R O M Â N I A

CURTEA DE APEL TÂRGU M____

SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE C_________ ADMINISTRATIV ȘI FISCAL

Dosar nr. XXXXXXXXXXXXXXXX

DECIZIA Nr. 636/A

Ședința publică din 13 octombrie 2015

Completul compus din:

PREȘEDINTE C_______ B______ B_____

Judecător A_____ T____

Grefier E______ N___

Pe rol judecarea apelului formulat de pârâtul U___ A____, domiciliat în Târgu-M____, ______________________, ____________________, împotriva Sentinței nr.633 din 22.06.2015, pronunțată de Tribunalul Specializat M____, în dosarul nr.XXXXXXXXXXXXXXXX.

La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților, respectiv a pârâtului-apelant U___ A____ și a lichidatorului-intimat E_____ S___.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a prezentat referatul asupra cauzei de către grefier, după care:

Verificându-și din oficiu competența, în temeiul art. 131 Cod procedură civilă, Curtea reține că este competentă general, material și teritorial, să soluționeze prezenta cale de atac, având în vedere dispozițiile art. 8 alin. 1 din Legea nr. 85/2006.

Curtea constată că apelul a fost declarat și motivat în termenul procedural prevăzut de dispozițiile art. 468 alin. 1 Cod. proc.civ., fiind scutit de plata taxei judiciare de timbru în conformitate cu prevederile art. 29 din O.U.G. nr. 80/2013.

De asemenea, constată că nu se pune problema estimării duratei cercetării judecătorești, conform dispozițiilor art. 238 Cod. proc. civ., întrucât părțile nu au solicitat administrarea unor probe în calea de atac.

În raport de actele și lucrările dosarului, instanța reține cauza în pronunțare asupra apelului.

CURTEA DE APEL

Prin sentința nr. 633/22 iunie 2015 pronunțată de Tribunalul Specializat M____ în dosar nr. XXXXXXXXXXXXXXXX, s-a admis cererea formulată de lichidatorul judiciar, E_____ S.P.R.L., în contradictoriu cu pârâtul U___ A____, a fost obligat pârâtul să acopere pasivul debitorului, U___ A__ S.R.L, respectiv, să plătească suma de 12.012 lei, a fost obligat pârâtul să plătească cheltuielile efectuate în procedura de insolvență a debitorului.

Pentru a pronunța această hotărâre, judecătorul sindic a reținut că cererea de atragere a răspunderii membrilor organelor de conducere care au contribuit la ajungerea debitorului în insolvență, întemeiată pe art. 138 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, reprezintă o specie a răspunderii civile delictuale directe, adică o răspundere pentru fapta ilicită proprie, așa încât prezintă caracteristicile răspunderii delictuale. Ca o consecință, este necesar a fi întrunite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie: a) existența unui prejudiciu; b) săvârșirea unei fapte ilicite; c) raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu; d) vinovăția celui ce a săvârșit fapta ilicită. De asemenea, pentru atragerea răspunderii trebuie întrunite condițiile speciale ale răspunderii: a) calitatea de persoană care prin fapta sa ilicită a cauzat starea de insolvență a debitorului; b) săvârșirea uneia dintre faptele prevăzute de art. 138 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței.

În ceea ce privește prejudiciul, acesta constă, pentru creditorii debitorului, în ajungerea lui în stare de insolvență, dublată de insolvabilitatea lui, adică lipsa sumelor de bani sau a bunurilor care pot fi lichidate în scopul plății obligațiilor exigibile către creditori.

În ceea ce privește fapta ilicită, ea trebuie să se încadreze în una din categoriile prevăzute de art. 138 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, prevederea legii fiind limitativă.

În ceea ce privește legătura de cauzalitate, răspunderea este atrasă de săvârșirea uneia dintre faptele din categoriile prevăzute de lege care a cauzat concurat sau contribuit la ajungerea debitorului în stare de insolvență, deci indiferent dacă fapta săvârșită reprezintă o cauză directă, o cauză concurentă sau doar o împrejurare cu contribuție cauzală la producerea prejudiciului, conform teoriei indivizibilității cauzei cu condițiile, în care se apreciază că un element cauzal (cauză necesară) nu acționează singular și izolat, ci este, de cele mai multe ori, condiționat de împrejurări care, deși nu determină nemijlocit efectul (prejudiciul), îl favorizează sau îl circumstanțiază, astfel încât acestea alcătuiesc împreună cu cauza o unitate indivizibilă, în cadrul căreia dobândesc, prin interacțiune cu cauza, un rol cauzal.

