Dosar nr.XXXXXXXXXXXXXX (Număr în format vechi 1003/2015)

R O M Â N I A

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A V A CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ Nr.1042

Ședința publică de la 18.06.2015

Completul compus din:

PREȘEDINTE : Ș_____ C______ C_____

Judecător : C_____ M______ N________

Grefier : P______ I____ L____

Pe rol soluționarea apelului formulat de apelanta - reclamantă DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTOR 1 A FINANȚELOR PUBLICE împotriva Sentinței civile nr.2314/06.03.2015 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VII a Civilă în dosarul nr.XXXXXXXXXXXXXX în contradictoriu cu intimatul – pârât I_________ O_____ T_____ având ca obiect Legea nr.85/2006.

La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă intimatul - pârât personal care se legitimează cu C.I. ________ nr.xxxxxx eliberat de S.E.P și asistat de avocat A_____ M_______ cu împuternicire avocațială depusă la fila 35 dosar, lipsind apelanta - reclamantă.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care :

Curtea acordă cuvântul pe probe.

Intimatul - pârât, prin avocat, solicită încuviințarea probei cu înscrisuri și le depune la dosar. Arată că nu a avut cunoștință de judecata acestui dosar la prima instanță.

Curtea, după deliberare, încuviințează proba cu înscrisuri solicitată de intimatul - pârât ca fiind legală, pertinentă și concludentă soluționării cauzei.

Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, Curtea acordă cuvântul pe apel.

Intimatul - pârât, prin avocat, solicită respingerea apelului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică. Susține că apelanta a considerat că intimatul trebuia să facă toate demersurile ca în termen de 30 zile să depună o cerere la tribunal întemeiată pe dispozițiile Legii nr.85/2006, când a luat la cunoștință de incapacitatea de plată a societății debitoare. Arată că din înscrisurile de la dosar rezultă că intimatul - pârât a părăsit sediul societății din anul 2003, mutându-se la alt trust și că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.138 din legea insolvenței. Menționează că nu solicită cheltuieli de judecată.

Curtea constată dezbaterile închise și reține cauza în pronunțare.

C U R T E A

Deliberând asupra apelului de față, reține următoarele :

1). Prin Sentința civilă nr.2314/06.03.2015 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VII a Civilă în dosarul nr.XXXXXXXXXXXXXX s-a respins cererea ca neintemeiata formulată de către reclamantul D_______ G_______ REGIONALA A FINANTELOR PUBLICE -BUCURESTI BIROU JURIDIC C_________ 1 împotriva pârâtului I_________ T_____ O_____.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele :

„Conform art.138 din Legea nr.85/2006, in cazul în care în raportul întocmit în conformitate cu dispozițiile art. 59 alin. (1) sunt identificate persoane cărora le-ar fi imputabilă apariția stării de insolvență a debitorului, la cererea administratorului / lichidatorului judiciar sau, daca administratorul / lichidatorul judiciar nu a indicat persoanele culpabile de starea de insolvență si/sau a hotarat ca nu este cazul sa introduca actiunea prevazuta de alin. (1), la cererea presedintelui comitetului creditorilor in urma hotararii adunarii creditorilor ori, daca nu s-a constituit comitetul creditorilor, la cererea unui creditor desemnat de adunarea creditorilor sau la cererea creditorului care deține mai mult de jumătate din valoarea creanțelor inscrise la masa credala, judecătorului-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului, prin una dintre următoarele fapte:

a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice in folosul propriu sau in cel al unei alte persoane;

b) au facut acte de comert in interes personal, sub acoperirea persoanei juridice;

c) au dispus, in interes personal, continuarea unei activitati care ducea, in mod vadit, persoana juridica la incetarea de plati;

d) au tinut o contabilitate fictiva, au facut sa dispara unele documente contabile sau nu au tinut contabilitatea in conformitate cu legea;

e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au marit in mod fictiv pasivul acesteia;

f) au folosit mijloace ruinatoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, in scopul intarzierii incetarii de plati;

g) in luna precedenta incetarii platilor, au platit sau au dispus sa se plateasca cu preferinta unui creditor, in dauna celorlalti creditori.

