R O M Â N I A

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A V-A CIVILĂ

Dosar nr. XXXXXXXXXXXXX (Număr în format vechi 374/2014)

DECIZIA CIVILĂ NR. 884/R

Ședința publică de la 08 Aprilie 2014

Completul compus din:

PREȘEDINTE E____-S_____ R____

Judecător P___ P______

Judecător C_______ G_______ I___

Grefier M_____ – A____ P________

********

Pe rol judecarea recursului formulat de recurenta reclamantă DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTOR 6 A FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr.9646 din data de 15.11.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VII-a Civilă în dosarul nr.XXXXXXXXXXXXX având ca obiect procedura insolvenței – art.138 din Legea nr.85/2006, în contradictoriu cu intimatul pârât C______ V_____.

La apelul nominal făcut în ședință publică părțile nu au răspuns.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:

Nemaifiind cereri prealabile formulate sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare, făcând aplicarea dispozițiilor art.242 alin.2 Cod de procedură civilă astfel cum s-a solicitat în cauză.

CURTEA,

Asupra cauzei civile de față:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a VII-a Civilă sub nr.XXXXXXXXXXXXX, reclamanta DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRATIEI FINANTELOR PUBLICE SECTOR 6 a solicitat angajarea răspunderii patrimoniale a pârâtului C______ V_____, în baza art.138 lit.c) din Legea nr.85/2006 și obligarea acestuia la suportarea pasivului neacoperit al debitoarei ______________________.

Prin sentința civilă nr.9646 din 15.11.2013 tribunalul a respins această cerere ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această hotărâre judecătorul - sindic a reținut că pentru angajarea răspunderii potrivit prevederilor art.138 alin.1 din Legea nr.85/2006, în sarcina membrilor organelor de conducere trebuie îndeplinite cumulativ atât condițiile generale (existenta unui prejudiciu; o faptă ilicită a unei persoane; existența raportului de cauzalitate între fapta ilicită a persoanei și prejudiciu; fapta ilicită să fi fost comisă cu una din formele de vinovăție), cât și condițiile speciale prevăzute de art.138 pentru angajarea acestei forme de răspundere (persoanele care au săvârșit faptele ilicite trebuie să facă parte din organele de supraveghere sau de conducere ale debitorului precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului).

Reclamantul și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art.138 lit.c) din Legea nr.85/2006, însă nu a făcut dovada săvârșirii de către pârât a faptelor respective.

În conformitate cu prevederile art.1169 Cod civil și cu principiul general de drept – actori incumbit probation – reclamantul trebuia să dovedească existența cumulativă a elementelor generale și speciale ale răspunderii patrimoniale.

A reținut judecătorul-sindic că reclamantul s-a rezumat, în general, la invocarea unor aspecte teoretice privind angajarea răspunderii în condițiile art.138 din Legea nr.85/2006, fără să arate în concret care sunt faptele care se încadrează în aceste dispoziții.

Reclamantul nu numai că nu a făcut dovada faptelor invocate din punct de vedere teoretic, dar nici nu a arătat care este legătura de cauzalitate dintre încălcarea unor norme dintr-o lege specială și starea de insolvență a debitoarei.

În speță, reclamanta a făcut doar afirmații generice referitoare la continuarea activității în interes personal, fără a indica, în concret, elemente care să ducă la concluzia îndeplinirii condițiilor prevăzute la art.138 lit. c) din lege. Simpla continuare a unei activități nerentabile, care duce vădit la insolvență, nu este suficientă pentru stabilirea răspunderii dacă nu este făcută și dovada interesului personal.

În consecință, instanța de fond a respins cererea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, reclamanta DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTOR 6 A FINANȚELOR PUBLICE, acesta fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel București – Secția a V-a Civilă sub același număr unic XXXXXXXXXXXXX.

În motivarea recursului reclamanta a arătat că hotărârea instanței de fond este lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea și interpretarea greșită a legii (art.304 pct.9 Cod procedură civilă).

Recurenta a invocat faptul că răspunderea organelor de conducere pentru plata pasivului înregistrat de societatea debitoare este o răspundere civilă delictuală specială, reglementată de art.138 din legea insolvenței. Din modul în care a fost conceput acest text de lege rezultă că evidențierea existenței a cel puțin uneia din faptele prevăzute expres și limitativ este suficientă pentru a opera atragerea răspunderii patrimoniale, fără a mai fi nevoie de proba elementelor ce compun răspunderea civilă obișnuită.

