ce ziceti?
Nr. 40/C/12/2007
9904/459/2007
34/C/6/2007
din _____________ 2007
C ă t r e,
PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
În temeiul art. 329 din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin art. I pct.130 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, aprobată cu modificări prin Legea nr. 219/2005, art.25 lit.a şi art.63 lit.f din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, formulez prezentul
RECURS ÎN INTERESUL LEGII
În practica instanţelor de judecată s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 pct. 1, art. 2 pct.1 lit.a şi b şi art. 2821 alin.1 din Codul de procedură civilă, în ceea ce priveşte caracterul evaluabil sau neevaluabil în bani al litigiilor civile şi comerciale având ca obiect constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept patrimonial, constatarea nulităţii, anularea, rezoluţiunea, rezilierea unor acte juridice, privind drepturi patrimoniale, atât în situaţia în care este formulat capătul de cerere accesoriu privind restabilirea situaţiei anterioare sau restituirea prestaţiilor efectuate, cât şi în situaţia în care nu este formulat acest capăt de cerere, în vederea determinării competenţei materiale de soluţionare în primă instanţă a acestor litigii şi a căilor de atac ce pot fi exercitate.
I. Astfel, unele instanţe au apreciat că aceste categorii de litigii, având un obiect patrimonial, sunt evaluabile în bani, cu consecinţa stabilirii competenţei şi a căilor de atac în funcţie de valoarea obiectului litigiului.
În motivarea acestui punct de vedere s-a arătat că, ori de câte ori pe calea acţiunii civile se tinde a se proteja un drept patrimonial, evaluarea obiectului litigiului este posibilă şi necesară, pentru stabilirea competenţei materiale de soluţionare în primă instanţă a litigiilor civile şi comerciale şi a căilor de atac ce pot fi exercitate.
La stabilirea criteriului valoric, legiuitorul a avut în vedere valoarea obiectului litigiului în materialitatea sa, pretenţia concretă, precum şi dreptul subiectiv asupra fiecărui bun reclamat, sens în care a impus, prin art. 112 alin.1 pct.3 din Codul de procedură civilă , obligaţia reclamantului de a preciza valoarea obiectului cererii.
În consecinţă, pentru determinarea competenţei materiale şi a căilor de atac potrivit dispoziţiilor art. 1 pct.1, art. 2 pct.1 lit.a şi b şi art. 2821 alin.1 din Codul de procedură civilă, nu se are în vedere denumirea generică a cererii, ci valoarea obiectului acesteia, indiferent dacă cererea este în constatarea sau în realizarea dreptului. (Anexa I)
II. Alte instanţe au considerat că aceste litigii nu sunt evaluabile în bani, iar formularea petitului accesoriu, privind repunerea în situaţia anterioară determină incidenţa dispoziţiilor art. 17 din Codul de procedură civilă, potrivit căruia „cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală”, fără a avea nicio relevanţă sub aspectul competenţei şi a căilor de atac.
Astfel, s-a arătat că în mod cert acţiunile în constatare nu pot fi calificate ca având un caracter patrimonial, evaluabil în bani.
S-a apreciat că acelaşi caracter îl au şi acţiunile în rezilierea sau rezoluţiunea contractelor, deoarece pe această cale se urmăreşte aplicarea, pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractuale de către una dintre părţi, a unei sancţiuni civile, nesusceptibilă de evaluare.
Aşadar, indiferent de valoarea obiectului litigiului, în cadrul acestor acţiuni se analizează îndeplinirea, de către părţi, a obligaţiilor ce le revin potrivit contractului.
Tot astfel, şi cererile privind constatarea nulităţii absolute sau anularea unor acte juridice sunt neevaluabile în bani, deoarece pe această cale se tinde la desfiinţarea actelor, pentru neîndeplinirea condiţiilor de validitate. (Anexa II)
Apreciez că primul punct de vedere este în conformitate cu litera şi spiritul legii.
Potrivit dispoziţiilor art.1 pct.1 din Codul de procedură civilă, „judecătoriile judecă în primă instanţă, toate procesele şi cererile, în afară de cele date prin lege în competenţa altor instanţe”.
Tot astfel, art. 2 pct.1 lit.a din acelaşi cod, astfel cum a fost modificat prin art. I pct.1 din Legea nr. 219/2005, arată că tribunalul judecă în primă instanţă procesele şi cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare de peste 100.000 lei, precum şi procesele şi cererile în această materie al căror obiect nu este evaluabil în bani, iar potrivit art. 2 pct.1 lit.b, competenţa materială a tribunalului, ca primă instanţă, se circumscrie în materie civilă, proceselor şi cererilor al căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei, cu excepţia cererilor de împărţeală judiciară, a cererilor în materie succesorală, a cererilor neevaluabile în bani şi a cererilor privind materia fondului funciar, inclusiv cele de drept comun, petitorii, sau după caz, posesorii, formulate de terţii vătămaţi în drepturile lor prin aplicarea legilor în materia fondului funciar.