Raspunderea reglementata de art.138 din Legea nr.85/2006 nu este o extindere a procedurii falimentului asupra membrilor organelor de conducere, ci una personala, care intervine numai atunci cand, prin savarsirea vreunei fapte din cele enumerate de textul de lege, acestia au contribuit la ajungerea societatii debitoare in stare de insolventa.

Natura juridica a raspunderii reglementate de procedura insolventei este aceea a unei raspunderi speciale, care imprumuta cele mai multe din caracteristicile raspunderii delictuale.

Pentru a putea fi angajata raspunderea membrilor organelor de conducere trebuie îndeplinite cumulativ condițiile generale ale raspunderii civile delictuale: fapta ilicita, prejudiciul, legatura de cauzalitate si culpa.

Insa, pe lângă condițiile generale, art.138 prevede și condiții speciale pentru angajarea acestei forme de răspundere: persoanele care au săvârșit faptele ilicite trebuie să fie membrii organelor de conducere sau de supraveghere din cadrul societății, iar faptele enumerate in dispozitiile art.138 trebuie sa fi contribuit la ajungerea debitorului in stare de insolventa.

Ca atare, aceasta forma de raspundere reglementata de art.138 din Legea nr.85/2006 nu este o raspundere contractuala izvorata din mandat, nefiindu-i aplicabile regulile de la raspunderea contractuala.

Totodata, nu sunt suficiente simple afirmatii pentru a opera angajarea raspunderii patrimoniale, deoarece partilor le revine, potrivit art.1169 C.civ., sarcina de a-si dovedi sustinerile, invocarea prevederilor art.138 din Legea nr.85/2006 nefiind de natura sa atraga in mod automat raspunderea membrilor organelor de conducere caci legiuitorul nu a inteles sa instituie o prezumtie legala de vinovatie si de raspundere in sarcina acestora, ci a prevazut doar posibilitatea atragerii acestei raspunderi, dar dupa administrarea de dovezi care sa conduca la concluzia ca, prin faptele enumerate de lege, s-a contribuit la ajungerea societatii in stare de insolventa.

Prin urmare, toate conditiile raspunderii reglementate de procedura insolventei trebuie dovedite, neoperand nicio prezumtie de culpa.

În ceea ce privește societatea debitoare, față de aceasta, prejudiciul constă în ajungerea sa în stare de insolvență și declanșarea procedurii prevăzută de lege.

În cazul creditorilor, prejudiciul constă în nerecuperarea/diminuarea valorii reale a creanțelor pe care acestia le au față de debitor.

Faptele ilicite săvârșite de organele de conducere sunt expres si limitativ prevăzute la lit. a) - g) ale art. 138 din lege.

Din formularea textului alin.1 al art. 138 din lege rezultă că sunt răspunzători civil, membrii organelor de conducere sau de supraveghere din cadrul societății, precum și orice altă persoană „care a cauzat” starea de insolvență prin una din faptele enumerate.

In ceea ce priveste fapta prevazuta de dispozitiile art. 138 lit. c) din legea nr. 85/2006,simpla invocare la modul general a unui management defectuos nu este in masura a atrage aplicabilitatea dispozitiilor legale mentionate,ci trebuie sa se arate in concret care sunt faptele savarsite de asociati care au dus la insolventa societatii.

Prin reglementarile din art.138 din Legea nr.85/2006 legiuitorul nu a inteles sa instituie o prezumtie legala de vinovatie si de raspundere, ci a prevazut doar posibilitatea atragerii acestei raspunderi, dar dupa administrarea de dovezi care sa conduca la concluzia ca, prin faptele enumerate de lege, s-a contribuit la ajungerea societatii in stare de insolventa.

Ca atare, in lipsa unor dovezi concrete din care sa rezulte in concret care sunt activitatile dispuse de asociati, modalitatea in care s-au realizat aceste fapte, perioada de timp, si nu in ultimul rand faptul ca acestea ar fi produs starea de insolventa, nu poate fi retinuta ca fiind dovedita fapta ilicita.

Nu exista legatura de cauzalitate intre neformularea cererii de deschidere a procedurii in termen de 30 de zile de la aparitia starii de insolventa intrucat aceasta este anterioara faptei, astfel cum rezulta chiar din dispozitiile legale mentionate.

