile, fapt ce reprezintă o încălcare a dispozițiilor legii contabilității, în conformitate cu art.28 alin.1 din Legea nr.82/1991. Se face referire la art.198 alin.1 și 2, art.148 și art.73 lit.c din Legea nr.31/1990, subliniindu-se că lipsa actelor contabile și neîndeplinirea obligațiilor legale menționate creează o prezumție în legătură cu folosirea bunurilor și creditelor societății debitoare de către pârât în alte scopuri, lasă să se înțeleagă o intenție de fraudare a legii cu scopul de a sustrage controlul statului activitatea generatoare de venituri a societății, precum și de a ascunde patrimoniul față de creditori.

Se arată că administratorul nu a pus la dispoziția lichidatorului documentele prevăzute la art.28, deși a fost notificat.

Apelanta înțelege să valorifice art.1357 Cod civil și subliniază că, în cazul în care mandatul are caracter oneros, răspunderea mandatarului se apreciază cu mai multă rigurozitate. În opinia apelantei suntem în prezența unei fapte ilicite, culpabile, a reprezentanților debitoarei, constând în dezinteresul arătat în ceea ce privește funcționarea normală și în condiții de legalitate a societății și prejudiciul cauzat de către aceasta, în cazul Administrației Finanțelor Publice Sector 1 fiind vorba de neplata sumelor datorate bugetului general consolidat al statului.

Consideră apelanta că prevederile art.138 nu conțin în mod explicit cerința culpei sau a greșelii membrilor organelor de conducere, iar această omisiune nu este întâmplătoare, ci vine să sublinieze regimul agravant al răspunderii membrilor organelor de conducere.

În drept au fost invocate dispozițiile art.466 și urm. din Codul de procedură civilă, Legea nr.85/2006, Legea nr.31/1990.

Verificând, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, în conformitate cu prevederile art.479 alin.1 din Codul de procedură civilă, Curtea reține următoarele:

Cu caracter premergător, cercetând temeiurile de drept procedural pe care apelanta înțelege să le evoce în susținerea căii sale de atac, Curtea subliniază că cercetarea și verificarea sa nu poate fi limitată din perspectiva dispozițiilor art.488 pct.8 din Codul de procedură civilă. În opinia Curții, partea apelantă se află în eroare cu referire la modul în care instanța de control, în acest caz, este ținută a analiza hotărârea instanței de fond, pornind de la premisa potrivit cu care calea de atac este apelul, iar nu recursul.

În ceea ce privește fondul cererii, Curtea evidențiază că răspunderea reglementată de art.138 din Legea nr. 85/2006 nu este o extindere a procedurii falimentului asupra membrilor organelor de conducere, ci una personală, care intervine numai atunci când, prin săvârșirea vreunei fapte din cele enumerate de textul de lege, aceștia au cauzat ajungerea societății debitoare în stare de insolvență.

Natura juridică a răspunderii reglementate de art.138 din Legea nr.85/2006 este cea a unei răspunderi speciale care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale.

Fiind vorba de o răspundere delictuală, înseamnă că, pentru a fi angajată, trebuie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, care reies din art.1357 C.civ. (fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și culpa), condiții care capătă în această situație unele conotații speciale.

Faptele enumerate în dispozițiile art.138 din Legea nr.85/2006 trebuie să fi cauzat ajungerea debitoarei în stare de insolvență.

Apelanta a susținut prin cererea inițială aplicarea dispozițiilor art. 138 lit.c și d din Legea nr. 85/2006, dar Curtea constată că ipotezele reglementate de textul de lege menționat mai sus nu se regăsesc în cauză, aspect reținut în mod corect de judecătorul sindic.

Pentru a atrage incidența dispozițiilor art.138 lit.c) din lege, apelanta ar fi trebuit să dovedească în concret că pârâtul a decis continuarea activității societății în interes personal, deși aceasta ducea în mod vădit la încetarea de plăți. Motivele de apel, deși fac trimitere la acest text legal, atât în partea introductivă a cererii de învestire a instanței de control judiciar, dar și la finalul acesteia, expun considerente teoretice care, mai degrabă, privesc cazul de atragere a răspunderii prevăzut de art.138 lit.d din Legea nr.85/2006, omițând însă să estimeze momentul apariției insolvenței și activitatea desfășurată de către intimatul pârât ulterior acestui moment, în scopul satisfacerii interesului personal, situație sancționată de prevederile legale menționate.

Pentru a putea fi angajată răspunderea patrimonială a membrilor organelor de conducere ale unei societăți supuse procedurii colective, apelanta ar fi trebuit să dovedească atât săvârșirea de către intimatul-pârât a faptei reclamate, cât și legătura de cauzalitate dintre aceasta și ajungerea societății în stare de insolvență.

Nici o probă administrată nu relevă legătura de cauzalitate între presupusa faptă și ajungerea societății în stare de insolvență.

Simplele aserțiuni ale apelantei, nesusținute de nici o probă, nu sunt suficiente pentru ca instanța să angajeze răspunderea patrimonială a unei persoane, deoarece părților le revine sarcina de a-și dovedi afirmațiile, în condițiile art. 249 Cod procedură civilă, iar invocarea prevederilor art. 138 din Legea nr. 85/2006 nu atrage automat răspunderea membrilor organelor de conducere, întrucât legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere în sarcina acestora, ci a prevăzut posibilitatea atragerii acestei răspunderi, după administrarea de dovezi care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a cauzat ajungerea societății în stare de insolvență.

În ceea ce privește incidența art.138 lit.d, Curtea constată că apelanta face referire, în general, la nedepunerea documentelor contabile la organele fiscale. Or, apelanta nu a dovedit că încălcarea acestei obligații legale ar fi determinat apariția insolvenței, în condițiile în care actele dosarului de insolvență probează depunerea acestor documente până în anul 2005, precum și faptul că singurele creanțe ale societății sunt reprezentate de obligații fiscale în cuantum total de 6503 lei reprezentând vărsăminte de la persoane juridice pentru persoane cu handicap neîncadrate, principal de 307 lei și accesorii calculate în perioada 2007-2012, în cuantum de 6196 lei. Tot astfel, trebuie subliniat că societatea debitoare s-a aflat în dizolvare de drept potrivit art.30 din Legea nr.359/2004.

În plus, considerentele apelantei privind mandatul administratorului, expuse pe larg, omit faptul că mandatul oneros valorificat teoretic privește relațiile dintre societate și administratorul său, iar nu raporturile cu terții.

Prin urmare, apreciind că nu se poate reține în sarcina intimatului pârât săvârșirea faptei prevăzute de art.138 lit.c și d din Legea nr. 85/2006, Curtea constată că judecătorul-sindic a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, a cărei confirmare se impune, motiv pentru care, în temeiul art.480 C.proc.civ., va respinge apelul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge apelul formulat de apelanta-reclamantă DIRECȚIA G_______ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, ÎN REPREZENTAREA ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 1, cu sediul în București, _____________________, sector 2, împotriva sentinței civile nr. 4129 din 06.05.2015, pronunțate de Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă, în dosarul nr. XXXXXXXXXXXXX, în contradictoriu cu intimatul pârât Ș_____ V_____ I___, cu domiciliul în București, _____________________. 2, _____________, ________________, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 26.11.2015.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,

A__ M____ G___ M______ M______

GREFIER,

S_____ I_____ S____

Red. AMG/4ex./28 decembrie 2015

Jud. Fond V_____ F______

Tribunalul București Secția a VII-a Civilă