Cum s-a născut avocatura în Sicilia, și de ce nu li se permitea avocaților să vorbească în Egiptul Antic. O discuție pe teme de retorica puterii cu istoricul Liviu Iancu

Avocatura.com: Îți arătam, înainte să începem discuția, un interviu cu domnul Alfred Bulai, care opina că sofiștii sunt primii avocați din istorie. Și că au fost niște "mici escroci". Spune-ne și nouă cum a apărut avocatura, și din ce nevoi.

Liviu Iancu: Conform studiilor actuale, se presupune că retorica și practica de a fi avocatul cuiva începe la jumătatea secolului al V-lea î.e.n. în Sicilia, care la acel moment era locuită în mod preponderent de greci, ca urmare a marii colonizări grecești.

Acolo au fost foarte multe răsturnări de regim politic, și ca urmare au existat foarte multe probleme legate de proprietate. Pentru că tiranii veneau, confiscau proprietăți, după care venea democrația și încerca să le retrocedeze. Au apărut foarte multe procese. Or, în acest context, a fost nevoie de niște oameni specializați, care să îi poată ajuta pe împricinați să-și prezinte cazul.

Întemeietorii legendari ai retoricii sunt Corax și Tisias, două figuri destul de obscure - până la urmă - care ar fi pus bazele principiilor inițiale ale retoricii. Ce făceau ei de fapt? Ei scriau discursuri pentru cei care urmau să le susțină în fața curților de judecată. Aceștia trebuia să le memoreze și să le expună în fața curții. De acolo, din Sicilia, foarte repede, practica a trecut și în Grecia Continentală, unde se aflau marile orașe-stat precum Atena, precum Corint. A fost o răspândire foarte rapidă, o chestiune de modă.

La un moment dat, când unul dintre primii mari sofiști, Gorgias din Leontini, a venit și a susținut un discurs la Olimpia, a fost o chestiune extraordinară, ca atunci când a venit de pildă Kennedy și a susținut discursul celebru de la Berlin. De asemenea, a făcut furori prezența lui Gorgias la Atena. Atenienii s-au înghesuit ca să-l audă pe Gorgias.

S-a creat o adevărată profesie, cea de sofist - oameni care susțineau că îi pot ajuta pe tinerii aristocrați să obțină o poziție importantă în cadrul orașului-stat, folosindu-se de darul de a vorbi. Se foloseau de acest dar în trei situații distincte, care reprezintă și principalele trei genuri ale retoricii:

- genul judiciar, de la care s-a pornit - să știi să vorbești în fața curților de jurați

- genul deliberativ - să știi să vorbești în fața adunărilor populare, atunci când este vorba să se ia o decizie în binele Cetății

- și genul epidictic, sau demonstrativ, atunci când la un eveniment special, cum este Olimpiada, trebuie să lauzi un anumit lucru. Sau, eventual, să îl condamni. Dar de o manieră, să spunem, morală.

Așa au apărut sofiștii. Evident, în epocă, mulți au fost adulați. Alții au fost contestați, cum se întâmplă de obicei. Pentru că Socrate și, ulterior, Platon au fost împotriva practicii sofiștilor, a rămas această etichetă de "mici escroci".

Avocatura.com: Apropo de clasici, Aristotel are un tratat de retorică.

Iancu: Așa este. Acel tratat al lui Aristotel este în continuare o lucrare de referință. Din punctul meu de vedere este foarte bine structurat, și explică exact ce este retorica - pe scurt, arta de a convinge. Îi spuneau vechii greci "tehnică". Adică nu este o știință, nu te ajută să descoperi adevărul. Nu. Te învață să urmezi o anumită procedură pentru a convinge.

Așa cum un opincar are niște operațiuni prin care face o opincă, așa și cel care cunoaște retorică, prin anumite operațiuni, folosindu-se de cunoștințele din diferite științe, ajunge să îl convingă pe om.

Avocatura.com: Supraviețuirea unor categorii precum avocații, politicienii, oamenii de marketing șamd depinde tocmai de arta de a convinge. În același timp sunt unele dintre categoriile cel mai disprețuite în societate. De unde legătura asta? Pentru că, până la urmă, ei exercită niște funcții care ne sunt esențiale...

