ROMÂNIA

CURTEA DE APEL PLOIEȘTI

SECȚIA I CIVILĂ

DOSAR NR. XXXXXXXXXXXXX

D E C I Z I A NR.3074

Ședința publică din data de 25 septembrie 2012

Președinte - V___-A_____ P______

Judecători - I______ L______

- C________ P___

Grefier - V______ M_____

Pe rol fiind judecarea recursului declarat de reclamantul P______ O_____, domiciliat în comuna Voinești, ______________________________, împotriva deciziei civile nr.63 din data de 14 martie 2012 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu intimații-pârâți P_____ V_____-C________ și P_____ C_________, ambii domiciliați în comuna Voinești, _______________________________ Dâmbovița.

La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit părțile.

Procedura legal îndeplinită.

Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 192/2006, informează părțile asupra posibilității și a avantajelor folosirii procedurii medierii și le îndrumă să recurgă la această cale pentru soluționarea conflictului dintre ele.

S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, care învederează instanței că recursul se află la primul termen de judecată, este motivat, declarat în termenul legal, timbrat cu 10 lei taxă judiciară de timbru potrivit chitanței ____________ nr.xxxxxxx(140) din data de 6.06.2012 emisă de Primăria Târgoviște, DAPP și timbru judiciar de 0,15 lei, anulate și atașate la dosar și că recurentul-reclamant a solicitat judecarea cauzei în lipsă.

Curtea constată că recursul este legal timbrat cu taxa judiciară de timbru și timbrul judiciar, respectându-se cuantumurile fixate de instanță.

Având în vedere actele și lucrările dosarului și împrejurarea că recurentul-reclamant a solicitat, prin cererea de recurs, judecarea cauzei în lipsă, Curtea constată cauza în stare de judecată și rămâne în pronunțare.

C U R T E A

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgoviște sub nr.XXXXXXXXXXXXX, reclamantul P______ O_____ a chemat în judecată pe pârâții P_____ C_________ și P_____ V_____-C________ solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să fie obligați pârâții să îi permită să pună în executare silită decizia civilă nr. 229/06.03.2003 a Tribunalului Dâmbovița, iar în caz de opunere la executare, debitorii-pârâți să fie obligați să îi plătească câte 500 lei daune-interese pentru fiecare zi de întârziere până la executarea definitivă a titlului executoriu, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că se judecă cu pârâții de peste 20 ani și cu tatăl acestora de peste 50 ani, iar prin titlul executoriu amintit a reușit să obțină recunoașterea dreptului său de proprietate asupra terenului de 1.400 m.p. din Gemenea, dar și obligarea pârâților să îi lase proprietatea acestuia.

A mai învederat reclamantul că a pornit executarea silită în dosarul de executare nr. 215/28.07.2003, iar până în prezent, debitorii au împiedicat executarea silită prin folosirea drepturilor procedurale în scop contrar celui ce rezultă din prevederile legale, dar și prin insulte și violențe împotriva executorului judecătoresc

S-a susținut de către reclamant că debitorii-pârâți au formulat trei cereri de revizuire, toate respinse, iar cum reclamantul, angrenat fiind și în alte judecăți cu pârâții, a neglijat executarea, aceasta s-a perimat în dosarul inițial, reclamantul reluând executarea într-un alt dosar, având nr.77/2005, la același executor, executare frânată de către debitori până în prezent, ce au formulat diverse cereri.

În drept, reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe disp.art.1082, 1085 Cod civil, art.723 alin.1 și 3 Cod pr.civilă, art.1 și 3 din Decretul nr.31/1954, art.16, 21, 44, 51 și 57 din Constituție, art.6 din CEDO și art.1 din Protocolul adițional la Convenție, art.271 Cod penal.

Pârâții au formulat întâmpinare,prin care au solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, arătând că titlul executoriu are la bază un înscris fals, iar pentru suprafața de 1.400 m.p.teren, în aceleași limite și vecinătăți, s-au judecat irevocabil cu Comisia Locală de Fond Funciar Voinești și Comisia Județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor Dâmbovița. Pârâții au mai susținut că și în prezent se află în proces având ca obiect o contestație la executare.

