Dosar nr. XXXXXXXXXXXXXXX (Număr în format vechi 903/2014)
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A V-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 1739/2014
Ședința publică de la 13 Octombrie 2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE E________ R___
JUDECĂTOR G_______ G______
JUDECĂTOR I_____ P______
GREFIER C_______ G_______ MIGLEȘ
********************
Pe rol soluționarea recursului formulat de recurenta reclamantă DIRECȚIA G_______ REGIONALA A FINANTELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI ÎN REPREZENTAREA ADMINISTRATIEI SECTOR 2 A FINANTELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr.1447/10.02.2014, pronunțată de Tribunalul București Secția a VII-a Civilă în dosarul nr.XXXXXXXXXXXXXXX, în contradictoriu cu intimatul pârât S_______ D___.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier , după care,
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probatorii de administrat Curtea reține cauza în pronunțare, văzând și că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 1447/10.02.2014, pronunțată de Tribunalul București Secția a VII-a Civilă în dosarul nr.XXXXXXXXXXXXXXX a fost respinsă ca inadmisibilă cererea formulată de reclamanta DIRECȚIA G_______ REGIONALA A FINANTELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI ÎN REPREZENTAREA ADMINISTRATIEI SECTOR 2 A FINANTELOR PUBLICE în contradictoriu cu pârâtul S_______ D___, prin care aceasta solicita atragerea răspunderii pârâtului, întemeiată pe dispozițiile art.138 lit. c din Lg.85/2006 modificată.
Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul a rețin ut următoarele:
La data de 16 noiembrie 2013 a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a VII-a comercială sub nr. XXXXXXXXXX12 cererea debitorului _____________, prin lichidator V____ V___ IPURL, desemnat de Oficiul Registrului Comerțului București, prin care acesta a solicitat deschiderea procedurii simplificate a falimentului debitoarei.
În motivare, a arătat că, prin încheierea nr. xxxxx/27 iunie 2006 judecătorul delegat la ORC București a dispus numirea lui sa în calitate de lichidator al debitorului _____________ în condițiile prevăzute de art. 237 și următoarele din Legea 31/1990, republicată. Debitorul se află în stare de insolvență, fiind în incapacitate vădită de plată a datoriilor exigibile către creditorii bugetari cu sumele de bani disponibile.
În susținerea cererii, a depus înscrisuri, în copie.
La data de 04.02.2013 s-a pronunțat Încheierea prin care s-a deschis procedura simplificată a falimentului împotriva debitoarei _____________ și a fost numit ca lichidator judiciar V____ V___ IPURL.
Pe parcursul desfășurării procedurii colective s-au mai formulat și alte declarații de creanță care au fost incluse în tabelul obligațiilor debitorului.
În cauză, lichidatorul judiciar a arătat că nu a identificat faptic în patrimonial debitorului bunuri mobile sau imobile care să fie valorificabile.
Prin urmare, la data de 10.06.2013 prin Sentința comercială nr. 5766, Tribunalul București Secția a VII-a comercială, prin judecătorul-sindic, a închis procedura insolvenței și a dispus radierea debitoarei din Registrul Comerțului.
La data de 5 iulie 2013 creditorul Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, ca urmare a modificării Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenței prin Legea nr. 167/2010, a înregistrat sub nr. XXXXXXXXXXXXXXX, cererea privind atragerea răspunderii patrimoniale a administratorilor S_______ D___ întemeiată pe art. 138 lit. d din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței în susținerea căreia a solicitat administrarea probei cu înscrisurile de la dosarul de fond nr. XXXXXXXXXX12.
Cererea de chemare în judecată a pârâtului S_______ D___ ce a avut calitatea de administrator al debitoarei este formulată în termeni generali, teoretici, fără a indica în concret ce fapte au fost săvârșite de administrator, cu ce se probează acestea. Reclamantul se rezumă doar la a indica o parte din elementele răspunderii civile delictuale, respectiv prejudiciul (reprezentat desigur de creanțele neachitate), vinovăția pârâtului, fără însă a arăta ce faptă ilicită a săvârșit pârâtul care a produs prejudiciul respectiv, iar legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu este demonstrată nu prin relația simplă cauză-efect, ci prin analogii și supoziții. În cerere sunt citate normele legale aplicabile în cauză, prezentându-se doar considerente teoretice pe marginea acestor norme, neindicându-se însă și faptele săvârșite de pârât prin care acesta a încălcat normele înscrise în art. 138 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței.
