Post
by dasefx » 08 Aug 2006, 17:13
"In literatura noastra juridica, potrivit unei opinii covarsitor majoritare, se considera ca acest text de lege ar fi instituit o prezumtie absoluta juris et de jure, deoarece confera posesiunii in materia bunurilor mobile o tarie probatorie cu totul speciala, in sensul ca simplul fapt al posesiunii este echivalent titlului de proprietate si ca nici o alta proba nu este in stare sa inlature aceasta dovada. Acesta prezumtie este atat de puternica incat rapeste adevaratului proprietar exercitiul unei actiuni in revendicare.
S-a mai aratat ca a considera aceasta prezumtie ca absoluta este si in interesul circuitului civil, deoarece posesorul de buna-credinta este pus la adapostul unei actiuni in revendicare, care ar fi de natura sa aduca incertitudine cu privire la dreptul de proprietate asupra bunurilor mobile a caror circulatie rapida face necesara o dovada cat mai lesnicioasa a proprietatii....
cea de-a doua opinie, care este minoritara, considera ca prin art. 1909 alin. 1 legiuitorul a instituit o prezumtie relativa de proprietate in favoarea posesorului de buna-credinta. S-a aratat ca din economia acestui text rezulta ca, in materia pe care art. 1909 alin. 1 o reglementeaza, coexista doua prezumtii legale, si anume, prezumtia de proprietate si prezumtia bunei-credinte a posesorului lucrului mobil, cea dintai se fundamenteaza pe cea de a doua si exista ca atare numai atata vreme cat aceasta din urma nu este rasturnata prin proba contrara.
Pornind de la premisa ca prezumtia bunei-credinte este relativa si ca ea serveste ca temei prezumtiei de proprietate, s-a ajuns la concluzia ca nu este posibil sa aiba o valoare absoluta o prezumtie care se fundamenteaza pe o alta care are doar o valoare relativa. S-a mai aratat ca cele doua prezumtii sunt atat de strans legate intre ele, incat nu pot avea o soarta juridica distincta, una in raport cu cealalta. Apoi, de vreme ce buna-credinta a posesorului este susceptibila de contestare din partea unui tert care se considera proprietar, devine susceptibil de discutie, implicit, si titlul de proprietate al celui care are in stapanire materiala bunul in litigiu. Prin urmare, pe cale indirecta, se ajunge la combaterea acestei prezumtii considerate absolute, desi de esenta prezumtiilor absolute este tocmai inadmisibilitatea inlaturarii lor pe vreo cale. Aceasta inseamna ca prezumtia reglementata prin art. 1909 alin 1 determina numai o rasturnare a sarcinii probei, fiindca legiuitorul a urmarit doar a-l scuti pe posesor de proba titlului sau de proprietate, nicidecum a rapi tertilor neposesori orice posibilitate de a-si dovedi drepturile lor referitoare la asemenea bunuri.
In ceea ce ne priveste impartasim fara rezerve teza potrivit careia dispozitia normativa cuprinsa in art. 1909 alin 1 reglementeaza o prezumtie legala relativa de proprietate. Vom incerca sa aducem unele argumente impotriva tezei prezumtiei absolute si unele completari ale celeilalte opinii, cea a prezumtiei relative, pe care o consideram judicioasa.
In literatura juridica, punandu-se intrebarea daca art. 1909 alin 1 reglementeaza o exceptie pusa la indemana paratului posesor sau o aparare pe fond, s-a considerat ca esential pentru caracterizarea exceptiilor este faptul ca ele nu pun in discutie fondul dreptului. Ori, in ipoteza in care cel chemat in judecata invoca in apararea sa acest text de lege, el se prevaleaza tocmai de calitatea de proprietar al bunului, pozitia sa punand in discutie insusi dreptul de proprietate pe care reclamantul isi intemeiaza actiunea in revendicare.