În ceea ce privește vinovăția, răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie este o răspundere esențialmente subiectivă, deci va fi activată numai dacă există vinovăția autorului faptei ilicite prejudiciabile. Însă, în ceea ce privește existența și întinderea obligației autorului de a repara prejudiciul, nu are relevanță gradul de vinovăție cu care a săvârșit fapta ilicită prejudiciabilă, ci doar forma acesteia, care trebuie să fie intenția, fie în modalitatea intenției directe, fie în modalitatea intenției indirecte.

În cauză, judecătorul-sindic a reținut că pârâtul, în calitate de administrator statutar al debitorului, avea obligația să organizeze și să conducă contabilitatea debitorului în conformitate cu legea, conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 82/1991, precum și obligația predării gestiunii la încetarea mandatului ca efect al intrării debitorului în faliment, conform art. 3 pct. 30 din Legea nr. 85/2006, obligații care nu au fost respectate, astfel cum rezultă din raportul asupra cauzelor și împrejurărilor ajungerii debitorului în stare de insolvență, precum și din refuzul înfățișării în instanță pentru administrarea interogatoriului.

În ce privește conduita procesuală, a reținut că pârâtul a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepția prescripției extinctive a acțiunii în atragerea răspunderii, excepție pe care judecătorul-sindic a respins-o reținând prevederile art. 139 din Legea nr. 85/2006 din care rezultă că termenul de prescripție al acțiunii de atragere a răspundere întemeiată pe art. 138 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței nu poate începe să curgă înainte de deschiderea procedurii de insolvență a debitorului, deoarece este o acțiune specială în răspundere care poate fi inițiată și finalizată numai în cadrul procedurii insolvenței.

A mai reținut că pârâtul, deși legal citat, nu s-a înfățișat la termenul fixat pentru administrarea interogatoriului, așa încât sunt aplicabile prevederile art. 358 din Codul de procedură civilă.

În ceea ce privește fondul, judecătorul-sindic a reținut că singurul argument al pârâtului a fost că obligațiile de administrator au încetat odată cu numirea lichidatorului în temeiul Legii nr. 31/1990 (28.02.2006) și că pasivul actual al debitorului a fost cauzat de pasivitatea lichidatorului. Judecătorul sindic a subliniat că, chiar dacă de la data numirii lichidatorului până la deschiderea procedurii de insolvență a debitorului a trecut o perioadă de timp considerabilă (9 ani), situația juridică a fost cauzată de faptul că administratorul statutar al debitorului nu a plătit integral obligațiile fiscale aferente anului 1999, așa încât conform datelor din fișa sintetică totală debitorul avea la sfârșitul anului 2002 o obligație față de bugetul statului în cuantum de 2.739 lei, la care s-a calculat în continuare penalități și majorări.

În continuare, judecătorul-sindic a reținut că pârâtul a avut calitatea de administrator statutar al debitorului și faptul că acesta nu și-a respectat obligația legală de a organiza și conduce contabilitatea debitorului, în sensul că nu a ținut în continuare evidența contabilă în conformitate cu legea, nu a depus documentele prevăzute de lege la organul fiscal, nu a plătit integral obligațiile fiscale (aferente anului 1999, în cuantum de 2.739 lei, la care s-au calculat dobânzi și penalități), așa încât sunt aplicabile prevederile art. 138 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței; administratorul statutar nu a mai întocmit după un anumit moment (2000) documentele contabile, așa încât a reținut că se nasc prezumțiile simple că administratorul statutar nu și-a respectat obligația de organizare și conducere a contabilității în conformitate cu legea și a existenței legăturii de cauzalitate dintre această faptă și ajungerea societății în stare de insolvență, care nu au fost răsturnate de pârât.

În concluzie, a subliniat că sunt întrunite toate condițiile atragerii răspunderii pentru ajungerea debitorului în stare de insolvență, motiv pentru care, în temeiul art. 998 din Codul civil și art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, a admis cererea.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel pârâtul U___ A____, solicitând admiterea acestuia, cu consecința schimbării în tot a sentinței apelate în sensul admiterii excepției prescripției extinctive și respingerea cererii de angajare a răspunderii personale formulată de intimata reclamantă; în subsidiar, schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul admiterii în parte a cererii de angajare a răspunderii personale formulată de intimata reclamantă și obligării apelantului la acoperirea pasivului debitorului U___ A__ S.R.L, respectiv Ia plata sumei de 2.739 lei reprezentând TVA neachitată de către debitor.