Pentru aceste motive, tribunalul va respinge ca neintemeiata cererea de atragere a raspunderii patrimoniale formulata de catre reclamantul D_______ G_______ a Finantelor Publice a Municipiului Bucuresti in reprezentarea Administratiei Finantelor Publice Sector 1 impotriva paratilor I_________ T_____ O_____”.

2). Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTOR 1 A FINANȚELOR PUBLICE, solicitând admiterea apelului, modificarea sentinței atacate în sensul admiterii cererii de atragere a răspunderii patrimoniale.

În motivare s-a arătat că împotriva debitoarei ________________ s-a deschis procedura insolvenței, Administrația Sector 1 a Finanțelor Publice fiind înscrisă în tabelele de creanțe cu suma de 356.026 lei.

S-a menționat că apelanta a formulat cerere întemeiată pe art.138 lit.c din Legea nr.85/2006 împotriva numitului I_________ T_____ O_____, care a fost respinsă de prima instanță.

S-a susținut că în cauză sunt incidente dispozițiile art.138 lit.c în sensul că reprezentanții societății debitoare aveau obligația legală să nu dispună continuarea unei activități care ducea în mod vădit la încetarea de plăți, societatea înregistrând datorii mult înainte de data deschiderii procedurii.

S-a precizat că în vederea realizării acestui deziderat, legiuitorul a edictat art.27 din Legea nr.85/2006 în care se arată că "debitorul aflat in stare de insolvență este obligat sa adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi, in termen de maxim 30 de zile de la apariția stării de insolvență" și "va putea sa adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi și debitorul în cazul căruia apariția stării de insolvență este iminentă".

S-a arătat că administratorii unei societăți comerciale sunt obligați să solicite ei înșiși aplicarea dispozițiilor Legii nr.85/2006 nu numai în situația apariției stării de încetare de plăți, ci chiar în situația în care această stare este iminentă. In acest sens, pentru a evita acumularea unor noi obligații restante, legiuitorul a stabilit chiar un termen limită pentru depunerea cererii, respectiv 30 de zile de la apariția stării de insolvență.

S-a indicat că formularea unei cereri intemeiata pe dispozițiile Legii nr.85/2006 nu este o opțiune, ci o obligație pe care administratorii nu o pot incalca, iar dispozițiile art.138 lit.c apar ca o sancțiune aplicata administratorilor pentru incalcarea dispozițiilor art.27 din aceeași lege.

S-a menționat că potrivit dispozițiilor art.72 din Legea nr.31/1990 cu modificările si completările ulterioare, "obligațiile si raspunderea administratorilor sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat`, or, conform art.374 Cod comercial, "mandatul comercial este prezumat a fi cu caracter oneros, fiind cuprins in actul constitutiv sau in hotararea adunarii generale si este acceptat prin semnarea in Registrul Comerțului``.

S-a precizat că acceptand desemnarea, administratorul stabileste un raport juridic contractual de mandat comercial cu societatea, raspunzand nu numai pentru dol, dar si pentru culpa comisa in executarea lui, culpa ce poate consta atat ___________________ si _______________________________ unei acțiuni, ori neluarea unei masuri atunci cand acea acțiune sau acea masura trebuie sa fie întreprinsa de o anumita persoana).

S-a învedera că, din coroborarea art.73 al.1 din Legea nr.31/1990 și art.10 al.1 din Legea nr.82/1991, rezultă implicit că răspunderea pentru organizarea și conducerea contabilității revine administratorului societății comerciale, iar în aceste condiții, lipsa actelor cerute de lege constituie o premisă pentru atragerea răspunderii personale patrimoniale a organelor de conducere ale societății.

Apelanta a mai redat dispozițiile art.6 din Legea nr.82/1991.

S-a susținut că se creează astfel legătură de cauzalitate între fapta ilicita a administratorului societății debitoare (respectiv că nu a ținut contabilitatea în conformitate cu legea și a dispus continuarea unei activități ce ducea în mod vădit societatea la încetare de plăți) și prejudiciul creat (cauzat creditorilor prin neplata datoriilor așa cum rezultă din tabelul definitiv al obligațiilor societății debitoare depus la dosar) și constă în dezinteresul arătat în ceea ce privește funcționarea normală și în condiții de legalitate a societatii.

