DOSAR NR. XXXXXXXXXXXXXXX

R O M Â N I A

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A VI-A CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ NR. 534

Ședința publică de la 20.02.2014

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE – A__ M____ G___

JUDECĂTOR – A_____ A____

JUDECĂTOR – I____ P_________

GREFIER - L_____ E____ A_____

Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Sector 4, împotriva sentinței civile nr. 3472 din 04.04.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă, în dosarul nr. XXXXXXXXXXXXXXX, în contradictoriu cu intimații B________ M________ N______ și C_____ M____ A_____.

La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care:

Având în vedere faptul că recurenta prin cererea de recurs a solicitat judecata în lipsă, potrivit dispozițiilor art. 242 alin. 2 C.pr.civ., Curtea reține cauza în pronunțare.

C U R T E A

Prin sentința civilă nr.3472/04.04.2013, pronunțată în dosarul nr.XXXXXXXXXXXXXXX, Tribunalul București Secția a VII a Civilă a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta DGFP București în reprezentarea AFP sector 4, în contradictoriu cu pârâții B________ M________ N______ și C_____ M____ A_____.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța fondului a constata că nu poate reține legătura de cauzalitate dintre faptele pârâtului și prejudiciul adus creditorilor, deoarece nu au fost aduse dovezi în acest sens.

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, în reprezentarea Administrației sectorului 4 a Finanțelor Publice prin care a solicitat modificarea sentinței în sensul admiterii cererii.

În motivarea cererii sale recurenta a arătat că instanța a procedat la soluționarea cererii cu interpretarea greșită a legii, caz prevăzut de dispozițiile art.304 pct.9 din Codul de procedură civilă. Se subliniază faptul că prin continuarea unei activități ineficiente reprezentanții debitoarei au încălcat dispozițiile art.27 din același act normativ, care instituie obligativitatea acestora de a se adresa tribunalului cu cerere pentru a fi supusă dispozițiilor acestei legi, în termen de 30 de zile de la apariția stării de insolvență. Consideră recurenta că formularea cererii nu este o opțiune a debitorului, ci o obligație pe care administratorul nu o poate încălca, iar în acest context dispozițiile art.138 lit.c reprezintă o sancțiune care trebuie aplicată administratorului, iar interesul este prezumat datorită faptului că mandatul în baza căruia a condus societatea este unul comercial.

Este evidențiat caracterul special al răspunderii membrilor organelor de conducere și administratorul este considerat culpabil, fără a mai produce alte dovezi împotriva acestuia, cu excepția aceleia de a se face constatarea ajungerii societății la stadiul de încetare de plăți.

În ceea ce privește fapta ilicită, se arată că aceasta constă în exercitarea unui management defectuos, în sensul că a dispus continuarea unei activități care ducea în mod vădit societatea debitoare în starea de insolvență.

Prejudiciul cert s-a stabilit, în opinia recurentei, cu prisosință în cursul desfășurării procedurii de lichidare judiciară.

Sub aspectul culpei se susține că izvorul răspunderii are sorginte delictuală și contractuală, iar în parcursul desfășurării procedurii de faliment intimații nu au făcut dovada existenței unor cauze care să îi absolve de obligațiile contractuale menționate.

În ceea ce privește legătura de cauzalitate, se arată că o societate comercială nu poate funcționa viabil în condițiile în care administratorii sau asociații săi manifestă un dezinteres total în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor minime pentru funcționarea societății, respectiv nu țin o contabilitate în conformitate cu prevederile legale, nu varsă la buget taxe și impozite, nu depun documentele contabile prevăzute de lege. Consideră recurenta că singurul rezultat previzibil al acestei atitudini este falimentul societății, acesta fiind și raportul de cauzalitate dintre fapte și prejudiciul creat creditorilor.

Apreciază recurenta că instanța a analizat eronat situația de fapt, în cauză fiind probate toate elementele necesare pentru angajarea răspunderii patrimoniale a pârâților.