Pârâtul, deși legal citat, nu s-a prezentat în instanță să-și facă apărări.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele:
Cu privire la cererea de atragere a răspunderii instanța a reținut că pentru angajarea răspunderii potrivit prevederilor art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, în sarcina membrilor organelor de conducere trebuie îndeplinite cumulativ condițiile generale (existența unui prejudiciu; o faptă ilicită a unei persoane; existența raportului de cauzalitate între fapta ilicită a persoanei si prejudiciu; fapta ilicită să fi fost comisă cu una din formele de vinovăție). Pe lângă condițiile generale, art.138 prevede și condiții speciale pentru angajarea acestei forme de răspundere: persoanele care au săvârșit faptele ilicite trebuie să fie membrii organelor de supraveghere din cadrul societății sau de conducere.
Din informațiile furnizate de ORC București și din înscrisurile de la dosar rezultă că pârâtul a fost administratorul debitoarei.
În ceea ce privește societatea debitoare, față de aceasta, prejudiciul constă în ajungerea sa în stare de insolvență și declanșarea procedurii prevăzută de lege.
În cazul creditorilor, prejudiciul constă în diminuarea valorii reale a creanțelor pe care acesta le au față de debitoare.
Faptele ilicite săvârșite de organele de conducere sunt expres si limitativ prevăzute la lit. a) - g) ale art. 138 din lege.
Din formularea textului alin. 1 al art. 138 din lege rezultă că sunt răspunzători civil, membrii organelor de supraveghere din cadrul societății sau de conducere, precum și orice altă persoană „care a cauzat” starea de insolvență prin una din faptele enumerate.
Instanța a constatat că cererea creditorul nu indică acele fapte, în concret, săvârșite de către administratorul S_______ D___ și nu indică prin ce înscrisuri din dosar probează aceste fapte.
Creditorului și-a întemeiat cererea împotriva pârâților pe dispozițiile art. 138 lit. d) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței.
Fapta prevăzută la art. 138 lit. d) din lege, cuprinde trei ipoteze. Primele două ipoteze se refera la faptul că pârâtul a ținut o contabilitate fictivă și a făcut să dispară unele documente contabile, însă reclamanta nu a probat cele afirmate. Cea de-a treia ipoteză prevăzută de lit. d) a art. 138 din lege se referă la faptul că pârâtul nu a ținut o contabilitate în conformitate cu legea. Împrejurarea că debitorul nu a depus la dosar actele prevăzute de art. 28 din Legea 85/2006 în termenul prevăzut de art. 35 din lege, ori că nu a depus toate raportările contabile la organele fiscale ori la ORC, nu poate fi asimilată cu neîndeplinirea obligației de a ține contabilitatea în conformitate cu legea, în lipsa unor probe certe.
În ceea ce privește obligația pârâtului de a ține registrele cerute de lege, arată reclamanta, condiția impusă de legiuitor este că neîndeplinirea acesteia, adică neținerea unei contabilități în conformitate cu legea, să fi contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență. Așadar, simplul fapt că pârâtul nu ar fi ținut contabilitatea potrivit legii române nu este de natură să ducă la angajarea răspunderii lor în lipsa dovedirii raportului de cauzalitate între această faptă și ajungerea societății în stare de insolvență. Or, în speță, creditorului Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București nu a făcut dovada acestui raport de cauzalitate.
În concluzie, în speță nu ne aflam în nici una din ipotezele prevăzute de lit. d) a art. 138 din lege. Pentru aceste considerente cererea creditorului Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București a fost respinsă, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs recurenta reclamantă DIRECȚIA G_______ REGIONALA A FINANTELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI ÎN REPREZENTAREA ADMINISTRATIEI SECTOR 2 A FINANTELOR PUBLICE cauza fiind înregistrată sub același număr unic pe rolul Curții de Apel București - Secția a V- a Civilă.