Din examinarea acestei prezumtii, se poate trage concluzia ca la fundamentarea ei s-au aflat adevaruri constituite ca medie statistica a componentelor individuale dintr-un anumit ansamblu (posesiunea bunurilor mobile), aceasta medie statistica nefiind altceva decat frcventa realizata, adica raportul dintre numarul cazurilor in care posesorul este si proprietar si numarul cazurilor posibile.
Aceste observatii au permis o anumita generalizare, o ridicare de la fapte la concepte, in sensul ca elementul material al intrarii in posesiune a bunului mobil corporal, valoreaza drept de proprietate asupra lui. Aceasta concluzie nu este o certitudine, pentru ca nu intotdeauna posesorul este si proprietar, ci numai o probalitate, ca rezultat al unei asemenea inductii.
Consacrarea pe cale legala a acestei prezumtii nu a fost impusa de probabilitatea inductiei, deoarece sarcina legiuitorului nu este aceea de a transforma probabilitatile in certitudini, ci de a proteja anumite interese sociale, chiar daca aici este vorba de interese preponderent individuale, cum sunt cele ale posesorilor de buna-credinta ai unor bunuri corporale.
Intr-o buna tehnica legislativa, prezumtiile legale trebuie sa reprezinte o categorie cu totul restransa si sa comporte totdeauna, cu cateva exceptii indispensabile unui sistem juridic, posibilitatea combaterii lor prin proba contrara. Prin urmare, pornind de la principiul ca orice proba trebuie sa comporte si o dovada contrara, in literatura juridica s-a ajuns la concluzia generalizarii aplicabilitatii acestuia, ceea ce implica, evident, relativizarea prezumtiilor absolute, utilizarea lor fiind permisa doar in situatii cu totul de exceptie. Numai in acele ipoteze in care se va arata expres ca prezumtia legala nu admite proba contrara, precum si in cazurile in care reglementarea speciala a fost facuta in scopul apararii ordinii de drept, ne vom gasi in prezenta unei prezumtii absolute.
Aceasta inseamna ca regula este ca prezumtiile legale sunt relative si ca numai prin exceptie ele pot fi absolute. Concluzia de mai sus se desprinde si din art. 1202 alin 2 C. civ., care indeamna la o interpretare restrictiva, in sensul ca prezumtiile legale sunt relative, cu cateva exceptii concret reglementate, cand ele pot fi absolute.
Examinand din acest punct de vedere art 1909 alin 1 se observa ca prezumtia in discutie face parte din marea grupa a prezumtiilor legale relative, in primul rand pentru ca textul pune accentul precumpanitor pe ocrotirea intereselor individuale ale tertului dobanditor de buna-credinta, iar in al doilea rand, posesiunea fiind o stare de fapt, impotriva ei nu poate fi interzisa marturisirea si nici administrarea altor dovezi.
Fiind vorba de fapte juridice, fostului proprietar nu i se poate refuza si nimic nu il poate impiedica sa solicite administrarea unor probe pentru a dovedi reaua-credinta a actualului posesor. Mai mult, in astfel de cazuri, reclamantul va putea dovedi ca nu s-a desesizat voluntar de bun, ca posesiunea celui chemat in judecata nu este reala pentru ca nu are animus sibi habendi, ci doar animus detinendi, ca aceasta este afectata de vicii deoarece, de exemplu, intrarea in posesiune s-a facut clandestin sau prin violenta ori ca actele de stapanire efectuate de posesor sunt de natura sa faca indoielnica existenta unui just titlu translativ de proprietate, pe temeiul caruia posesorul a intrat in stapanirea bunului (viciul echivocului).
Ce fel de prezumtie absoluta este aceea si ce mai ramane din caracterul sau irefragabil daca ea poate fi inlaturata in toate aceste ipoteze.
De remarcat faptul ca toate aceste elemente sunt prezumate pana la proba contrara. Sunt prezumate relativ si buna-credinta a posesorului si justul sau titlu.Nu se poate accepta din punct de vedere logic ca o prezumtie care este compusa numai din prezumtii relative, sa aiba caracter absolut.
Potrivit prevederilor art. 1854 "Posesorul este presupus ca poseda pentru sine, sub nume de proprietar, daca nu este probat ca a inceput a poseda pentru altul".
