Dosar nr. XXXXXXXXXXXXXXXX

R O M Â N I A

CURTEA DE APEL IAȘI

SECȚIA CIVILĂ

DECIZIE Nr. 39/2015

Ședința publică de la 19 Ianuarie 2015

Instanța constituită din:

PREȘEDINTE A___ G_______

Judecător C______-A________ S_____

Judecător L______ P_________

Grefier A__-M____ P________

Pe rol se află judecarea cererii de recurs formulată de lichidatorul C___ DE INSOLVENȚĂ A&B SPRL IAȘI - în calitate de lichidator judiciar al S.C. "FERVAS MONUMENT " S.R.L. în contradictoriu cu intimatul F_____ V_____, împotriva sentinței civile nr. 1053/2014 din 21 mai 2014, pronunțată de Tribunalul Iași, Secția II civilă-faliment, în dosarul având ca obiect angajarea raspunderii conform art.138 din Legea 85/2006.

La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns lichidatorul-recurent, prin reprezentant convențional, F_____ D______, lipsă fiind intimatul.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței faptul că procedura de citare este legal îndeplinită; cauza se află la al doilea termen de judecată; la data de 16.01.2015, prin serviciul registratură, intimatul a depus concluzii scrise; s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă.

Nemaifiind cereri de formulat sau probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul părților asupra fondului cauzei.

Lichidatorul-recurent, prin F_____ D______, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Instanța, declarând dezbaterile încheiate, în baza art. 150 Cod procedură civilă, rămâne în pronunțare.

CURTEA DE APEL

Asupra cauzei civile de față:

Prin sentința civilă nr. 1053/21.05.2014 pronunțată de Tribunalul Iași s-a admis în parte cererea formulata de C___ de Insolvență A&B Iasi, în calitate de lichidator judiciar al debitoarei ______________________, în contradictoriu cu pârâtul F_____ V_____ și s-a dispus obligarea pârâtului să acopere parțial pasivul rămas neacoperit al debitoarei, în cuantum de 68.463 lei.

Pentru a se pronunța în acest sens, instanța de fond a reținut următoarele:

Reclamanta, prin cererea sa, impută pârâtului săvârșirea faptelor prevăzute de art. 138 lit a, c și d din Legea insolvenței, respectiv:

• 138 lit. a: a folosit bunurile și creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane
• 138 lit.c: a dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea în mod vădit persoana juridică la încetarea de plăți
• 138 lit. d: a ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea.

In ceea ce priveste fapta prevăzută de art. 138 al 1 lit. a din Legea nr. 85/2006 antrenarea raspunderii civile delictuale a unei persoane presupune întrunirea a doua condiții: Astfel, potrivit art. 138 lit. a) din Legea folosirea bunurilor sau creditului unei persoane juridice si crearea unui profit în folosul administratorului sau al unei alte persoane.

Dupa cum rezulta din raportul cauzal depus la dosar, precum si din bilantul aferent datei de 30.06.2009 – fila 21 dosar–ultima raportare contabila intocmita de debitoare –debitoarea avea inregistrate in evidentele contabile ca elemente de activ patrimonial creanțe de 26 607 lei, disponibilități bănești de 62.243 lei și stocuri de 6040 lei, toate acestea formând categoria activelor circulante, cu o valoare totală de 94 890 lei.

Dintre acestea, sub aspectul aplicarii art. 138 al 1 lit. a prezinta interes urmatoarele valori: disponibilitati banesti in valoare de 62.243 lei și stocuri de 6040 lei.

Toate acestea reprezinta bunuri ale debitoarei, pe care paratul, in calitate de administrator statuar le avea in posesie si administrare si avea obligatia de a le preda lichidatorului judiciar pentru valorificare in cadrul procedurii si plata creanțelor.

Pârâtul nu a predat aceste bunuri si nici nu a prezentat dovada modului in care acestea au fost folosite, mai putin activele imobilizate.

Asa fiind, instanța a reținut ca prin faptele stabilite în sarcina sa, pârâtul a determinat ajungerea debitoarei în stare de insolventa, încălcând obligatii elementare pe care le instituie în sarcina oricarui administrator, valoarea prejudiciului cauzat debitoarei fiind egala cu valoarea bunurilor enumerate..