În motivarea recursului se arată că urmare a notificării de deschidere a procedurii, DGFP-MB în reprezentarea AFP Sector 2, a formulat cerere de admitere a creanței prin care a solicitat înscrierea în tabelul obligațiilor debitoarei cu suma de 13.305 lei reprezentând obligații restante la bugetul general consolidat al statului conform fișei sintetice pe plătitor.
Creanța solicitată de recurentă a fost admisă și înscrisă de către administratorul judiciar atât în tabelul preliminar cât și în tabelul definitiv al obligațiilor debitoarei depus la dosarul cauzei.
Întrucât în speță nu a fost posibilă recuperarea creanțelor înscrise în tabelul definitiv al obligațiilor debitoarei _________________, recurenta a formulat cerere de atragere a răspunderii personale patrimoniale împotriva administratorului societății debitoare, întemeiată pe dispozițiile art. 138 alin. 1, lit. c) și alin. 3 din Legea nr. 85/2006, în vederea recuperării creanțelor.
Instanța de fond a respins ca neîntemeiată cererea formulată de recurentă.
Apreciază hotărârea instanței de fond lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea si interpretarea greșita a legii (art. 304 pct. 9 Cod procedura civila) si solicită modificarea acesteia pentru următoarele motive de fapt si temeiuri in drept:
Reține în primul rând faptul că răspunderea organelor de conducere pentru plata pasivului înregistrat de societatea debitoare este o răspundere civilă delictuală specială care intervine în situația în care faptele administratorilor au cauzat starea de insolvență a societății și aceasta este o stare de fapt care se asociază acțiunii sau omisiunii delictuoase a conducătorilor ei. Prin activități ce duc în mod vădit la starea de insolvență înțelege acele activități care, deși prejudiciabile pentru patrimoniul societății din punct de vedere financiar, sunt continuate în mod conștient și voit de membrii organelor de conducere.
Învederează instanței că prin faptele enumerate de art. 138 din Legea nr. 85/2006, intenția legiuitorului a fost aceea de a oferi creditorilor încă un mijloc procedural prin care să-și poată recupera creanțele, respectiv sancționarea membrilor organelor de conducere conform dispozițiilor art. 138 din Legea nr. 85/2006. Din modul în care a fost conceput acest text de lege rezultă că evidențierea existenței a cel puțin uneia din faptele prevăzute expres și limitativ este suficientă pentru a opera atragerea răspunderii patrimoniale, fără a mai fi nevoie de proba elementelor ce compun răspunderea civilă obișnuită.
Scopul reglementarii dispozițiilor art. 138 din Legea 85/2006 a fost acela de a determina apariția și menținerea unui climat economic sănătos, bazat pe doua principii fără de care acest deziderat nu poate fi realizat, respectiv: principiul apărării drepturilor creditorilor societăți față de faptele administratorilor care nu iau măsurile cerute de lege în cazul în care societatea se afla în încetare de plăți și principiul răspunderii administratorilor pentru continuarea unei activități care prejudiciază pe ceilalți creditori.
Recurenta apreciază că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 138 lit. c) în sensul că reprezentanții societății debitoare aveau obligația legală să nu dispună continuarea unei activități care ducea în mod vădit la încetarea de plăți, societatea înregistrând pierderi, astfel cum rezultă din raportul privind cauzele și împrejurările care au condus la apariția stării de insolvență a societății debitoare, întocmit de lichidatorul judiciar și depus la dosarul cauzei.
În vederea realizării acestui deziderat, legiuitorul a edictat art. 27 din Legea nr.85/2006 în care se arată că "debitorul aflat în stare de insolvență este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi, în termen de maxim 30 de zile de la apariția stării de insolvență" și "va putea să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi și debitorul în cazul căruia apariția stării de insolvență este iminentă".
Mai susține recurenta că în acest fel rezultă că administratorii unei societăți comerciale sunt obligați să solicite ei însăși aplicarea dispozițiilor Legii nr. 85/2006 nu numai în situația apariției stării de încetare de plați, ci chiar în situația în care această stare este iminentă. In acest sens, pentru a evita acumularea unor noi obligații restante, legiuitorul a stabilit chiar un termen limită pentru depunerea cererii, respectiv 30 de zile de la apariția stării de insolvență.
