Dosar nr. XXXXXXXXXXXXXXX (Număr în format vechi XXXXXXXXX)

R O M Â N I A

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A VI-A CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ Nr. 1853A/2015

Ședința publică de la 18 Noiembrie 2015

Completul compus din:

PREȘEDINTE I_____ G________

JUDECĂTOR V_______ D_______

GREFIER M_____ I______

Pe rol fiind soluționarea cererii de apel formulată de apelanta D_______ G_______ REGIONALA A FINANTELOR PUBLICE BUCURESTI în reprezentarea ADMINISTRATIEI SECTORULUI 6 A FINANTELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr. 6224 din data de 30.06.2015 pronunțată de Tribunalul București Secția a VII-a Civilă în dosarul nr. XXXXXXXXXXXXXXX, în contradictoriu cu intimata B____ S____ C_____.

La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier după care, se învederează instanței că apelanta prin cererea de apel a solicitat și judecarea cauzei în lipsă, conform art. 411 C.p.c.

Curtea constată cauza în stare de judecată și o reține în pronunțare.

C U R T E A

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr. XXXXXXXXXXXXXXX, creditorul Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice, în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Sectorului 6 București, a chemat în judecată pârâta B____ S____ C_____, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să o oblige la suportarea pasivului debitorului _______________ SRL în cuantum de 103.997 lei, reprezentând obligații fiscale restante datorate bugetului de stat conform fișei sintetice pe plătitor.

În drept au fost invocate dispozițiilor art.138 alin.1 lit.c) și d) din Legea nr.85/2006.

Deși legal citată, pârâta nu a depus întâmpinare.

Prin sentința civilă nr.6224 din 30.06.2015 judecătorul sindic a respins cererea privind atragerea răspunderii formulată în temeiul prevederilor art.138 din Legea nr.85/2006 privind procedura insolvenței de reclamantul D_______ G_______ REGIONALA A FINANTELOR PUBLICE BUCURESTI, în reprezentarea ADMINISTRATIEI SECTOR 6 A FINANTELOR PUBLICE, în contradictoriu cu pârâta B____ S____ C_____ ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că în speță, creditorul a făcut doar afirmații generice referitoare la nerespectarea dispozițiilor referitoare la obligația ținerii contabilității fără a indica, în concret, elemente care să ducă la concluzia îndeplinirii condiției prevăzute la art.138 lit.d) din lege. Calitatea pârâtei de administrator al debitorului nu poate duce la concluzia că acesta a săvârșit fapte care să poată fi încadrate în dispozițiile art.138 lit.d) din lege, pentru a se putea atrage răspunderea lor, în lipsa unor probe certe.

Fapta prevăzută la art.138 lit. d) din lege, cuprinde trei ipoteze. Primele două ipoteze se refera la faptul că pârâta a ținut o contabilitate fictivă și au făcut să dispară unele documente contabile, însă creditorul nu a probat cele afirmate. Cea de-a treia ipoteză prevăzută de lit. d) a art. 138 din lege se referă la faptul că pârâta nu a ținut o contabilitate în conformitate cu legea. Împrejurarea că debitorul nu a depus la dosar actele prevăzute de art.28 din Legea nr.85/2006 în termenul prevăzut de art.35 din lege, ori că nu a depus raportările contabile la organele fiscale ori la ORC, nu poate fi asimilată cu neîndeplinirea obligației de a ține contabilitatea în conformitate cu legea, în lipsa unor probe certe.

Oricum, în ceea ce privește obligația pârâtei de a ține registrele cerute de lege, condiția impusă de legiuitor este că neîndeplinirea acesteia, adică neținerea unei contabilități în conformitate cu legea, să fi contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență. Așadar, simplul fapt că pârâta nu ar fi ținut contabilitatea potrivit legii române nu este de natură să ducă la angajarea răspunderii lor, în lipsa dovedirii raportului de cauzalitate între această faptă și ajungerea societății în stare de insolvență. Or, în speță, creditorul nu a făcut dovada acestui raport de cauzalitate.

Cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 138 lit. c din legea insolvenței, conform cărora angajarea răspunderii patrimoniale are loc atunci când pârâta a dispus în interes personal continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți, judecătorul sindic a reținut că în speță nu s-a făcut în nici un fel dovada incidenței acestui text de lege.

În acest sens, pentru aplicarea art.138 lit.c, creditorul trebuie să explice în ce au constat faptele, activitățile desfășurate de administrator în interes personal și care ar fi dus în mod inevitabil debitorul la încetarea de plăți, nefiind relevante argumentele potrivit cărora simplul fapt că nu s-a solicitat aplicarea dispozițiilor Legii nr.85/2006 și s-a continuat desfășurarea activității ar fi suficient pentru atragerea răspunderii în temeiul acestui text de lege.