În ceea ce priveste vinovatia, ca element subiectiv al raspunderii civile delictuale, ea consta în atitudinea pe care autorul faptei a avut-o fata de ea si de urmaririle ei la momentul la care a comis-o. Procedând la sustragerea bunurilor debitaorei de la actvitatea normala a acesteia si ulterior de la urmarirea concursuala a creditorilor, pârâtul a avut reprezentarea diminuarii patrimoniului debitoarei, rezultat pe care l-a si urmarit.

Imprejurarea ca societatea debitoare avea de recuperat creanțe, nu intra in sfera de aplicare a dispozitiilor art 138 alin 1 lit a din legea insolventei, situatia de fata neputand fi asimilata cu folosirea bunurilor persoanei juridice in folosul propriu al paratului sau in interesul altei persoane , intrucat intre cele doua fapte nu exista similitudine.

Dispozitiile art 138 din lege se refera la bunurile sau creditele persoanei juridice, or in cazul de fata, lichidatorul argumenteaza ajungerea societății debitoare in stare de insolvent prin pasivitatea paratei in recuperarea unor creanțe ale societății debitoare.

Deși împrejurarea că aceste creanțe existau în patrimoniul debitoarei poate naște un început de dovadă în sensul dispozițiilor art. 138 al 1 lit. a, fără alte probatorii și elemente care să ateste împrejurarea că aceste creanțe ar fi fost folosite cu scopul de a crea profit în folosul administratorului sau al unei alte persoane, nu poate constitui temei suficient pentru atragerea răspunderii pârâtului.

În privința faptei prevăzute de art.138 alin.1 lit. c) din lege, instanța a constatat că reclamantul nu a făcut proba principalei condiții de existență a faptei ilicite imputate pârâtei, și anume că pârâtul, cunoscând dificultățile financiare ale societății și creșterea pasivului societății, ar fi dispus cu rea-credință și în interes personal continuarea activității comerciale a debitoarei, respectiv în scopul obținerii de avantaje patrimoniale/nepatrimoniale pe seama și în detrimentul societății. Reclamantul nu a precizat și dovedit care au fost acele acte și operațiuni, dispuse de pârâtă în cursul activității societății, din care să rezulte interesul vădit al acestuia de a-și procura foloase sub acoperirea societăți și în dauna creditorilor.

Fapta pârâtului de a fi dispus continuarea activității neprofitabile a debitoarei, în lipsa dovedirii interesului personal urmărit de pârât în toată această perioadă, poate fi apreciată cel mult ca management defectuos care însă, nefiind enumerată între faptele ilicite, cauzatoare de insolvență, prevăzute limitativ de art.138 alin.1 din lege, nu poate conduce la atragerea răspunderii patrimoniale a organelor de conducere ale debitorului și obligarea acestora la suportarea pasivului debitorului.

Instanța a constatat că, sub aspectul faptelor prevăzute de art.138 alin.1 lit. lit. d) tezele I și II, respectiv ținerea unei contabilități fictive și fapta de a face să dispară contabilitatea societății, reclamantul nu și-a îndeplinit obligația procesuală de a dovedi actele și operațiunile materiale ce ar fi fost săvârșite de pârât și care s-ar încadra în conținutul fapte ilicite a ținerii unei contabilități fictive și nici actele materiale prin care pârâții ar fi distrus ori ascuns contabilitatea societății debitoarea.

În privința omisiunii ilicite constând în neținerea unei contabilități în conformitate cu legea (art.138 alin.1 lit. d) teza III), instanța a reținut că reclamantul nu precizează și nu dovedește care a fost mecanismul cauzal prin care omisiunea ilicită imputată ar fi condus la ajungerea debitoarei în stare de insolvență. Reclamantul se limitează la afirmații fără suport probatoriu și la prezumții nejustificate, care însă nu suplinesc obligația sa procesuală de a dovedi relația de cauzalitate între neținerea contabilității societății și starea de insolvență a acesteia. Simplul fapt că pârâtul nu ar fi ținut contabilitatea, ar fi ascuns/distrus contabilitatea ori ar fi ținut o contabilitate fictivă la societatea la care îndeplinea funcția de administrator, fără a se proba raportul de cauzalitate dintre această faptă și apariția stării de insolvență a societății, nu este de natură, prin el însuși, să conducă la antrenarea răspunderii patrimoniale conform art.138 alin.1 din lege.