În motivare, a arătat că, cu toate că instanța de fond a constatat că de la data numirii lichidatorului până la deschiderea procedurii de insolvență a trecut o perioadă de timp considerabilă (9 ani), nu a luat în considerare apărările sale formulate prin întâmpinare.

A subliniat că prin încheierea nr.1593/28.02.2006 a judecătorului delegat de la Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul M____, a fost numit lichidatorul care în conformitate cu dispozițiile art. 253 alin 3 din Legea nr.31/1990 avea obligația ca de la această dată să facă un inventar și să încheie un bilanț care să constate situația exactă a activului și pasivului societății.

Prin urmare, fapta ilicită de a nu achita suma de 2.739 lei cu titlul de TVA datorat de debitor și care se impută apelantului țin de perioada cât acesta a avut obligațiile de administrator și care au încetat la momentul numirii lichidatorului, respectiv la data de 28.02.2006.

Instanța de fond nu a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale care vizează instituția prescripției extinctive în această materie. A redat textul art. 139 din Legea nr.85/2006 și a subliniat că termenul de prescripție analizat curge împotriva titularului la acțiunea care se exercită, respectiv a lichidatorului judiciar, de la data numirii în această calitate.

Faptul că lichidatorul a cerut cu întârziere deschiderea procedurii insolvenței, obligat fiind de legiuitor conform art. 270 ind. 1 din Legea nr.31/1990, nu poate fi invocat cu succes împotriva apelantului.

Pe fondul cauzei, a arătat că instanța de fond, în mod eronat a reținut că „în susținerea cererii lichidatorul judiciar a solicitat încuviințarea probei cu.... precum și încuviințarea probei cu interogatoriul pârâtului”. Din analiza cererii introductive nu rezultă că lichidatorul ar fi solicitat încuviințarea acestei din urmă probe, iar aplicarea art. 358 Cod proc.civ de către instanță nu se impunea în contextul în care, prin răspunsul la interogatoriu nu ar fi putut releva alte împrejurări decât cele înfățișate în cuprinsul întâmpinării.

Corespunde adevărului că datoria debitorului față de bugetul consolidat al statului era în anul 1999 de 2.739 lei, reprezentând TVA. Însă, dacă lichidatorul ar fi acționat în termenul de prescripție de 3 ani, o aplicare corectă a legii ar fi generat accesorii în cuantum mult mai mic față de cel stabilit până la data 19.03.2014, data deschiderii procedurii insolvenței U___ A__ S.R.L.

A redat și prevederile art. 41 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, subliniind că nu poate fi obligat la plata sumei de 10.681 lei cu titlu de accesorii în contextul în care lichidatorul judiciar numit la data de 28.02.2006 nu și-a îndeplinit obligațiile ce-i reveneau conform art.253 alin. 3 din Legea nr. 31/1990.

Ca o consecință, a solicitat admiterea apelului.

În cauză nu a fost depusă întâmpinare.

Examinând legalitatea și temeinicia hotărârii atacate în limitele efectului devolutiv al acestei căi de atac reglementat de art. 476-478 Cod proc.civ., Curtea apreciază că apelul este nefondat, pentru următoarele considerente:

În primul rând, nu poate fi primită critica apelantului referitoare la modalitatea de soluționare a excepției prescripției de către judecătorul sindic.

Conform art. 139 din Legea nr. 85/2006, „Acțiunea prevăzută la art. 138 se prescrie în termen de 3 ani. Prescripția începe să curgă de la data la care a fost cunoscută sau trebuia cunoscută persoana care a cauzat apariția stării de insolvență, dar nu mai târziu de 2 ani de la data pronunțării deschiderii procedurii”.