Dezinteresul și managementul defectuos invocate de reclamant la modul foarte general, chiar dacă ar fi cauzat pierderi în patrimoniul debitorului, nu constituie o cauză de atragere a răspunderii, neregăsindu-se printre cele prevăzute de art. 138 din lege.

Împotriva acestei soluții, în termen legal, a declarat apel creditoarea Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, în reprezentarea Administrației Sector 6 a Finanțelor Publice, solicitând modificarea sentinței civile nr. 6224 din 30.06.2015 pronunțată de Tribunalul București - Secția a Vll-a Civilă în dosarul nr. XXXXXXXXXXXXXXX, în sensul admiterii cererii de atragere a răspunderii personale patrimoniale a membrilor organelor de conducere a _______________ SRL.

În motivare se arată că prin faptele enumerate de art. 138 din Legea nr. 85/2006, intenția legiuitorului a fost aceea de a oferi creditorilor încă un mijloc procedural prin care să-și poată recupera creanțele, respectiv sancționarea membrilor organelor de conducere conform dispozițiilor art. 138 din Legea nr. 85/2006. Din modul în care a fost conceput acest text de lege rezultă că evidențierea existenței a cel puțin uneia din faptele prevăzute expres și limitativ este suficientă pentru a opera atragerea răspunderii patrimoniale, fără a mai fi nevoie de proba elementelor ce compun răspunderea civilă obișnuită.

Apreciază apelanta că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 138 lit. c), în sensul că reprezentanții societății debitoare aveau obligația legală să nu dispună continuarea unei activități care ducea în mod vădit la încetarea de plăți, societatea înregistrând pierderi, astfel cum rezultă din raportul privind cauzele și împrejurările care au condus la apariția stării de insolvență a societății debitoare, întocmit de lichidatorul judiciar și depus la dosarul cauzei.

Administratorii unei societăți comerciale sunt obligați să solicite ei înșiși aplicarea dispozițiilor Legii nr.85/2006 nu numai în situația apariției stării de încetare de plăți, ci chiar în situația în care această stare este iminentă, în acest sens, pentru a evita acumularea unor noi obligații restante, legiuitorul a stabilit chiar un termen limită pentru depunerea cererii, respectiv 30 de zile de la apariția stării de insolvență.

Se mai susține că, acceptând desemnarea, administratorul stabilește un raport juridic contractual de mandat comercial cu societatea, răspunzând nu numai pentru dol, dar și pentru culpa comisă în executarea lui, culpă ce poate consta atât într-o acțiune, cât și într-o omisiune.

Referitor la incidența art. 138 lit. d), apelanta susține că debitoarea figurează cu declarații fiscale nedepuse la organul fiscal, iar ultimul bilanț contabil depus este cel de la data de 31.12.2010. Se apreciază că nedepunerea de către debitoare a actelor și documentelor contabile instituie o prezumție relativă a neținerii contabilității în conformitate cu legea.

Prin nedepunerea documentelor se creează premisele eludării legii, ținerii unei contabilități fictive sau chiar a unei duble contabilități.

Cu privire la prejudiciul cauzat, acesta derivă din starea de insolvență a debitorului și constă în imposibilitatea recuperării integrale, în condiții normale și la scadență a datoriilor, astfel cum rezultă din tabelul obligațiilor debitoarei.

Se creează astfel și legătura de cauzalitate între fapta ilicită a administratorului societății debitoare și prejudiciul creat și constă în dezinteresul arătat în ceea ce privește funcționarea normală și în condiții de legalitate a societății.

În drept, au fost invocate dispozițiile art.466 și următoarele Cod procedură civilă, coroborate cu cele ale Legii nr.85/2006 privind procedura insolvenței și ale Legii nr.31/1990 privind societățile comerciale, cu modificările și completările ulterioare.

Analizând apelul prin prisma motivelor invocate de apelantă Curtea apreciază că acesta nu este fondat pentru următoarele considerente:

Răspunderea reglementată de art. 138 din Legea nr. 85/2006 nu este o extindere a procedurii falimentului asupra membrilor organelor de conducere, ci una personală, care intervine numai atunci când, prin săvârșirea vreunei fapte din cele enumerate de textul de lege, aceștia au cauzat ajungerea societății debitoare în stare de insolvență.