În această situație, formularea unei cereri întemeiată pe dispozițiile Legii nr.85/2006 nu este o opțiune, ci o obligație pe care administratorii nu o pot încălca, iar dispozițiile art. 138 lit. c) apar ca o sancțiune aplicată administratorilor pentru încălcarea dispozițiilor art. 27 din aceeași lege.
Potrivit dispozițiilor art. 72 din Legea nr. 31/1990 cu modificările și completările ulterioare, "obligațiile și răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat, or, conform art. 374 Cod comercial, "mandatul comercial este prezumat a fi cu caracter oneros, fiind cuprins în actul constitutiv sau în hotărârea adunării generale și este acceptat prin semnarea în Registrul Comerțului`. Prin urmare, acceptând desemnarea, administratorul stabilește un raport juridic contractual de mandat comercial cu societatea, răspunzând nu numai pentru dol, dar și pentru culpa comisă în executarea lui, culpă ce poate consta atât într-o acțiune, cât și într-o omisiune (neîndeplinirea unei acțiuni, ori neluarea unei măsuri atunci când acea acțiune sau acea măsură trebuie să fie întreprinsă de o anumită persoană).
Cu privire la prejudiciul cauzat recurentei, se susține că acesta derivă din starea de insolvență a debitorului și constă în imposibilitatea recuperării integrale, în condiții normale și la scadență a datoriilor, astfel cum rezultă din tabelul obligațiilor debitoarei.
Se creează astfel legătură de cauzalitate între fapta ilicită a administratorului societății debitoare (respectiv managementul defectuos al societății în sensul că a continuat să mai funcționeze deși pierderile din afacerile societății erau iminente) și prejudiciul creat (cauzat creditorilor prin neplata datoriilor așa cum rezultă din tabelul definitiv al obligațiilor societății debitoare depus la dosar) și constă în dezinteresul arătat în ceea ce privește funcționarea normală și în condiții de legalitate a societății.
Pentru argumentele de fapt și temeiurile în drept enunțate mai sus, solicită admiterea recursului și modificarea sentinței atacate în sensul admiterii cererii de atragere a răspunderii personale patrimoniale administratorului societății debitoare, d-nul S_______ D___ la plata pasivului rămas neacoperit al societății debitoare.
În drept, recurenta își întemeiază recursul pe dispozițiile 486 și următoarele Cod procedură civilă, coroborate cu cele ale Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenței și ale Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, cu modificările și completările ulterioare.
Analizând sentința recurată prin prisma criticilor invocate de recurentă în motivele de recurs, Curtea apreciază că recursul este nefondat și, în temeiul art. 312 alin. 1 rap. la art. 304 pct. 9 și art. 304 1 din C.pr. civ. urmează a fi respins, pentru următoarele considerente:
În ce privește aplicabilitatea art. 138 lit. c) din Legea nr. 85/2006 care reglementează răspunderea acestor persoane din conducerea societății debitoare atunci când acestea : ”au dispus în interes personal, continuarea unei activități care ducea în mod vădit persoana juridică la încetarea de plăți.”, dacă și numai dacă, prin aceasta „... au contribuit la ajungerea debitorului în această situație- în stare de insolvență- s.n. „ , Curtea reține că hotărârea judecătorului sindic este legală și temeinică deoarece nu a rezultat din probele administrate că administratorul a urmărit satisfacerea unor interese personale ale acestuia, iar pentru aceasta, a decis continuarea activității societății. Afirmarea de către recurentă a existenței interesului personal al pârâtului pentru continuarea unei activități care ducea în mod vădit la starea de insolvență, nu este bazată pe un suport probator concret, ci consituie o susținere cu caracter general care nu poate produce efecte juridice pe plan procesual, deoarece dispozițiile art. 1169 din C.civil prevăzute de Legea nr. 85/2006, mai ales în ce privește răspunderea persoanelor pevăzute la art. 138 din această lege.