S-a menționat că o societate comercială nu poate funcționa viabil în condițiile în care administratorii acesteia manifestă un dezinteres total în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor minime pentru funcționarea sa.

În drept, s-au invocat dispozițiile art.466 NCPC, Legea nr.85/2006, Legea nr.31/1990.

În baza art.411 al.1 pct.2 NCPC s-a solicitat judecata cauzei și în lipsă.

3). La data de 22.04.2015, prin Serviciul Registratură, intimatul – pârât I_________ O_____ T_____ a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.

În motivare s-a arătat că pentru a putea fi reținută existența răspunderii în condițiile reglementate de art.138 din Legea nr.85/2006 este necesar să fie îndeplinite cele condiții : prejudiciul, fapta ilicită, legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția persoanei vizate.

S-a menționat că apelanta nu a demonstrat că există o legătură de cauzalitate între faptă și prejudiciu, mărginindu-se să înșiruiască textele legale ce reglementează această răspundere, fără însă a motiva acest lucru.

S-a învederat că pentru antrenarea răspunderii in aceasta situatie speciala, este necesar sa fie îndeplinite mai multe condiții : fapta ilicita, vinovăție, prejudiciu, legătură de cauzalitate intre fapta si prejudiciu (pe dreptul comun) si legătură de cauzalitate intre fapta si starea de incetare de plați si insolventa.

S-a apreciat că administratorul judiciar ar trebui sa demonstreze ca activitatea ca reprezentant in administrare este de natura sa atraga starea de incetare de plați, pentru ca trebuie sa existe o legătură de cauzalitate intre fapta si prejudiciu.

S-a susținut că apelanta nu a demonstrat asta, s-a mărginit sa insiruiasca textele legale ce reglementează aceasta răspundere, fara insa a motiva in vreun fel acest lucru.

S-a indicat că din formularea textului art.138 al.1 lit.d din Legea nr.85/2006 că sunt răspunzători membrii organelor de conducere care "au contribuit" la ajungerea societatii in stare de insolventa. Or, nimeni nu a avut cum sa demonstreze savarsirea de către intimat a unor fapte de natura a impinge societatea in faliment.

S-a menționat că raspunderea in cauza se antreneaza sub rezerva dovedirii a doua legaturi de cauzalitate: una intre fapta si prejudiciu si una intre fapta si starea de insolventa. In ceea ce privește legătură de cauzalitate, cade in sarcina reclamantului/creditorului sa demonstreze conform art.129 alin.1 C__ si art.1169 Cod civil acest aspect.

S-a precizat că apelanta nu a demonstrat ca intimatul a folosit in interes personal continuarea unei activitati care conducerea in mod cert persoana juridica la incetare de plați.

S-a învederat că societatea debitoare a fost constituita de trustul PRO, existând la nivelul anilor 2000-2003 numeroase societati in care angajații trustului dețineau calitatea de asociați si/sau administratori, insa numai formal. O dovada in plus a acestor afirmații o constituie faptul ca, astfel dupa cum rezulta si din extrasul eliberat de către ONRC, intimatul a avut doar o cota de 4% m aceasta societate, majoritatea de 95% apartinand PRO SPORT SA (adica trustului PRO).

S-a susținut că intimatul a fost doar administrator de iure, neexercitand niciodata de facto mandatul de administrator, nesemnand bilanțuri, balanțe, acte contabile sau orice alt act de administrare al societatii. De altfel, astfel dupa cum rezulta si din inscrisurile anexate, incepand cu anul 2003 intimatul, care deținea doar funcția de prezentator la trustul PRO, s-a mutat impreuna cu echipa la un trust concurent, respectiv trustul INTACT, respectiv de la Pro Sport la Gazeta Sporturilor, orice legătură incetand atat cu trustul PRO, cat si cu firma debitoare in care deține calitatea de administrator incetand cu anul 2003.

S-a indicat că din actele anexate cererii de atragere a răspunderii rezultă că debitele pentru care se solicita atragerea răspunderii patrimoniale personale sunt aferente perioadei 2008-2013, date la care intimatul nu mai avea nicio implicație sau relație de niciun fel cu trustul PRO, neputandu-i fi deci imputabile.