S-a susținut că scopul edictării dispozițiilor art.138 a fost acela de a determina apariția și menținerea unui climat economic sănătos, bazat pe două principii și anume: principiul apărării drepturilor creditorilor societății față de faptele administratorilor care nu iau măsurile cerute de lege în cazul în care societatea se află în încetare de plăți și principiul răspunderii administratorilor pentru continuarea unei activități care prejudiciază pe ceilalți creditori.

Recurenta a apreciat că în cauză sunt incidente dispozițiile art.138 lit.c) din lege, intimatul-pârât având obligația legală să nu dispună continuarea unei activități care ducea în mod vădit la încetarea de plăți. Intimatul-pârât avea obligația (iar nu opțiunea) formulării unei cereri întemeiată pe dispozițiile legii insolvenței, conform art.27, iar dispozițiile art.138 lit.c) apar ca o sancțiune aplicată administratorilor pentru încălcarea dispozițiilor art.27 din lege.

Recurenta a invocat faptul că mandatul administratorului este un mandat comercial, cu titlu oneros, astfel că intimatul-pârât răspunde și pentru culpa cea mai ușoară, nu numai pentru dol.

Legătura de cauzalitate între fapta ilicită a intimatului-pârât (managementul defectuos al societății în sensul că a continuat să mai funcționeze deși pierderile din afaceri erau iminente) și prejudiciul creat (cauzat prin neplata datoriilor așa cum rezultă din tabelul definitiv al obligațiilor societății debitoare) constă în dezinteresul arătat în ceea ce privește funcționarea normală și în condiții de legalitate a societății.

Față de motivele invocate, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului și modificarea sentinței atacate în sensul admiterii cererii de atragere a răspunderii personale patrimoniale a intimatului-pârât.

În drept, recurenta a invocat dispozițiile art.486 și urm. din Noul Cod de procedură civilă, ale legii nr.85/2006 și ale legii nr.31/1990.

Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate și a probelor administrate, văzând și dispozițiile art.3041 Cod procedură civilă, Curtea constată că recursul este nefondat și îl va respinge în baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil Curtea precizează că prezenta cauză este supusă dispozițiilor Codului de procedură civilă de la 1865, conform art.25 din Noul Cod de procedură civilă și art.3 din legea nr.76/2012, data începerii procesului fiind data începerii procedurii insolvenței (ce este anterioară intrării în vigoare a Noului Cod de procedură civilă), cererea de angajare a răspunderii întemeiată pe art.138 fiind o cerere incidentală în procedura insolvenței.

Recurenta-creditoare a solicitat atragerea răspunderii patrimoniale a intimatului–pârât C______ V_____ întemeiată pe dispozițiile articolului 138 alineat 1 litera c) din legea nr.85/2006, astfel cum rezultă din cererea formulată de aceasta.

Curtea apreciază că dispozițiile art.138 din Legea nr.85/2006 instituie răspunderea civilă delictuală a membrilor organelor de conducere ale societății debitoare. Pentru antrenarea acestei răspunderi este necesară proba elementelor cumulative prevăzute de art. 998–999 Cod civil. În plus, articolul 138 impune ca atragerea răspunderii să intervină în funcție de o calitate determinantă a persoanei fizice raportat la debitorul aflat în insolvență, pentru faptele anume prevăzute la literele a)-g), dar și în condițiile în care se dovedește legătura de cauzalitate dintre aceste fapte și starea de insolvență a societății lichidate.

Față de aceste considerente, Curtea apreciază că dispozițiile art.138 din legea nr.85/2006 nu instituie nici o prezumție, nici măcar relativă, recurenta având obligația de a le proba în întregime și cumulativ, conform articolului 1169 Cod civil.

Prin urmare, Curtea va înlătura argumentele aduse de recurenta-reclamantă în legătură cu lipsa necesității de a proba toate elementele ce compun răspunderea întemeiată pe art.138 din legea insolvenței și cu prezumarea culpei administratorului bazată pe mandatul comercial, aceste argumente fiind străine de caracterul delictual al răspunderii speciale a membrilor organelor de conducere.

În speță, doar condiția prejudiciului a fost dovedită, căci pasivul societății debitoare nu a fost acoperit în urma desfășurării procedurii prevăzută de Legea nr.85/2006.

În ceea ce privește fapta, Curtea apreciază că aceasta trebuia să se circumscrie dispozițiilor art.138 alin.1 lit.c) din lege (dispunerea, în interes personal, a continuării unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți), acestea fiind limitele învestirii instanței de fond de către recurentă.