Iancu: Evident. Pentru viața politică - omul ca zoon politikon și ființă socială -, este nevoie de asemenea oameni, care îndeplinesc niște funcții foarte importante. Funcția de organizare a societății. Ca orice funcții care presupun puterea, este normal să existe pe de o parte adulație din partea publicului - pentru unii avocați, pentru unii politicieni, pentru unii oameni de marketing -, dar și concomitent o contestare puternică. Pentru că asta face puterea de obicei. Atrage, dar în același timp creează și invidie. Oricine vrea să aibă putere, puterea fiind capacitatea de a face și de a conduce la luarea unor decizii așa cum le dorești tu. Și cine nu vrea ca în viață să se întâmple ceea ce își dorește?

Avocatura.com: Asta ți se pare marea putere a avocaților?

Iancu: Astăzi, s-a încercat o delimitare de ceea ce este strict personal, în justiție. O obiectivizare a procesului. Ceea ce în lumea antică nu se întâmpla, de pildă. Același om care scria discursuri pentru cineva care dorea să se apere în justiție, sau care mai târziu ajunge să și acuze, în același timp folosea capitalul câștigat prin aceasta pentru a avea o carieră politică încununată de succes.

Și primii doi mari oratori ai Antichității - mă refer la atenianul Demostene și la romanul Cicero - nu fac o excepție de la regulă. De fapt, sunt exemplele cele mai ilustrative.

Aceștia, folosindu-și darul de a convinge, au început printr-o carieră de avocat - uneori, de avocat al acuzării, alteori apărând pe cineva; dar, de obicei, din postura de avocat al acuzării și-au dobândit celebritatea - pentru ca, obținând astfel o autoritate, să se lanseze apoi și în viața politică, unde au fost instrumentali în luarea unor decizii.

Avocatura.com: Și mai recent, mai în glumă mai în serios, Obama și Ponta.

Iancu: Da, evident. Și se observă, de altfel, în discursurile oamenilor politici care au o pregătire legată de drept, la bază, faptul că au un dar al cuvântării superior celor care au o pregătire tehnică. În general. Sunt și excepții, oameni chemați spre a vorbi.

Dar pregătirea juridică și practica juridică ulterioară îți asigură două mari avantaje. O dată, faptul că ai darul de a vorbi. Și în al doilea rând, poți foarte ușor să obții un anumit prestigiu prin activitatea pe care ai avut-o în domeniu, prestigiu care include nu doar faima, ci și relații în diferite paliere ale societății.

Avocatura.com: Care e raportul între retorica judiciară și retorica puterii?

Iancu: Cel puțin în Grecia Antică, retorica judiciară a fost un element care s-a dezvoltat ulterior. Inițial, s-a urmărit convingerea prin emoție, prin a stârni anumite emoții publicului, după care era foarte important de asemenea să convingi publicul prin ceea ce ești tu de fapt - nu era legea la fel de imparțială precum este azi, când justiția trebuie să judece fiecare om în mod egal, indiferent de ce condiție socială are.

Nu, acolo te duceai și spuneai: "Da domnule, eu sunt aristocrat. Străbunii mei au făcut foarte mult bine societății." Și atunci asta conta foarte mult în judecată. Abia ulterior se obiectivizează treaba, și se ajunge la un moment dat la un grad tehnic foarte important în care se aduc exact dovezi din ceea ce înseamnă legea. Unul dintre argumentele principale era argumentul strict tehnic: "Omul nu a acționat conform punctului X din lege."

Ce este retorica? Pe scurt, arta de a convinge. Îi spuneau vechii greci "tehnică". Adică nu este o știință, nu te ajută să descoperi adevărul. Te învață să urmezi o anumită procedură pentru a convinge. Așa cum un opincar are niște operațiuni prin care face o opincă, așa și cel care cunoaște retorică ajunge să îl convingă pe om.

Dar acest demers a fost treptat. Iar societatea modernă încearcă să îl continue, astfel încât referințele în judecată să fie cât mai imparțiale și cât mai obiective, către niște norme cu un caracter abstract, luate printr-un contract social.

Avocatura.com: Diodor ne spune că egiptenii erau convinși că avocații, dacă li se permitea să vorbească, compromiteau procesul. Și atunci toate procesele lor se țineau în liniște, și se bazau doar pe cuvântul scris. De ce asta?

Iancu: Se întâmplă această chestiune tocmai din dorința de a transforma procesul judiciar într-un proces strict rațional, obiectiv, impersonal.

Va urma