S-a arătat că din formularea textului alin.1 al art.138 din Legea nr.85/2006 rezulta ca sunt răspunzători civil, membrii organelor de supraveghere din cadrul societatii sau de conducere, precum si orice alta persoana „care a cauzat" starea de insolventa prin vreuna din faptele enumerate la literele a-g ale art. 138.

S-a menționat că apelanta a făcut doar afirmații generice referitoare la faptul ca starea de insolventa a debitorului se datoreaza conduitei culpabile a administratorului, care a manifestat dezinteres in conducerea societatii si nu a îndeplinit dispozițiile legale privind administrarea societatii, fara a indica, in concret, elemente care sa duca la concluzia indeplinirii condițiilor prevăzute la art.138 lit.c din lege.

S-a precizat că fapta prevăzută de art.138 lit. c din lege cuprinde 3 teze. Primele doua teze se refera la faptul ca intimatul ar fi avut cunostinta de starea de insolventa a societatii debitoare, lucru imposibil din punct de vedere practic pentru ca inca din anul 2003 acesta nu a avut nicio relație profesionala cu trustul PRO, iar in societatea debitoare nu a exercitat niciodata de iure atributiile unui administrator, neavand niciodata cunostinta de lichiditățile si/sau debitele falitei.

S-a învederat că apelanta nu a aratat si nici probat ca intimatul, cu rea-vointa, ar fi dispus dupa 30 zile continuarea activitatii unei societati in insolventa, simplele afirmații nefiind dovedite prin nici un mijloc de proba administrat in cauza.

S-a susținut că practica judiciara a amendat in mod constant aceasta practica a organelor fiscale, care, incercand sa-si ascunda pasivitatea de a nu demara impotriva societatilor ce inregistreaza debite procedura executării silite si recuperării debitelor, formulează cereri de atragere a răspunderii patrimoniale.

S-a menționat că aceste cereri sunt respinse pentru că simpla formulare a unor cereri de atragere a răspunderii in baza doar a unor date furnizate de ONRC cu privire la persoanele care figureaza scriptic ca persoane cu puteri de administrare nu este in masura prin ea insasi sa suplineasca lipsa ansamblului probator care trebuie sa demonstreze dincolo de orice tagada ca fapta administratorului a fost savarsita cu vinovăție si a condus in mod indubitabil si direct la starea de insolventa a falitei.

S-a apreciat că simpla mențiune scriptica in actele falitei conform careia intimatul ar fi avut funcția de administrator, nu poate fi asimilata cu neindeplinirea obligației de a se adresa Tribunalului pentru declararea voluntara a insolventei conformitate cu legea, in lipsa unor probe certe care sa ateste pe de o parte ca intimatul exercita de facto aceasta funcție, avea pe deplin cunostinta de situatia deficitara a falitei si cu vadita rea- credinta nu a demarat procedura insolventei.

S-a precizat că simplul fapt că intimatul a figurat pur scriptic cu un procent de 4% ___________________________, care, la 8 ani de la data la care intimatul și-a incetat activitatea, a acumulat unele debite la bugetul de stat, nu este de natura sa duca la angajarea răspunderii mele patrimoniale in lipsa dovedirii raportului de cauzalitate intre aceasta fapta si ajungerea societatii in stare de insolventa.

S-a concluzionat că nu este incidentă niciuna din ipotezele prevăzute de lit.c) a art.138 din Legea 85/2006.

S-a mai învedera că nu este prezumată culpa administratorului conform art.1082 Cod civil pentru ca raspunderea administratorului societatii debitoare nu este o răspundere de natura contractuala, intemeiata pe contractul de mandat, ca sa se prezume culpa in ceea ce privește îndeplinirea mandatului, ci este o răspundere speciala instituita de Legea nr.85/2006 ce presupune dovedirea culpei persoanei a cărei culpa se solicita a fi angajata.

S-a arătat că raportul de cauzalitate dintre prejudiciu si fapta administratorului consta in legătură dintre savarsirea de către acesta a faptelor sanctionate de lege si ajungerea societatii debitoare in insolventa, legătură care trebuie pe deplin dovedita in fata instantei de judecata, nefiind prezumata.