În acest sens, Curtea reține ca și Tribunalul, că pentru aplicarea art. 138 din legea nr. 85/2006 este nevoie de întrunirea cumulativă a două condiții speciale: a) săvârșirea uneia sau mai multora dintre faptele prevăzute de acest text de lege și b) condiția ca acestea să fi fost cauzele stării de insolvență (la care se adaugă, desigur, condițiile generale ale răspunderii civile delictuale desprinse din art. 998-999 din C.civil) .
Or, în cauză, așa cum corect reține și prima instanță, nu s-a făcut dovada săvârșirii faptelor reglementate de art. 138 alin. 1 lit. a)-g) din legea nr. 85/2006 și a legăturii de cauzalitate dintre acestea și starea de insolvență, lichidatorul invocând numai lit. c) și d) și, mai mult decât atât, cauzele esențiale ale insolvenței nu s-au datorat unor fapte imputabile administratorului, ceea ce exclude atragerea răspunderii acestuia.
Mențiunile recurentei referitoare la răspunderea pe care administratorii o au pentru neîndeplinirea unor obligații legale prevăzute de Legea nr. 31/1990 republicată sunt lipsite de relevanță deoarece acestea privesc răspunderea generală a administratorului față de societate, în timp ce dispozițiile art. 138 din Legea nr.85/2006 reglementează o răspundere patrimonială specială, derogatorie de la dreptul comun ( care îl constituie legea nr. 31/1990) față de creditorii societății, condițiile prevăzute în legea specială fiind de strictă interpretare și aplicare, neputând fi extinse la alte situații prevăzute în legi generale (potrivit principiului exceptio est strictissimae interpretationis ______________________________>
Nici ideea unei prezumții de culpă în sarcina administratorului nu poate fi primită de către instanța de recurs, deoarece, așa cum și Curtea Constituțională prin mai multe decizii (Decizia nr. 905/16.09.2008, publicată în Monitorul Oficial nr. 697/14.10.2008, Decizia nr. 25/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea l, nr. 202 din 8 martie 2004, și prin Decizia nr. 82/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea l, nr. 120 din 19 februarie 2007, a constatat că dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 (ca și cele ale art. 137 din Legea nr. 64/1995), "nu instituie prezumția de culpă a persoanei a cărei răspundere se solicită a fi stabilită", ci prevăd în concret natura faptelor păgubitoare pentru societatea comercială debitoare, fapte care au contribuit la ajungerea acesteia în stare de insolvență și care pot antrena răspunderea unor persoane din organele sale de conducere. Stabilirea existenței unor asemenea fapte și a măsurii în care ele au contribuit la ajungerea în stare de insolvență a societății comerciale debitoare se face cu respectarea tuturor normelor procedurale aplicabile și în dreptul comun, pe baza unui probatoriu complet și pertinent. În cadrul acestui proces, persoana a cărei responsabilitate se cere a fi stabilită poate exercita fără nici o îngrădire dreptul la apărare precum și căile legale de atac.”
Cum recurentul nu a produs dovezi în acest sens, rezultă că în mod corect a fost respinsă cererea sa de atragere a răspunderii pârâtului.
În consecință, Curtea, în temeiul art. 312 alin. 1 rap. la art. 304 pct. 9 și art. 304 1 din C.proc civ., va respinge recursul declarat împotriva acestei sentințe, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurenta reclamantă DIRECȚIA G_______ REGIONALA A FINANTELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI ÎN REPREZENTAREA ADMINISTRATIEI SECTOR 2 A FINANTELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr.1447/10.02.2014, pronunțată de Tribunalul București Secția a VII-a Civilă în dosarul nr.XXXXXXXXXXXXXXX, în contradictoriu cu intimatul pârât S_______ D___, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 13 Octombrie 2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
E________ R___ G_______ G______ I_____ P______
GREFIER
C_______ G_______ MIGLEȘ
Red.Jud. E.R.
Tehnored.I.N./2 ex.
13.11.2014
………………………..
Tribunalul București Secția a VII-a Civilă
Judecător - sindic: P________ N______
Termeni și Condiții
Politica de confidențialitate
Politica Cookies
© Copyright Avocatura.com SRL 2003-2025