Avocatul Ana-Maria Mihălcescu: "Scopul profesiei nu este de a crea genii juridice integre închise într-un turn de fildeș"

Integritatea (conform DEX, este însușirea de a fi cinstit, onest, corect, incoruptibil) nu ar trebui să fie privită ca un atribut al practicii avocaturii, pe care îl ai sau nu îl ai, după propria opțiune, deoarece ea este chiar una din pietrele de temelie sau rațiuni de ale fi a profesiei de avocat. 

Corectitudinea raționamentului de mai sus rezultă cu evidență din analiza ipotezei contrare, aceea a avocatului incorect, corupt de partea adversă. Mai poate fi acesta considerat oare avocat? Care mai este rațiunea lui de a profesa? Mai poate fi el considerat un promotor și apărător al drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale persoanelor? Evident, nu. 

Ajungem așadar cu ușurință la concluzia fermă că integritatea este o condiție sine qua non a profesiei de avocat.

Mai departe, observăm că integritatea, prin natura sa, nu este doar o simplă vocație teoretică, o virtute a persoanei avocatului, ci ea se manifestă în  aproape fiecare gest și gând al avocatului, în modul său de a-și stabili strategia de abordare a unui caz, de a pleda, de a se comporta cu colegul adversar, cu magistratul, cu clientul, identificând astfel și ariile în care se exprimă integritatea avocatului.

În fine, considerăm că doar integritatea avocatului este o condiție necesară, dar nu și suficientă pentru a genera efecte concrete, deoarece ea se manifestă într-o relație interumană în care interferează cu "gradul" de integritate al celorlalți participanți la fenomen (clienții, corpul profesional, magistrații). Dintre ariile de manifestare a integrității avocatului enunțate mai sus ni se pare că o discuție mai specială merită făcută în ce privește integritatea avocatului în raport cu magistrații, dar și a magistraților în raport cu avocații.

Nu știm dacă este adevărat zvonul care circulă printre avocați cum că filosofia INM este de a forma tineri magistrați care să evite orice fel de relații cu avocații, chiar și un simplu salut într-un mediu public. Astfel s-ar induce acestora ideea că avocații "conțin" în ei un pericol potențial, un "sâmbure" de corupție. Or, deși este incontestabil că au existat cazuri de corupție în care au fost implicați, singuri sau împreună, avocați și magistrați, este evident că aceste cazuri nu transformă nici pe avocați și nici pe magistrați într-o tagmă coruptă.

Pe de altă parte, dacă aceasta este cu adevărat abordarea în formarea tinerilor magistrați, se naște întrebarea spre ce act de Justiție ne îndreptăm și care mai este sensul avocatului în acest act de Justiție "unilateral" în care magistratul își are deja soluția prefigurată în minte, iar dezbaterile contradictorii sunt ținute numai de formă, spre a crea aparența că se respectă drepturile și garanțiile procesuale.

Dacă apărările avocaților sunt considerate a priori lipsite de onestitate, având singurul scop de a tergiversa judecata sau de a pune piedică magistratului să ajungă la soluția deja prefigurată, atunci nu este de mirare că mulți dintre avocați spun că nu mai merită să facă pledoarii sau apărări, câtă vreme susţinerile lor sunt considerate ab initio greșite, imorale sau neîntemeiate.

Este vizibilă această dezamăgire în discuțiile cu mulți maeștrii ai barei care pur și simplu refuză să mai apară în instanțe din cauza dezamăgirilor crescânde pe care le resimt nu numai sub aspectul soluțiilor propriu-zise, dar chiar și sub aspectul atitudinii subiective, deseori zeflemitoare și de minimalizare cu care se confruntă în instanțe. Aici este de remarcat faptul că în București avocații sunt tratați mult mai rău decât în restul țării, unde a mai rămas câte ceva din tradiția respectului de care se bucurau odinioară.

Este evident că pentru a exista integritate într-o profesie care prin natura sa presupune o relaționare permanentă pe multiple coordonate este nevoie să existe o reciprocitate a acestei integrități, iar clienții, corpul profesional, magistrații, mass-media, trebuie să acționeze de asemenea într-un mod integru în raporturile cu avocații. Altfel, integritatea avocatului este lipsită de efecte practice directe în viața reală, rămâne doar un orgoliu personal al avocatului în cauză. 

Or, nu acesta este scopul profesiei și nici finalitatea ei, de a crea genii juridice integre închise într-un turn de fildeș. 

Aşadar, deşi este cert că integritatea în avocatură este o condiție sine qua non a profesiei, ea singură este însă insuficientă pentru a modela peisajul Justiției românești, pentru că peisajul acesta este complex, iar "tușa" integrității trebuie să-i atingă pe toți, deopotrivă avocați și magistrați, altfel rămâne un detaliu nerelevant. 

În acest context, ni se pare că ar fi de actualitate și maximă relevanță a se aduce în peisajul public ideea integrității relației dintre avocați și magistrați și de a se lansa o dezbatere publică reală și onestă pe această temă considerată tabu, deși ea se înscrie în firescul lucrurilor.

Avocatul dr. Ana-Maria Mihălcescu