Pe baza probelor administrate în cauză, cu înscrisuri și interogatoriile pârâților, luate la cererea reclamantului, Judecătoria Târgoviște, prin sentința civilă nr.3318/25.10.2011 a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamant și a respins ca neîntemeiată cererea pârâților de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că prin decizia civilă nr. 229/06.03.2003 a Tribunalului Dâmbovița s-a admis apelul reclamantului din prezenta cauză și s-a schimbat în parte sentința atacată în sensul că pârâții au fost obligați să îi lase reclamantului în deplină proprietate și posesie suprafața de 1.400 m.p. situată în pct. Deaconești, decizia fiind învestită cu formulă executorie.

A mai reținut prima instanță,pe baza probelor administrate, la care a făcut trimitere și a susținerilor părților, că în prezent, executarea se desfășoară în dosarul de executare nr. 77/2005, astfel că executarea silită nu este finalizată, iar motivul pentru care nu s-a finalizat executarea silită a titlului executoriu îl reprezintă formularea de către pârâți a mai multor contestații la executare, precum și perimarea primei executări silite.

Raportat la temeiul de drept al cererii reclamantului, instanța de fond a reținut că dispozițiile art. 1085 Cod civil și ale art. 1082 Cod civil au în vedere obligațiile contractuale, iar în speță, dreptul reclamantului izvorăște dintr-o hotărâre judecătorească care stabilește în sarcina pârâților o obligație de a da.

S-a mai arătat că punerea în executare a hotărârilor judecătorești se realizează conform art. 371 ¹- art. 580 ⁵ Cod pr.civilă, procedură la care face trimitere în mod expres art. 371¹ alin.2 Cod pr. civilă, potrivit căruia ,,în cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligația sa, aceasta se aduce la îndeplinire prin executare silită, potrivit dispozițiilor prezentei cărți, dacă legea nu prevede altfel.”

De asemenea, s-a reținut că predarea silită a bunurilor imobile se realizează potrivit disp.art. 578 - 580¹Cod pr.civilă, potrivit cărora predarea posesiei imobilului se realizează de către executorul judecătoresc, chiar în situația în care există opunerea debitorilor, cu atât mai mult cu cât executarea silită are ca situație premisă refuzul debitorului de a se conforma obligației stabilită prin titlul executoriu. S-a conchis de către instanță că cererea reclamantului, de obligare a debitorilor să nu se opună executării, este neîntemeiată, arătându-se că reclamantului nu i se poate recunoaște un astfel de drept, acesta nefiind prevăzut de dispozițiile privitoare la executarea silită.

Altfel spus, a reținut instanța,debitorul nu poate fi obligat să execute de bunăvoie un titlu executoriu deoarece legiuitorul a pus la îndemâna creditorului mijlocul procesual al executării silite, mijloc care este obligatoriu și pentru creditor.

Întrucât obligația care izvorăște din titlul executoriu este o obligație de a da, s-a arătat că reclamantul nu are la îndemână procedura prevăzută pentru obligațiile de a face sau a nu face strict personale.

Împotriva sentinței primei instanțe a declarat apel reclamantul arătând că instanța de fond nu a analizat acțiunea în raport de toate textele de lege invocate, acțiunea nefiind analizată pe fondul ei, respectiv a fost interpretată confuz și a comis o denegare de lege, interzisă de Codul civil.

Totodată, s-a susținut că instanța a respins acțiunea ca inadmisibilă, dar nu a pus în discuția părților excepția inadmisibilității, lipsindu-l pe apelant de dreptul la apărare și mai ales, luându-l prin surprindere, schimbând temeiul acțiunii fără a pune în dezbatere obligația de a da adusă în discuție din oficiu de instanță în motivarea acțiunii.

A mai arătat apelantul că o altă greșeală se referă la faptul că instanța a intercalat ca temeiuri juridice art.371¹-art.580⁵ Cod pr. civilă, fără a pune în dezbatere aceste texte de lege, fiind greșită soluția instanței motivată pe textele executării silite, pe când apelantul-reclamant a invocat alte texte, care obligă pe toți să nu se opună la executare.

O altă critică s-a referit la faptul că instanța a omis să se pronunțe pe capătul al doilea al acțiunii referitor la daune.

Intimații-pârâți au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea apelului și menținerea ca legală și temeinică a sentinței atacate.

S-a susținut că nu pot fi primite criticile apelantului, admiterea unei astfel de acțiuni ar duce la un grav abuz asupra lor întrucât le-ar fi îngrădit accesul liber la justiție, practic apelantul dorind ca instanța să-i oblige pe intimați să nu mai formuleze contestație la executare, ceea ce în mod legal nu se poate face.