Din analiza acestei dispozitii normative, de maxima generalitate, se observa ca posesorul este presupus proprietar, indiferent daca este vorba de un bun mobil sau imobil, iar pentru ca se permite expres dovada contrara, aceasta prezumtie legala trebuie considerata ca are, in mod necesar, un caracter relativ.
Norma juridica prevazuta in art. 1854 nu poate fi interpretata in sensul ca posibilitatea administrarii probei contrare s-ar referi numai la bunurile imobile, pentru ca "ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus", iar prevederile speciale cuprinse in art. 1909 nu contin nicio referire la aceasta probema, nu interzic, nici expres si nici implicit dovada ca o alta persoana este proprietarul bunului imobil.
Asa cum am aratat mai sus, in literatura juridica s-a sustinut ca prezumtia prev. de art. 1909 alin 1 nu poate fi combatuta prin proba contrara, deoarece fostul proprietar poate contesta in procesul de revendicare numai realitatea si regularitatea posesiunii, originea deposedarii sau buna-credinta a tertului dobanditor. S-a ajuns la concluzia ca de indata ce reclamantul nu a putut sa dovedeasca sau nu a contestat aceste elemente, prezumtia de proprietate este irefragabila.
nu putem impartati aceste sustineri, deoarece, in cazul in care s-au administrat probe cu privire la elementele posesiunii, regularitatea acesteia, buna-credinta sau desesizarea voluntara, iar reclamantul nu a reusit sa faca dovada dr. sau de proprietate, hotararea judecatoreasca ce se va pronunta va avea autoritate de lucru judecat si se va infatisa sub forma unei prezumtii absolute. Numai daca procesul civil s-ar fi putut termina la prima zi de infatisare prin respingerea de plano a actiunii, pe baza invocarii de catre parat a calitatii sale de tert dobanditor de buna-credinta de la un detentor precar, s-ar putea acredita sustinerea potrivit careia art 1909 alin 1 ar avea caracter irefragabil, ceea ce nu corespunde realitatii.........................................................
Tinand seama de justificarile aratate mai sus ale regulii inscrise in art.1909 alin 1, consideram ca atunci cand actualul detinator al bunului l-a primit cu titlu gratuit nu mai poate exista ratiunea ca acesta din urma sa fie preferat si sa ramana in continuare in stapanirea bunului, iar adevaratul proprietar sa ramana fara lucru. Lipsa de diligenta si riscul alegerii de catre proprietar a unei persoane in care nu trebuia sa aiba incredere si careia i-a incredintat bunul nu trebuie sa aiba relevanta juridica, ci trebuie sa promeze regula potrivit careia acela care lupta sa evite o paguba trebuie protejat si preferat aceluia care doar lupta pentru a mentine un castig
De altfel, cand in literatura juridica au fost analizate exceptiile de la principiul resoluto jure dantis resolvitur jus accpientis, a fost examinat si cazul aplicarii art. 1909 alin 1, raportat la art. 972 C civ, ocazie cu care s-a stabilit ca solutia mentinerii dreptuluiu de proprietate al tertului detinator are la baza nu numai buna-credinta a acestuia, ci si faptul ca bunul a fost obtinut cu titlu oneros.
Mai mult, prin modul cum a fost solutionata de catre art 20 alin 2 din Decretul 31/1954, problema restituirii bunurilor celui declarat mort care este in viata, rezulta ca legiuitorul a facut distinctie intre actele juridice cu titlu gratuit si actele juridice cu titlu oneros, deoarece a inteles sa le mentina numai pe acestea din urma, din moment ce a mentionat ca "dobanditorul cu titlu oneros nu este obligat sa le inapoieze, decat daca se face dovada ca la data dobandirii stia ca persoana declarata moarta este in viata""
ION LULA, Drepturi Reale, Ed. Mirton Timisoara, 2001
, poate ma ajuta cineva...
si daca da, de ce 
poate ca are legatura cu "dobandeste un mobil de la un detentor" sau cu acel "exclusiv"