Din analiza acestui text legal rezultă că dreptul la acțiunea reglementată de art.138 din Legea nr. 85/2006 se naște doar după deschiderea procedurii. Aceasta deoarece, doar de la acea dată societatea debitoare se află în situația-permisă descrisă de dispozițiile art. 138: aceea de debitor ajuns în stare de insolvență, astfel cum aceasta este definită de art. 3 pct. 1 din lege. Chiar dacă lichidatorul judiciar ar fi cunoscut faptele administratorilor anterior deschiderii procedurii, este cert că acesta nu poate acționa în temeiul art.138 din Legea nr. 85/2006 decât după deschiderea procedurii.

Curtea subliniază că, sub aspectul analizat, relevantă este și definiția scopului Legii nr. 85/2006, art. 2 statuând că „scopul prezentei legi este instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvență”. Iar acțiunea întemeiată pe prevederile art. 138 din Legea nr. 85/2006 este reglementată de legiuitor ca mijloc procedural pus la dispoziția persoanelor prevăzute de art. 138 alin. 1 și alin. 3, în vederea realizării scopului legii. Or, în contextul în care termenul de prescripție al dreptului la acțiune al practicianului în insolvență întemeiată pe art. 138 alin. 1 din lege s-ar aprecia că s-a născut anterior deschiderii procedurii (adică la data numirii lichidatorului în baza art. 253 din Legea nr. 31/1990, adică la 28 februarie 2006), se nesocotește tocmai acest scop al legii și despre care nu se poate vorbi decât, evident, după momentul deschiderea procedurii.

Pentru toate argumentele expuse, Curtea apreciază că nici susținerea faptului că, potrivit art. 253 al. 3 din Legea nr. 31/1990, lichidatorul era dator, îndată după preluarea funcției, ca împreună cu administratorii societății să facă un inventar și să încheie un bilanț, care să constate situația exactă a activului și pasivului societății, și să le semneze, respectiv faptul că art. 270 ind. 1 din Legea nr. 31/1990 prevede obligația lichidatorului de a cere deschiderea procedurii insolvenței în cazul în care societatea aflată în lichidare este în stare de insolvență, nu este de natură a conduce la concluzia că termenul de prescripție al dreptului material la acțiune întemeiată pe prevederile art.138 din Legea nr. 85/2006 a început să curgă anterior momentului deschiderii procedurii insolvenței. Aceasta deoarece, așa cum s-a subliniat anterior, constatarea stării de insolvență a avut loc doar la momentul deschiderii procedurii.

Așadar, în condițiile în care procedura insolvenței a fost deschisă la data de 23 septembrie 2015, iar la data de 27 noiembrie 2014 a fost întocmit de către lichidatorul judiciar raportul privind cauzele care au determinat ajungerea în faliment a debitoarei (filele 49-50 dosar faliment), acțiunea întemeiată pe prevederile art.138 din Legea nr.85/2006 la data de 23 februarie 2015 apare ca fiind formulată cu respectarea termenului de prescripție prevăzut de art.139 din Legea nr. 85/2006.

În continuare, Curtea reține că apelantul a mai arătat că instanța de fond în mod nelegal a reținut că lichidatorul judiciar ar fi solicitat administrarea probei cu interogatoriul prin cererea de chemare în judecată. Într-adevăr, o astfel de probă nu a fost solicitată prin cererea de angajare a răspunderii, dar a fost formulată la termenul de judecată din data de 22 aprilie 2015, termen la care a fost admisă. Faptul că apelantul a depus întâmpinare nu poate conduce la concluzia că în mod greșit a făcut instanța de fond aplicarea prevederilor art. 358 Cod proc.civ. Acest text legal statuează că „dacă partea, fără motive temeinice, refuză să răspundă la interogatoriu sau nu se înfățișează, instanța poate socoti aceste împrejurări ca o mărturisire deplină ori numai ca un început de dovadă în folosul aceluia care a propus interogatoriul”. Așadar, reținerea incidenței acestui text legal este lăsată de legiuitor la aprecierea judecătorului. Mai mult decât atât, prima instanță nu a reținut lipsa la interogatoriu ca o recunoaștere a pretențiilor practicianului în insolvență, judecătorul sindic stabilind starea de fapt prin raportare la probele administrate în cauză, analizând totodată apărările formulate de pârât prin întâmpinarea depusă la filele 17-18 dosar fond.

În ceea ce privește solicitarea formulată de apelant în subsidiar – aceea de obligare a sa la plata doar a sumei de 2.739 lei reprezentând TVA– Curtea apreciază că nici acesta nu este fondată.