Față de criticile cu privire la daune, s-a arătat că acestea nu pot fi analizate în condițiile date, precizându-se de către intimați că în acest moment executarea silită a fost desființată prin hotărâre judecătorească în dosarul nr.1275/2010, astfel că nu se poate vorbi de vreo obligație nici de a da, și nici de a face față de apelant fiind apreciată ca legală și temeinică soluția instanței de fond, corect motivată, raportat la cererea reclamantului și textele de lege invocate.

Prin decizia civilă nr.63/14.03.2012 Tribunalul Dâmbovița a respins ca nefondat apelul și a păstrat sentința civilă apelată.

Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut că este neîntemeiată critica prin care s-a susținut că nu s-a analizat pe fond acțiunea în raport cu textele invocate având în vedere considerentele sentinței apelate, în care instanța de fond se referă la temeiurile de drept invocate de reclamant, respectiv dispozițiile art. 1085 Cod civil și art. 1082 Cod civil, singurele texte de lege ce puteau fi analizate în raport de obiectul acțiunii și care reglementau materia obligațiilor.

S-a mai arătat că celelalte texte de lege invocate de reclamant, respectiv art. 723 alin. 1 și 3 Cod pr.civilă, art. 1 și 3 din Decretul nr. 31/1954 nu au legătură cu obiectul acțiunii, reglementând abuzul de drept, temeiuri pe care reclamantul le poate invoca într-un alt cadru procesual și într-o acțiune având cu totul alt obiect decât cel din cauza pendinte. De asemenea, textele din Constituție invocate și art. 6 din CEDO reglementează accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil precum și garantarea și ocrotirea dreptului de proprietate, fără legătură directă cu solicitarea reclamantului.

Critica privitoare la greșita respingere ca inadmisibilă a acțiunii a fost apreciată ca nefondată pe motiv că instanța de fond a respins acțiunea reclamantului ca neîntemeiată, arătând în considerente motivele pentru care acțiunea acestuia astfel cum a fost formulată, nu poate fi primită.

S-a arătat că instanța de fond nu a comis prin respingerea acțiunii o denegare de dreptate, ci a reținut în mod corect că solicitarea reclamantului nu se bucură de protecție juridică, întrucât niciunui debitor nu-i poate fi impusă executarea voluntară a unui titlu executoriu.

De asemenea, s-a reținut că într-adevăr, executarea de bunăvoie reprezintă regula și este de preferat în materia executării obligațiilor, arătându-se însă că tocmai pentru a se evita consecințele neaducerii la îndeplinire a obligațiilor de bunăvoie de către debitor, legiuitorul a pus la îndemâna creditorilor pârghiile necesare satisfacerii creanțelor, respectiv executarea silită a obligațiilor.

Astfel, s-a arătat că reclamantul, în calitate de creditor, are la îndemână aceste mijloace procesuale, pe care de altfel le-a și folosit, iar întârzierea executării silite ca urmare a contestațiilor la executare formulate de debitori, contestații permise și reglementate de Codul de procedură civilă, nu îl îndreptățește pe acesta să solicite instanței obligarea debitorului la executarea de bunăvoie a deciziei civile indicate, ci, eventual, să solicite daune pentru exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale în situația în care dovedește că aceste contestații sunt exercitate cu rea-credință.

Tribunalul a stabilit că după depășirea fiecărui impediment la executarea silită, aceasta își reia cursul conform reglementărilor în materie, iar nu prin impunerea de către instanță debitorilor, a unei obligații de a nu face, respectiv de a nu se opune la executare.

Totodată, s-a arătat că în mod corect a apreciat instanța de fond faptul că obligația ce izvorăște din titlul executoriu este o obligație de a da, a cărei executare este reglementată de dispozițiile art. 578 -580¹ Cod pr.civilă și nu o obligație de a face, intuitu personae, pentru care legiuitorul a prevăzut ca mijloc de constrângere inclusiv aplicarea amenzii civile și obligarea debitorului la daune interese pentru acoperirea prejudiciilor cauzate prin neexecutare, considerente față de care s-a respins acțiunea reclamantului ca neîntemeiată în întregul său ( ambele capete de cerere).

Față de cele ce preced, în temeiul disp.art. 269 Cod pr.civilă, tribunalul a respins apelul ca nefondat și a păstrat sentința civilă apelată.

Împotriva deciziei tribunalului a declarat recurs reclamantul, criticând-o ca nelegală.