S-a susținut că apelanta si-a intemeiat cererea pe dispozițiile art.138 din Legea nr.85/2006 fără să faca in vreun fel dovada savarsirii faptelor respective de către intimat. Mai mult, nu a făcut nicio dovada ca paratul a exercitat atributiile specifice funcției de administrator de facto al debitoarei.

S-a învederat că in niciun alt mijloc de proba, in afara de cererea DGRFP, nu rezulta ca intimatul ar fi dispus in interes personal continuarea unei activitati care ducea in mod vădit persoana juridicada ineetare de plați.

S-a mai adăugat că raportul lichidatorului judiciar, singurul in masura sa analizeze si sa formuleze în mod argumentat o astfel de cerere, dupa analiza indicatorilor financiar ai activitatii societatii, vine si arata că nu exista indicii și nici motive in masura sa faca admisibile sau oportuna formularea unei ereri de atragere a răspunderii patrimoniale a intimatului.

În drept, s-au invocat dispozițiile art.205 – 208 NCPC.

4). La data de 05.05.2015, prin Serviciul Registratură, apelanta – reclamantă DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTOR 1 A FINANȚELOR PUBLICE a depus la dosar o cerere prin care a precizat că a formulat cererea de apel împotriva numitului I_________ O_____ T_____, acesta având calitatea de intimat.

5). În faza apelului s-a încuviințat și administrat proba cu înscrisuri.

6). Analizând apelul declarat, raportat la dispozițiile art.479 – 480 din Noul Cod de procedură civilă, Curtea reține următoarele :

Criticile apelantei – reclamante referitoare la hotărârea primei instanțe nu sunt întemeiate.

I. Nu poate fi reținută susținerea apelantei – reclamante cu privire la natura juridică a răspunderii patrimoniale reglementată de art.138 din Legea nr.85/2006.

Trebuie observat că răspunderea reglementată de art.138 din Legea nr.85/2006 nu este o răspundere contractuală izvorâtă din mandat, nefiindu-i aplicabile regulile de la răspunderea contractuală, ci are natura juridică a unei răspunderi speciale, care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale.

Pentru a putea fi angajată răspunderea membrilor organelor de conducere trebuie îndeplinite cumulativ condițiile generale ale răspunderii civile delictuale: fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și culpa.

Însă, pe lângă condițiile generale, art.138 prevede și condiții speciale pentru angajarea acestei forme de răspundere, respectiv prin comiterea uneia dintre faptele enumerate de art.138 din Legea nr.85/2006 să se fi cauzat starea de insolvență a societății debitoare.

Mai trebuie remarcat că legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere în sarcina membrilor organelor de conducere, ci a prevăzut doar posibilitatea atragerii răspunderii patrimoniale, dar după administrarea de dovezi care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență.

Prin urmare, simpla invocare a dispozițiilor art.138 din Legea nr.85/2006 sau prezentarea unor simple afirmații nu sunt suficiente pentru antrenarea răspunderii patrimoniale deoarece părtilor le revine, potrivit art.249 NCPC, sarcina de a-și dovedi susținerile, fiind necesar să fie dovedită îndeplinirea tuturor condițiilor răspunderii reglementate de procedura insolvenței, neoperând nicio prezumție legală de vinovație și de răspundere.

II. Referitor la fapta prevăzută de art.138 al.1 lit.c din Legea nr.85/2006, în mod corect prima instanță a reținut că nu s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor acestei dispoziții legale.

În primul rând, Curtea apreciază că, în relațiile cu terții, cel care a deținut funcția de administrator statutar al debitoarei ________________ este intimatul – pârât.

În acest sens, trebuie observat că din relațiile de la ORC rezultă că intimatul – pârât a deținut funcția de administrator al debitoarei ________________, începând cu data de 27.02.2001, pe o durată neprecizată (f.37 – 38 dosar nr.XXXXXXXXX14 al Tribunalului București – Secția a VII a Civilă).

Potrivit art.5 al.1 din Legea nr.29/1990, înmatricularea și mențiunile sunt opozabile terților de la data efectuării lor în registrul comerțului ori de la publicarea lor în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, sau în altă publicație, acolo unde legea dispune astfel.