Natura juridică a răspunderii reglementate de art.138 din Legea nr.85/2006 este cea a unei răspunderi speciale, care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale, și nu este o răspundere contractuală.

Fiind vorba de o răspundere delictuală, așa cum în mod corect a reținut și prima instanță, pentru a fi angajată, trebuie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, respectiv existența unei fapte ilicite, a prejudiciului, a legăturii de cauzalitate și a culpei, condiții care capătă în această situație unele conotații speciale.

În privința faptei prevăzută de art.138 alin.1 lit.c) din Legea nr.85/2006, apelanta susține că aceasta rezultă din dezinteresul manifestat de administratorii debitoarei în sensul achitării datoriilor acesteia, fapt ce ar fi accentuat incapacitatea de plată, ducând astfel la generarea stării de insolvență.

Curtea constată însă că activitatea nerentabilă și managementul defectuos, constând în dezinteresul total în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor minime pentru funcționarea societății și lipsa eforturilor pozitive în redresarea acesteia, așa cum în mod corect a reținut și prima instanță, chiar dacă ar fi cauzat pierderi în patrimoniul debitoarei, nu constituie o cauză de atragere a răspunderii, neregăsindu-se printre cele prevăzute în mod expres și limitativ de art.138 din lege și neputând fi asimilată cu fapta de a fi dispus, în interes personal, continuarea activității care ducea în mod vădit la încetarea de plăți.

Răspunderea pârâtei nu se poate atrage dacă aceasta nu a formulat cererea de deschidere a procedurii în termen de 30 de zile de la apariția stării de insolvență, întrucât aceasta este o faptă ulterioară apariției insolvenței, or dispozițiile art.138 din lege reglementează o răspundere specială, care se poate angaja pentru fapte anterioare apariției insolvenței și care au cauzat starea de insolvență.

În privința faptei reglementată de dispozițiile art.138 alin.1 lit.d) din Legea nr.85/2006, Curtea apreciază că neîntocmirea evidențelor contabile este de natură a face imposibilă stabilirea fenomenelor negative care au declanșat în final procedura insolvenței, și în nici un caz nu este de natură a dovedi în concret săvârșirea faptei prevăzută de lit.d). Aserțiunile apelantei, constând în prezumții simple, deduse din împrejurarea nedepunerii la dosar a documentelor contabile, nesusținute de nici o probă concretă, nu sunt suficiente pentru ca instanța să angajeze răspunderea patrimonială a unei persoane, deoarece părților le revine sarcina de a-și dovedi afirmațiile, în condițiile art. 249 Cod Procedură Civilă, iar invocarea prevederilor art.138 din Legea nr.85/2006 nu atrage automat răspunderea membrilor organelor de conducere, întrucât legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere în sarcina acestora, ci a prevăzut posibilitatea atragerii acestei răspunderi, după administrarea de dovezi care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a cauzat ajungerea societății în stare de insolvență.

De asemenea, angajarea răspunderii în temeiul art.138 din Legea nr.85/2006 nu poate constitui o sancțiune pentru atitudinea procesuală a pârâtei intimate sau pentru refuzul de colaborare al acesteia cu lichidatorul judiciar, împrejurări oricum ulterioare intrării în insolvență.

Referitor la susținerea apelantei în sensul că în cauză ar fi incidente regulile răspunderii contractuale derivând din contractul de mandat al administratorului, Curtea constată că o astfel de răspundere poate fi angajată numai în relațiile administratorului cu societatea, cea care i-a dat mandatul de reprezentare. În relațiile cu terții însă, sunt aplicabile condițiile răspunderii civile delictuale, condiții a căror îndeplinire nu a fost dovedită de apelantă.

Prin urmare, apreciind că nu se poate reține în sarcina intimatei-pârâte săvârșirea faptelor prevăzute de art.138 lit.c) și d) din Legea nr. 85/2006, Curtea constată că judecătorul-sindic a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, a cărei confirmare se impune, motiv pentru care, în temeiul art. 480 Cod Procedură Civilă, va respinge apelul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge apelul formulat de apelanta D_______ G_______ REGIONALA A FINANTELOR PUBLICE BUCURESTI în reprezentarea ADMINISTRATIEI SECTORULUI 6 A FINANTELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr. 6224 din data de 30.06.2015 pronunțată de Tribunalul București Secția a VII-a Civilă în dosarul nr. XXXXXXXXXXXXXXX, în contradictoriu cu intimata B____ S____ C_____ ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică azi, 18.11.2015.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR GREFIER

I_____ G________ V_______ D_______ M_____ I______

Red.I.G./dact.I.G.