Arată recurentul că prin cererea adresată Judecătoriei Târgoviște a solicitat ca pârâții să fie obligați să-i permită ca împreună cu executorul judecătoresc să pună în executare silită decizia nr.229/2003 a Tribunalului Dâmbovița, cerând acest lucru deoarece pârâții se opun la executarea deciziei respective prin orice formă, inclusiv prin forța fizică, astfel ca dosarul de executare nr.77/2005 nu a putut fi executat de aproape 7 ani.

Mai susține recurentul că tribunalul a respins acțiunea sa pe motiv că nu se bucură de protecție juridică, întrucât ceea ce a cerut recurentul, respectiv o executare voluntară din partea pârâților, nu există în lege.

Or, învederează recurentul, nu a solicitat acest lucru, ci a cerut ca pârâții să fie obligați să permită executarea împreună cu executorul, iar această obligație, de a se supune executării, este reglementată de lege, așa cum apărătorul său a indicat în acțiunea formulată.

Consideră recurentul că dacă o asemenea obligație există, atunci există și o acțiune juridică de aplicare a acesteia acolo unde există opoziție.

Se arată în continuare că executarea silită este o altă obligație, iar cele două obligații nu se exclude reciproc, ci, dimpotrivă, se sprijină una pe alta.

Susține recurentul că a mai obținut o hotărâre judecătorească prin care sora pârâților a fost obligată de judecătorie să-l lase să execute hotărârea, dar cu toate acestea, pârâții s-au opus și numai după ce recurentul obține o asemenea hotărâre poate să o transforme în dezdăunare bănească dacă pârâții s-ar opune în continuare executării.

Menționează recurentul că pârâții au formulat contestații în fiecare an, deoarece au considerat că, dacă în lege este reglementată contestația la executare, au dreptul să o formuleze, chiar dacă sunt de rea-credință, recent fiind formulată o asemenea contestație la Judecătoria Târgoviște, în dosarul nr.3520/3l5/2012, cu termen la 23.04.2012.

Recurentul consideră că pârâții sfidează instanțele de judecată prin nesupunerea lor față de lege, încalcă o hotărâre judecătorească și nu respectă autoritatea de stat care trebuie să execute o hotărâre judecătorească, iar din aceste motive a solicitat obligarea pârâților să-i permită executarea hotărârii, întrucât încalcă obligația de a se supune executării silite prin forță fizică, comportare ce trebuie stopată, pentru a înțelege că opunerea lor este sancționată de lege.

Se solicită pentru aceste motive admiterea recursului și modificarea deciziei recurate, iar pe fond admiterea cererii, cerându-se judecarea cauzei în lipsă.

Deși au fost legal citați cu această mențiune, intimații-pârâți nu au formulat întâmpinare cu privire la recursul declarat în cauză.

Examinând decizia atacată, prin prisma criticilor formulate în recurs, în raport de actele și lucrările dosarului, de dispozițiile legale ce au incidență în soluționarea cauzei, Curtea constată că recursul este nefondat potrivit considerentelor ce urmează :

Prin decizia civilă nr. 229 din data de 06.03.2003 pronunțată de către Tribunalul Dâmbovița în dosarul nr. 1540/2003, s-a admis apelul reclamantului P______ O_____ împotriva sentinței nr.6002/19.11.2002 pronunțată de Judecătoria Târgoviște în contradictoriu cu intimații-pârâți P_____ C_________ și P_____ C_____, _______________________________ Voinești și Comisia Județeană Voinești de aplicare a Legii nr.18/1991 și s-a schimbat în parte sentința constatându-se că reclamantul este proprietarul suprafeței de 1400 m.p. teren din pct.Deaconești, pârâții fiind obligați să îi lase reclamantului în deplină proprietate și posesie suprafața de 1.400 m.p. situată în pct. Deaconești. De asemenea, s-a respins capătul de cerere privind constatarea nulității procesului-verbal din 15.08.1946 și capătul de cerere privind constatarea proprietății asupra suprafeței de 400 m.p., iar intimații au fost obligați la cheltuieli de judecată către apelantul-reclamant, în cuantumul indicat în dispozitivul deciziei, care a fost investită cu formulă executorie.

Astfel cum corect au reținut și instanțele anterioare, pe baza probatoriilor administrate în cauză, în prezent, executarea silită se desfășoară în dosarul de executare nr. 77/2005 al Biroul Executorului Judecătoresc ,,M____ S_______” din Tâtgoviște, executarea silită nefiind finalizată, intimații-pârâți formulând mai multe contestații la executare, contestații ce sunt reglementate tot de Codul de procedură civilă.