Recurenta nu a dovedit, nici în fond și nici în recurs, săvârșirea unor asemenea fapte de către intimatul-pârât. De altfel, și în recurs creditoarea s-a limitat la invocarea unor aspecte generale privind angajarea răspunderii, fără o indicare concretă a faptelor săvârșite de intimat. Calitatea acestuia de administrator al debitoarei nu poate duce la concluzia că a săvârșit fapte care să poată fi încadrate în dispozițiile art.138 din lege, pentru a se putea atrage răspunderea patrimonială, în lipsa unor probe certe.

Curtea arată că desfășurarea unei activități comerciale este prezumată a fi în interesul societății și nu al organelor de conducere, iar recurenta nu a răsturnat această prezumție, nedovedind interesul personal al intimatului-pârât în continuarea activității comerciale și nici că această continuare a activității ducea în mod vădit la încetare de plăți.

Dezinteresul intimatului-pârât în funcționarea normală a societății, managementul defectuos și pasivitatea administratorului, aspecte invocate de către recurentă, nu pot fi reținute ca echivalând cu dispunerea continuării în interes personal a activității, având ca rezultat încetarea de plăți, faptă reținută de lit. c) a art. 138; de altfel, recurenta nu numai că nu a probat, dar nici nu a invocat/indicat activitățile care ar fi continuat în interes personal. Simpla nedeclarare la timp a insolvenței nu poate echivala cu fapta indicată de art.138 lit.c) atât timp cât, de la momentul insolvenței reale (iar nu declarate), activitatea putea înceta de facto.

De altfel, în ceea ce privește invocarea de către recurentă a nesocotirii de către intimat a obligației de a solicita aplicarea dispozițiilor legii nr.85/2006, Curtea precizează că alin.1 al art.27 are în vedere obligația societății debitoare de a solicita deschiderea procedurii reglementată de legea nr.85/2006 în termen de maxim 30 de zile de la apariția stării de insolvență, iar alineatul 2 are în vedere posibilitatea societății debitoare de a formula o astfel de cerere în cazul în care apariția stării de insolvență este iminentă. Prin urmare, încălcarea dispozițiilor alineatului 1 nu constituie motiv de ajungere în insolvență, căci această stare este deja instalată (iar pe de altă parte nu se circumscrie faptelor prevăzute de articolul 138), iar alineatul 2 are în vedere posibilitatea și nu obligația societății debitoare de a formula cererea în caz de apariție a stării de insolvență iminentă. Ca atare, câtă vreme debitoarea are doar dreptul de a cere deschiderea procedurii, nu și obligația legală de a face, în cazul în care nu se adresează tribunalului aceasta comite o omisiune căreia îi lipsește caracterul ilicit.

Concluzionând, Curtea apreciază că nerespectarea dispozițiilor art.27 din Legea nr.85/2006 nu se circumscrie faptei prevăzute de articolul 138 litera c) din lege și nici nu respectă cerința impusă de acest text ca fapta (omisiunea) să fi cauzat starea de insolvență a societății debitoare.

Toate motivele de recurs invocate de recurentă reprezintă afirmații întemeiate pe prezumții simple, fără nicio probă certă a săvârșirii faptelor prevăzute de art.138 lit. c) de către intimatul-pârât.

În concluzie, Curtea constată că recurenta nu a făcut decât dovada prejudiciului. În lipsa dovedirii săvârșirii faptelor prevăzute de art.138 lit.c), a raportului de cauzalitate între aceste fapte și ajungerea societății debitoare în stare de insolvență, angajarea răspunderii patrimoniale în baza art.138 din legea nr.85/2006 nu poate fi antrenată.

Prin urmare, hotărârea recurată este legală și temeinică, fiind în concordanță atât cu probele administrare în cauză, cât și cu dispozițiile legale invocate, criticile formulate fiind fără temei.

PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul formulat de recurenta reclamantă DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTOR 6 A FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr.9646 din data de 15.11.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VII-a Civilă în dosarul nr.XXXXXXXXXXXXX având ca obiect procedura insolvenței – art.138 din Legea nr.85/2006, în contradictoriu cu intimatul pârât C______ V_____, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică de la 08 Aprilie 2014.

Președinte, E____-S_____ R____	Judecător, P___ P______	Judecător, C_______ G_______ I___
	Grefier, M_____ A____ P________

Red. Jud. ESR

Tehnoredactat: ESR

2 ex./24.04.2014

Tribunalul București - Secția a VII-a Civilă

Jud. sindic: Z_____ M____