Instanța a mai reținut că reclamantul nu a probat împrejurarea că presupusele fapte săvârșite de pârât ar fi cauzat în mod nemijlocit starea de insolvență a debitoarei și că, în acest fel, i-ar fi prejudiciat pe creditori. În acest sens a avut în vedere că, în lipsa dovedirii raportului de cauzalitate dintre faptele ilicite analizate mai sus și apariția stării de insolvență a societății, numai împrejurarea săvârșirii de pârât a faptelor în discuție nu poate conduce la angajarea răspunderii patrimoniale a acestuia și obligarea lui la suportarea pasivului societății.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs C___ de Insolvență A&B SPRL, criticând soluția de admitere în parte a acțiunii și susținând că a dovedit îndeplinirea condițiilor atragerii răspunderii personale a pârâtului pentru întregul pasiv al societății debitoare.

A precizat recurentul că încă din anul 2008 societatea nu a mai realizat venituri și nici nu s-au desfășurat activități aducătoare de venituri, dar nici nu s-au mai achitat debitele către bugetul de stat, acestea mărindu-se treptat prin adăugarea de penalități și majorări de întârziere.

Cu toate că face referiri la răspunderea în temeiul art. 998-999 Cod Civil, instanța de judecată nu realizează o aplicare strictă a acestor dispoziții legale, respectiv nu ia în considerare faptul că administratorul statutar este ținut să răspundă pentru cea mai ușoară culpă.

Deși retine faptul că administratorul statutar și-a însușit activele și resursele financiare ale băncii, instanța a limitat răspundea acestuia la sumele indicate în actele contabile referitoare la active și sume existente în casă și bănci.

Ori, din moment ce se reține că administratorul statutar și-a însușit activele și creditele societății, instanța trebuia să aibă în vedere că, în raport de cea mai ușoară culpă, aceste fapte au condus la starea de insolvență a debitoarei întrucât, dacă acele active și sume de bani ar fi fost utilizate pentru a acoperi datoriile existente, societatea nu ar fi înregistrat un pasiv în cuantum atât de mare.

Cunoscând faptul că societatea nu figurează în evidențele instituțiilor abilitate cu bunuri mobile sau imobile, prin însușirea activelor și sumelor din casă și bănci s-a determinat, practic, imposibilitatea creditorilor de a-și realiza creanța.

In condițiile în care administratorul statutar a avut drept de a decide cu privire la bunurile și creditele societății și, cu bună știință și-a însușit sumele existente în casă și bănci, apreciază că pentru realizarea creanțelor, instanța ar fi trebuit să stabilească răspunderea administratorului statutar pentru întregul pasiv înregistrat la data intrării societății în insolvență.

Din cuprinsul documentelor comunicare reiese că la nivelul anului 2007 societatea nu înregistra active circulante, iar sumele din casă și bănci erau doar de 348 lei, în timp ce societatea avea de recuperat de la proprii creditori sume în valoare de xxxxx lei și înregistra pierderi în valoare de xxxxx lei. În anul 2008 societatea avea în casă și conturi bancare suma de 59.099 lei, înregistrând un profit de 53.591 Conform raportărilor contabile de la nivelul anului 2009, ultimele depuse la organele fiscale, societatea avea stocuri în valoare de 6.040 lei, iar în casă și conturi bancare se regăsea suma de 62.243 lei.

În situația în care din anul 2007 până in anul 2008 profitul societății a crescut considerabil, starea actuală a debitoarei nu poate fi explicată decât prin atitudinea culpabilă a administratorului statutar, care, din veniturile realizate de debitoare nu a înțeles să achite datoriile către bugetul de stat, datorii care au crescut considerabil.

Recurentul a susținut că pârâtul nu a colaborat cu lichidatorul judiciar, care s-a aflat în imposibilitate de a cunoaște destinația reală a veniturilor debitoarei, putând fi astfel prezumată reaua-credință a administratorului statutar cu privire la modalitatea de administrare a societății.

Nu s-au administrat probe noi în recurs.

Prin concluziile scrise depuse la dosar, intimatul F_____ V_____ a solicitat respingerea recursului ca nefundat, susținând că în cauză nu sunt întrunite condițiile atragerii răspunderii personale prevăzute de dispozițiile art. 138 lit. a, c și d, afirmațiile recurentei fiind lipsite de suport probator.