Dispozițiile art.1082 și art.1085 din Codul civil invocate ca temei de drept al acțiunii sunt cuprinse în Titlul III intitulat: „ Despre contracte sau convenții”, Capitolul VII:„Despre efectele obligațiilor”, vizând, așadar, obligațiile contractuale, pe când în cauză, dreptul reclamantului izvorăște dintr-o hotărâre judecătorească, iar punerea în executare a hotărârilor judecătorești se realizează cu respectarea dispozițiilor Codului de procedură civilă cuprinse în Cartea a V-a a Codului de procedură civilă, ce privește executarea silită.

Prin decizia civilă nr. 229 din data de 06.03.2003 pronunțată de către Tribunalul Dâmbovița, ce constituie titlu executoriu, s-a stabilit în sarcina intimaților-pârâți și obligația de a lăsa reclamantului în deplină proprietate și posesie suprafața de 1.400 m.p. situată în pct. Deaconești, obligație ce se aduce la îndeplinire, în caz de neexecutare de bunăvoie, pe cale de executare silită, conform art.578-580¹ Cod pr.civilă, ce vizează „Predarea silită a bunurilor imobile”.

În conformitate cu disp. art.371¹ alin.1 Cod pr.civilă, obligația stabilită prin hotărârea unei instanțe sau printr-un alt titlu se aduce la îndeplinire de bunăvoie, iar conform alin.2 al art.371¹ , în cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligația sa, aceasta se aduce la îndeplinire prin executare silită, potrivit dispozițiilor prezentei cărți, dacă legea nu prevede altfel.

Așa cum corect a reținut și instanța de apel, ce a confirmat hotărârea instanței de fond, este adevărat că executarea de bunăvoie reprezintă regula, fiind de preferat în materia executării obligațiilor, iar tocmai pentru a se evita consecințele neaducerii la îndeplinire de către debitor, de bunăvoie, a obligației instituite în sarcina acestuia prin titlu executoriu, legiuitorul a pus la îndemâna creditorilor pârghiile necesare pentru satisfacerea creanțelor, ce se realizează prin executarea silită a obligațiilor.

Întârzierea executării silite ca urmare a contestațiilor la executare formulate de debitori, contestații permise și reglementate de Codul de procedură civilă, nu îl îndreptățește pe recurentul-reclamant să solicite instanței obligarea intimaților debitori la executarea de bunăvoie a deciziei civile reprezentând titlu executoriu, acesta putând să ceară, eventual, astfel cum statuează disp.art.404 alin.2 Cod pr.civilă, în caz de respingere a contestației la executare, despăgubiri de la contestatori, pentru pagubele cauzate prin întârzierea executării, iar când contestația a fost exercitată cu rea-credință, contestatorii vor fi obligați, după cum se prevede tot în art.404 alin.2 Cod pr.civilă, și la plata unei amenzi în anumite limite expres prevăzute de textul de lege.

În speță, obligația stabilită în sarcina intimaților-pârâți prin titlul executoriu nu este o obligație de „a face”, strict personală, pentru care legiuitorul a prevăzut, în cuprinsul art.580³ Cod pr.civilă, ca mijloc de constrângere în vederea executării acesteia, inclusiv aplicarea amenzii civile și obligarea debitorului la daune-interese pentru acoperirea prejudiciilor cauzate prin neexecutare.

Concluzionând, pentru considerentele ce preced, Curtea privește recursul de față ca nefondat, astfel încât în baza art.312 alin.1 Cod pr.civilă îl va respinge ca atare, decizia atacată fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E :

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul P______ O_____, domiciliat în comuna Voinești, ______________________________, împotriva deciziei civile nr.63 din data de 14 martie 2012 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu intimații-pârâți P_____ V_____-C________ și P_____ C_________, ambii domiciliați în comuna Voinești, _______________________________ Dâmbovița.

Irevocabilă

Pronunțată în ședința publică, azi, 25 septembrie 2012.

PREȘEDINTE JUDECĂTORI

V___-A_____ P______ I______ L______ C________ P___

fiind în concediu de odihnă

prezenta se semnează de

președintele instanței

GREFIER

V______ M_____

Red.VAP/Tehnored. VM

2 ex./25.10.2012

d.f.nr. XXXXXXXXXXXXX Judecătoria Târgoviște

J.f.S___ A_____

d.a.nr. nr. XXXXXXXXXXXXXTribunalul Dâmbovița

j.a.B______ Brânzică, I__ S_____

Operator de date cu caracter personal

Notificare nr.3120/2006