Totodată, conform art.5 al.2 din Legea nr.29/1990, persoana care are obligația de a cere o înregistrare nu poate opune terților actele ori faptele neînregistrate, în afară de cazul în care face dovada că ele erau cunoscute de aceștia.

În aceste condiții, față de terți, calitatea de administrator al societății debitoare a deținut-o intimatul – pârât, întrucât acestora le sunt opozabile doar mențiunile înregistrate la ORC.

În cazul în care nu a exercitat niciodată în fapt funcția de administrator, intimatul – pârât trebuia să nu accepte înregistrarea la ORC a mențiunii cu privire la deținerea acestei calități.

Totodată, atunci când a încetat să mai aibă vreo legătură cu societatea debitoare, trebuia să efectueze demersurile necesare pentru a aduce la cunoștința terților acest aspect prin înregistrarea unei mențiuni la ORC.

În al doilea rând, pentru a fi incidentă ipoteza prevăzută de art.138 al.1 lit.c din Legea nr.85/2006 trebuie probat că s-a continuat, în interes personal, o activitate care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți.

Curtea constată că nu a fost indicată în concret nicio acțiune sau faptă care ar conduce la concluzia că s-a dispus de către intimatul – pârât, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți.

Împrejurarea că societatea debitoare a înregistrat debite și că nu s-a formulat cerere de deschidere a procedurii insolvenței la data la care a apărut starea de insolvență nu poate echivala cu incidența ipotezei reglementată de art.138 lit.c și nu poate conduce, prin ea însăși, la angajarea răspunderii patrimoniale.

Trebuie remarcat că derularea unei activități economice este un aspect normal din timpul funcționării unei societăți, în cadrul căreia diversele raporturi contractuale sunt reglementate de contracte civile.

Imposibilitatea de a face față plăților nu este, prin ea însăși, un act imputabil administratorilor / asociaților, atâta timp cât aceasta se poate datora și unor cauze obiective, independente de voința acestora.

Mai mult, deciziile reprezentanților unei societăți se pot dovedi a fi greșite din punct de vedere economic, însă managementul defectuos/dezinteresul în funcționarea normală a societății nu se încadrează printre faptele prevăzute de art.138 din Legea nr.85/2006.

Curtea mai constată că apelanta – reclamantă nu a probat nici îndeplinirea condiției existenței unui interes personal al intimatului – pârât în continuarea unei activități care ar fi dus societatea debitoare la încetarea de plăți.

Este adevărat că, față de terți, calitatea de administrator al societății debitoare a deținut-o intimatul – pârât, întrucât acestora le sunt opozabile doar mențiunile înregistrate la ORC.

Însă, acest lucru nu poate prezuma și îndeplinirea condițiilor pentru antrenarea răspunderii patrimoniale în baza art.138 din Legea nr.85/2006.

Așa cum a fost precizat mai sus, acestui tip de răspundere nu îi sunt aplicabile regulile de la răspunderea contractuală, ci are natura juridică a unei răspunderi speciale, care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale, fiind necesar să fie dovedită îndeplinirea tuturor condițiilor răspunderii reglementate de procedura insolvenței, neoperând nicio prezumție legală de vinovație și de răspundere.

Trebuie observat că, așa cum, rezultă din mențiunile existente în cartea de muncă și în adeverința nr.92/23.04.2015 emisă de _______________________, intimatul – pârât a încetat raportul de muncă cu ____________________ SRL la data de 17.07.2003, data de la care a fost angajat cu contract individual de muncă la _______________________ până la data de 01.08.2010 (f.53, 79 dosar apel).

Or, în condițiile în care apelanta – reclamantă nu a depus nicio dovadă din care să reiasă că intimatul – pârât a mai încasat vreun venit ca urmare a desfășurării vreunei activități în legătură cu societatea debitoare după data de 17.07.2003, nu poate fi reținută existența vreunui interes al acestuia în continuarea unei activități care ar fi dus societatea debitoare la încetarea de plăți.

În final, mai trebuie observat că faptele invocate de apelantă ar putea atrage răspunderea patrimonială doar dacă acestea au determinat starea de insolvență, aspect care nu a fost probat în speță.

Prin reglementările din art.138 din Legea nr.85/2006 legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovație și de răspundere, ci a prevăzut doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, dar după administrarea de dovezi care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență.