Analizând motivele de recurs formulate, actele și lucrările dosarului, precum și dispozițiile legale aplicabile în materie, instanța constată recursul nefundat, pentru considerentele ce vor fi expuse:

Curtea constată că, prin cererea cu care a învestit tribunalul, reclamantul-recurent a solicitat stabilirea răspunderii personale a pârâtului F_____ V_____, în calitate de administrator al societății S.C. „Fervas Monument” S.R.L. în temeiul dispozițiilor art. 138 alin.1 lit. a), c) și d) din Legea nr. 85/2006.

În speță, tribunalul a admis în parte cererea reclamantului de atragere a răspunderii personale a pârâtului, acesta fiind obligat la plata sumei de 68.463 lei, apreciind că activitatea pârâtului se încadrează în dispozițiile art. 138 alin. 1 lit. a), referitoare la folosirea bunurilor societății în folosul său, în condițiile în care s-a dovedit existența activelor cuprinzând stocuri de 6.040 lei și disponibilități bănești în sumă de 62.243 lei, pe care pârâtul nu le-a predat sau justificat.

Criticile formulate de recurent se circumscriu motivului de nelegalitate prev. de art. 304 pct.9 Cod procedură civilă, prin raportare la modalitatea în care instanța a apreciat incidența în cauză doar a faptei prevăzute de art.138 alin 1 lit. a) din Legea nr. 85/2006 și a stabilit răspunderea pârâtului numai în limita sumei de 68.463 lei și nu pentru întreg pasivul debitoarei.

Curtea reține că, potrivit prevederilor art. 138 alin.1 din Legea nr. 85/2006, judecătorul sindic poate dispune ca o parte din pasivul debitoarei, persoană juridică ajunsă în stare de insolvență, să fie suportată de către membrii organelor de conducere, care au contribuit la ajungerea debitorului în această situație, prin săvârșirea uneia din faptele enumerate limitativ de lege.

Astfel, Curtea notează că natura juridică a răspunderii administratorului, potrivit conținutului art. 138 din Legea nr. 85/2006, este aceea a unei răspunderi speciale, care împrumută caracteristicile răspunderii delictuale.

Fiind atrasă răspunderea delictuală, înseamnă că, pentru a fi angajată, trebuie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, legătură de cauzalitate și vinovăție, condiții care capătă – în această situație - unele conotații speciale.

Caracterul special al răspunderii reglementată de art. 138 din Legea nr. 85/2006 constă în aceea că textul de lege delimitează, printr-o enumerare exhaustivă, categoria faptelor (literele a-g) considerate nelegitime, prejudiciul - care este acela al provocării sau contribuirii faptelor la ajungerea debitoarei în stare de insolvență, ale debitoarei față de creditoare - și are o cauzalitate tipică între faptă și prejudiciu, subliniind, uneori, că acest element trebuie dublat de un scop, vina persoanei chemată a răspunde fiind apreciată în concret.

Prevederile art.138 lit. a) din Legea nr.85/2006 fac referire la situația în care bunurile societății au fost folosite de către administrator în folosul său ori al unor terțe persoane.

Reținerea acestui caz de răspundere presupune să se facă dovada certă a utilizării bunurilor sau creditelor societății în interes personal sau în cel al unei alte persoane, precum și a legăturii de cauzalitate dintre fapta săvârșită, ca una din condițiile răspunderii civile delictuale, și ajungerea societății în stare de insolvență.

În ceea ce privește creanțele pe care debitoarea insolventă le are de încasat de la alte societăți, se poate presupune că existența acestora în patrimoniul debitoarei poate naște un început de dovadă în sensul dispozițiilor art. 138 al 1 lit. a), însă fără alte probatorii și elemente care să ateste împrejurarea că aceste creanțe ar fi fost folosite cu scopul de a crea profit în folosul administratorului sau al unei alte persoane, nu poate constitui temei suficient pentru atragerea răspunderii pârâtului.

Curtea nu poate primi susținerea recurentei referitoare la utilizarea de către pârâtul intimat, în interes propriu, a creanțelor societății, câtă vreme aceasta nu a administrat probatorii care să ateste că pârâtul ar fi încasat în mod efectiv aceste creanțe, pe care le avea societatea pe care o administra și, ulterior, le-ar fi folosit în interesul său și nu în cel al debitoarei.