În susținerea acesteia, apelantul a arătat că, atâta timp cât lichidatorul judiciar nu a solicitat deschiderea procedurii insolvenței mai devreme (apelantul s-a referit, din nou, la „termenul de prescripție de 3 ani”), cel dintâi nu poate fi obligat și la plata accesoriilor, sens în care a făcut referire și la art. 41 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 care statuează că „nici o dobândă, majorare sau penalitate de orice fel ori cheltuială, numită generic accesorii, nu va putea fi adăugată creanțelor născute anterior datei deschiderii procedurii”.

Însă, trebuie pornit de la faptul că cererea de angajare s-a formulat (și s-a admis) în baza art. 138 alin. 1 lit. d) din Legea nr. 85/2006 care prevede că, în cazul în care în raportul întocmit în conformitate cu dispozițiile art. 59 alin. (1) sunt identificate persoane cărora le-ar fi imputabilă apariția stării de insolvență a debitorului, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului, dacă „au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea”.

Dispozițiile art. 138 din Legea 85/2006 consacră o formă specială de răspundere delictuală, fiind așadar necesară o analiză a întrunirii condițiilor pentru angajarea răspunderii membrilor organelor de conducere: prejudiciul, faptă ilicită, raport de cauzalitate între faptă și prejudiciu și vinovăție.

Or, apărările amintite invocate de apelant nu sunt de natură a dovedi neîndeplinirea vreuneia dintre cele patru condiții amintite.

Cu toate că apelantul nu a arătat în concret care dintre aceste condiții nu ar fi întrunite, instanța de apel apreciază că argumentele invocate de acesta ar putea susține o neîndeplinire a condiției raportului de cauzalitate, ca urmare a intervenției faptei unui terț (aceasta în contextul în care apelantul a arătat că debitul principal nu ar fi generat accesorii în cuantumul care rezultă din tabelul de creanțe dacă lichidatorul judiciar ar fi solicitat deschiderea procedurii insolvenței mai devreme).

Însă, Curtea reține că în cauză apelantul nu a făcut dovada că a ținut contabilitatea conform cu legea, nepredând lichidatorului judiciar documentele financiar-contabile. De altfel, situația financiară a debitoarei s-a putut stabili de către practicianul în insolvență doar în baza bilanțului contabil depus la 31 decembrie 2000 la AJFP M____.

Ca o consecință, atragerea răspunderii apelantului se datorează faptei sale omisive.

Aspectul privind solicitarea de către lichidator a deschiderii procedurii insolvenței la mult timp după momentul numirii acestuia nu este de natură a-l exonera pe apelant de răspundere, condițiile acestei răspunderi fiind analizate în raport de momentul săvârșirii faptei omisive. Or, este evident că obligațiile accesorii debitului principal (și care s-a născut în perioada în care apelantul avea calitatea de administrator al debitoarei) sunt consecința directă a omisiunii ținerii în bună regulă a evidenței contabile, aceasta reprezentând din punct de vedere al dreptului civil, o faptă ilicită, care încalcă mai multe obligații stabilite de legislația specială în sarcina administratorului unei societăți comerciale (art. 73 alin. 1, lit. c) din Legea nr. 31/1990, art. 6-7, art. 26, art. 28 alin. 1 din Legea nr. 82/1991).

În plus, invocarea prevederilor art. 41 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 care statuează că „nici o dobândă, majorare sau penalitate de orice fel ori cheltuială, numită generic accesorii, nu va putea fi adăugată creanțelor născute anterior datei deschiderii procedurii”, nu are relevanță juridică în prezenta cauză, această apărare putând fi invocată de către apelant într-o eventuală contestație împotriva creanței fiscului înscrisă în tabelului preliminar de creanțe, conform art. 73 din Legea nr. 85/2006.

Ca o consecință, în baza art. 480 alin. 1 Cod proc.civ., va respinge apelul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge apelul formulat de pârâtul U___ A____, domiciliat în Târgu-M____, ______________________, ____________________, împotriva Sentinței nr.633 din 22.06.2015, pronunțată de Tribunalul Specializat M____, în dosarul nr.XXXXXXXXXXXXXXXX.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică din 13.10.2015.

Președinte, C_______ B______ B_____		Judecător, A_____ T____
	Grefier, E______ N___

Red./thred./C.B.B.

18.11.2015/4 ex.

Jud. fond/Tr. Spec. Ms./F_____ L______