Ca atare, în lipsa unor dovezi din care să rezulte în concret fapta prin care s-a dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți, modalitatea în care s-a realizat această faptă, perioada de timp, și nu în ultimul rând faptul că această faptă ar fi produs starea de insolvență, nu se poate reține că sunt îndeplinite condițiile pentru antrenarea răspunderii patrimoniale prevăzute de art.138 al.1 lit.c din Legea nr.85/2006.

În al treilea rând, referitor la nedepunerea actelor contabile / neținerea contabilității în conformitate cu legea, trebuie observat că, potrivit art.478 al.3 NCPC, în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi, acestea fiind inadmisibile, cu excepțiile prevăzute de lege.

Așa cum rezultă din cuprinsul cererii de chemare în judecată, apelanta – reclamantă nu a invocat ca temei al atragerii răspunderii patrimoniale și o eventuală nedepunere a actelor contabile / neținere a contabilității în conformitate cu legea.

Aceste împrejurării au fost invocate pentru prima dată prin cererea de apel și reprezintă o modificare a cauzei cererii de atragere a răspunderii patrimoniale direct în apel, lucru care este interzis de art.478 al.3 NCPC.

Chiar dacă s-ar considera că nu există o schimbare a cauzei cererii de atragere a răspunderii patrimoniale, nedepunerea actelor contabile / neținerea contabilității în conformitate cu legea nu se încadrează în dispozițiile art.138 lit.c din Legea nr.85/2006.

Mai mult, această faptă nu poate fi asimilată nici cu cea prevăzută de art.138 lit.d din Legea nr.85/2006 în lipsa unor probe certe.

Trebuie observat că art.138 lit.d din Legea nr.85/2006 cuprinde trei ipoteze: s-a ținut o contabilitate fictivă, s-a făcut să dispară unele documente contabile sau nu s-a ținut contabilitatea în conformitate cu legea.

În cauză nu s-a făcut dovada că s-ar fi ținut o contabilitate fictivă sau că s-a făcut să dispară unele documente contabile.

Totodată, în lipsa unor probe certe, nu se poate asimila neîndeplinirea obligației de a ține contabilitate în conformitate cu legea cu împrejurarea că nu au fost depuse la dosar toate actele prevăzute de art.28 din Legea nr.85/2006 în termenul prevăzut de art.35 din lege, ori că nu au fost depuse toate raportările contabile la organele fiscale ori la ORC.

Mai mult, în ceea ce privește obligația administratorilor de a ține contabilitatea în conformitate cu legea, condiția impusă de legiuitor este ca neîndeplinirea acestei obligații să fi contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență.

Așadar, împrejurarea că nu s-ar fi ținut contabilitatea potrivit legii nu este de natură să ducă la angajarea răspunderii în lipsa dovedirii raportului de cauzalitate între această faptă și ajungerea societății în stare de insolvență.

Or, în cauză, nu s-a făcut dovada acestei legături de cauzalitate.

Pentru aceste considerente, Curtea constată că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, motiv pentru care, în temeiul dispozițiilor art.480 al.1 NCPC, urmează să respingă apelul declarat de către apelanta – reclamantă DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTOR 1 A FINANȚELOR PUBLICE ca nefondat.

Va lua act că intimatul – pârât nu a solicitat cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge apelul declarat de apelanta - reclamanta DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTOR 1 A FINANȚELOR PUBLICE (cu sediul în București, ____________________, sector 2) împotriva Sentinței civile nr.2314/06.03.2015 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VII a Civilă în dosarul nr.XXXXXXXXXXXXXX în contradictoriu cu intimatul – pârât I_________ O_____ T_____ (cu domiciliul ales la C__.Av.C_______ B________ în București, _____________________.21A, ____________, ___________, sector 3) ca nefondat.

Ia act că intimatul – pârât nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 18.06.2015.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR

Ș_____ C______ C_____ C_____ M______ N________

GREFIER

I____ L____ P______

Red./tehn.jud.Ș.C.C.

4ex./09.07.2015

Jud. fond : P____ M______ - TRIBUNALUL BUCUREȘTI - SECȚIA A VII A CIVILĂ