În drept au fost invocate dispozițiile art.299 și următoarele Cod procedură civilă, Legea nr.31/1990, dispozițiile Legii nr.85/2006 și ale Legii nr.82/1991.

Analizând hotărârea atacată, prin prisma motivului de recurs invocat, Curtea apreciază nefondat recursul pentru următoarele considerente:

Răspunderea reglementată de art.138 din Legea nr. 85/2006 nu este o extindere a procedurii falimentului asupra membrilor organelor de conducere, ci una personală, care intervine numai atunci când, prin săvârșirea vreunei fapte din cele enumerate de textul de lege, aceștia au cauzat ajungerea societății debitoare în stare de insolvență.

Natura juridică a răspunderii reglementate de art.138 din Legea nr.85/2006 este cea a unei răspunderi speciale care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale.

Fiind vorba de o răspundere delictuală, înseamnă că, pentru a fi angajată, trebuie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, care reies din art.998-999 C.civ. (fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și culpa), condiții care capătă în această situație unele conotații speciale.

Faptele enumerate în dispozițiile art.138 din Legea nr.85/2006 trebuie să fi cauzat ajungerea debitoarei în stare de insolvență.

Recurenta susține aplicarea dispozițiilor art.138 lit.c) din Legea nr.85/2006, dar Curtea constată că ipoteza reglementată de textul de lege menționat mai sus nu se regăsește în cauză, aspect reținut în mod corect de judecătorul sindic.

Pentru a putea fi angajată răspunderea patrimonială a membrilor organelor de conducere ale unei societăți supuse procedurii colective, recurenta ar fi trebuit să dovedească atât săvârșirea de către intimații-pârâți a faptei reclamate, cât și legătura de cauzalitate dintre aceasta și ajungerea societății în stare de insolvență.

Pentru a atrage incidența dispozițiilor art.138 lit.c) din lege, recurenta ar fi trebuit să dovedească în concret că pârâții au decis continuarea activității societății în interes personal, deși aceasta ducea în mod vădit la încetarea de plăți. Nici în cadrul motivelor de recurs reclamanta nu a arătat interesul personal a cărui satisfacere a urmărit-o partea adversă prin continuarea activității.

În acest cadru, recurenta a declarat că pârâții nu a recurs la posibilitatea declanșării procedurii insolvenței de la momentul constatării stării de insolvență, dar nu a demonstrat că aceștia au continuat activitatea socială doar pentru satisfacerea unui interes personal. Simplele aserțiuni ale recurentei, nesusținute de nici o probă, nu sunt suficiente pentru ca instanța să angajeze răspunderea patrimonială a unei persoane, deoarece părților le revine sarcina de a-și dovedi afirmațiile, în condițiile art. 1169 C.civ., iar invocarea prevederilor art.138 din Legea nr.85/2006 nu atrage automat răspunderea membrilor organelor de conducere, întrucât legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere în sarcina acestora, ci a prevăzut posibilitatea atragerii acestei răspunderi, după administrarea de dovezi care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a cauzat ajungerea societății în stare de insolvență.

Prin urmare, apreciind că nu se poate reține în sarcina intimaților-pârâți săvârșirea faptei prevăzute de art.138 lit. c) din Legea nr.85/2006, Curtea constată că judecătorul-sindic a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, a cărei confirmare se impune, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. 1 C.proc.civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de recurenta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Sector 4, împotriva sentinței civile nr. 3472 din 04.04.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă, în dosarul nr. XXXXXXXXXXXXXXX, în contradictoriu cu intimații B________ M________ N______ și C_____ M____ A_____, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică de la 20 februarie 2014.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

A__ M____ G___ A_____ A____ I____ P_________

GREFIER,

L_____ E____ A_____

Red.AMG/2ex/17 martie 2014

Jud. Fond R______ E____

Tribunalul București Secția a VII-a Comercială