De asemenea, instanța nu poate primi critica recurentului potrivit cu care răspunderea fostei conduceri trebuie atrasă pentru întregul pasiv al societății având în vedere că dispozițiile legale pe care își întemeiază acțiunea (art. 138 alin.1) prevăd ipoteza atragerii răspunderii personale și pentru o parte a pasivului, dar și probatoriul administrat în cauză, care relevă lipsa nejustificată doar a activelor însumând 68.463 lei.

Față de cele ce preced, Curtea reține că tribunalul a admis în parte cererea reclamantei-recurente de atragere a răspunderii personale a pârâtului –intimat printr-o corectă aplicare a prevederilor art. 138 lit. a) din Legea nr. 85/2006, astfel că motivul de recurs înscris în art. 304 punctul 9 Cod procedură civilă nu este operant în cauză.

Nici critica recurentului referitoare la nereținerea în sarcina pârâtului a faptei prevăzute de art.138 litera c) din Legea nr. 85/2006 nu este întemeiată.

În acest sens, Curtea reține că, potrivit art. 138 litera c) din Legea nr. 85/2006, răspunderea personală a administratorului statutar poate fi antrenată atunci când acesta a dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți.

Dispozițiile art. 138 litera c) privesc sancționarea neîndeplinirii obligației de sesizare a instanței în cazul în care instalarea stării de insolvență este iminentă, și continuarea activității în interes personal, în condițiile în care obligația de sesizare a instanței, conform art. 27 din lege, privește numai situația în care debitorul se află deja în stare de insolvență.

Potrivit art. 27 alin. 2 din Legea nr. 85/2006, legiuitorul lasă la latitudinea debitorului decizia de a sesiza instanța sau de a continua activitatea, în condițiile în care apariția stării de insolvență este iminentă.

Din interpretarea prevederilor mai sus menționate, rezultă că debitorului îi este permisă continuarea activității și în situația în care insolvența este iminentă, în condițiile practicării unei strategii manageriale viabile, a unei administrări eficiente, cu perspective de redresare a societății, prevalând soluția salvării debitorului insolvent.

Astfel, Curtea apreciază că art. 138 lit. c) nu sancționează decizia continuării unei activități, în condițiile în care insolvența este iminentă, ci reaua-credință a persoanelor aflate la conducerea societății, care au decis continuarea unei activități comerciale ineficiente, exclusiv în interes personal, cu consecința prejudicierii creditorilor societății.

Împrejurarea că societatea a continuat să-și desfășoare activitatea, în condițiile în care aceasta acumula datorii la bugetul de stat tot mai mari, pe care nu reușea să le achite, nu este suficientă pentru atragerea răspunderii, câtă vreme nu s-a probat interesul personal al pârâtului - intimat în continuarea activității.

Față de cele ce preced, Curtea constată că tribunalul a reținut corect că nu sunt îndeplinite condițiile de atragere a răspunderii personale a pârâtului –intimat prevăzute de art. 138 lit c) din Legea nr. 85/2006.

În ce privește fapta prevăzută de art. 138 lit. d), instanța de recurs constată că nu s-a probat îndeplinirea condițiilor atragerii răspunderii personale a pârâtului (existența faptei, a vinovăției pârâtului și nu în ultimul rând, existența raportului de cauzalitate între faptă și _________________________________).

Din formularea acestui text de lege („au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea”) rezultă cu evidență că aceste fapte nu pot fi săvârșite decât cu intenție, intenție ce nu a fost dovedită, descrierea faptelor fiind generală și întemeiată pe prezumții.

Pentru aceste considerente, constatând recursul nefondat, instanța îl va respinge urmând ca în temeiul dispozițiilor art. 312 Cod procedură civilă să mențină hotărârea recurată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul formulat de C___ de Insolvență A&B SPRL, în calitate de lichidator judiciar al S.C. Fervas Monument S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1053/2014 din 21 mai 2014, pronunțată de Tribunalul Iași, Secția II civilă-faliment, hotărâre pe care o menține.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică azi, 19 ianuarie 2015.

Președinte, A___ G_______	Judecător, C______-A________ S_____	Judecător, L______ P_________
	Grefier, A__-M____ P________

Redactat/Tehnoredactat: P.L.

Tehnoredactat: P.A.M.

2 exemplare/10.02.2015

Tribunalul Iași: C_____- B_____ M______