Ca atare, se constată că în partajarea competenţei materiale sau de atribuţiune, de soluţionare în primă instanţă a cauzelor civile şi comerciale, legiuitorul a utilizat două criterii obiective, constând în natura litigiului şi valoarea interesului litigios.
Criteriul valoric operează exclusiv în cazul cererilor evaluabile în bani, deoarece cu privire la cererile neevaluabile în bani, din interpretarea art. 2 pct.1 lit.a şi b din Codul de procedură civilă, rezultă că legiuitorul le plasează în competenţa exclusivă a judecătoriilor, în materie civilă, respectiv a tribunalelor, în materie comercială.
Acelaşi criteriu valoric este utilizat de legiuitor şi pentru determinarea căilor de atac ce pot fi exercitate împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în primă instanţă.
Astfel, după ce în art. 282 alin.1 din Codul de procedură civilă , astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 219/2005 este enunţată regula potrivit căreia hotărârile date în primă instanţă de judecătorie sunt supuse apelului la tribunal, iar hotărârile date în primă instanţă de tribunal sunt supuse apelului la curtea de apel, prin art. 2821 alin.1 astfel cum a fost modificat, iniţial, prin art. I pct.71 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 58/2003, introdus prin Legea nr. 195/2004 şi, ulterior, prin art. I pct. 40 din Legea nr. 219/2005, legiuitorul a instituit excepţia de la această regulă, stabilind că: „Nu sunt supuse apelului hotărârile judecătoreşti date în primă instanţă în cererile introduse pe cale principală privind pensii de întreţinere, litigii al căror obiect are o valoare de până la 100.000 lei inclusiv, atât în materie civilă, cât şi în materie comercială, acţiunile posesorii, precum şi cele referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă, luarea măsurilor asigurătorii şi în alte cazuri prevăzute de lege”.
Spre deosebire de redactarea iniţială a textului care în forma avută anterior Legii nr. 195/2004 pentru aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 58/2003, arăta că: „Nu sunt supuse apelului hotărârile judecătoreşti date în primă instanţă în cererile introduse pe cale principală privind pensii de întreţinere, obligaţii de plată a unei sume de bani sau de predare a unui bun mobil, în valoare de până la 200 milioane lei inclusiv, acţiunile posesorii, cele referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă, luarea măsurilor asigurătorii, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege”, reglementarea în vigoare începând cu data de 29 mai 2004, extinde considerabil sfera hotărârilor judecătoreşti care sunt supuse unei singure căi de atac, respectiv recursului.
Aceasta exprimă voinţa legiuitorului, de a suprima posibilitatea exercitării apelului împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în primă instanţă în litigiile patrimoniale considerate de o importanţă valorică mai redusă, în scopul asigurării celerităţii în soluţionarea acestora, extinzându-se, totodată, sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 2821 alin.1 din Codul de procedură civilă.
Se observă, totodată, intenţia legiuitorului de a se îndepărta faţă de soluţia adoptată anterior care viza, exclusiv, acţiunile în realizare având ca obiect obligaţii de plată a unor sume de bani sau de predare a unui bun mobil în valoare de până la 200 milioane lei inclusiv şi de a extinde sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 2821 alin.1 din Codul de procedură civilă, prin includerea tuturor litigiilor patrimoniale, evaluabile în bani, atât în materie civilă, cât şi în materie comercială, indiferent dacă acestea vizează acţiuni în realizare, în constatare sau în constituire, acţiuni reale, personale sau mixte, singura condiţie impusă fiind doar ca obiectul litigiului să aibă o valoare inferioară plafonului de 100.000 lei, inclusiv.
Ca atare, pentru determinarea, atât a competenţei materiale de judecată în primă instanţă, cât şi a căii/căilor de atac ce pot fi exercitate împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în primă instanţă în litigiile civile şi comerciale, având ca obiect constatarea nulităţii, anularea, rezilierea, respectiv rezoluţiunea unor acte juridice care privesc drepturi patrimoniale,constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept patrimonial, prezintă relevanţă doar calificarea litigiului din perspectiva dihotomică a caracterului patrimonial sau nepatrimonial (evaluabil sau neevaluabil în bani).
Apreciem că toate aceste litigii au un caracter patrimonial (evaluabil în bani), indiferent dacă în cuprinsul cererii de chemare în judecată este formulat capătul de cerere accesoriu privind repunerea în situaţia anterioară prin restituirea prestaţiilor efectuate.
Astfel, obiectul acţiunii civile constă, invariabil, în protecţia unui drept subiectiv sau a unui interes pentru a cărui realizare, calea justiţiei este obligatorie şi se concretizează în raport de mijlocul procesual folosit.
Prin urmare, obiectul acţiunii civile care constă întotdeauna în protecţia dreptului subiectiv, nu se confundă cu însuşi obiectul litigiului care este reprezentat de pretenţia concretă dedusă judecăţii.
Or, pretenţia concretă nu reprezintă altceva decât afirmarea dreptului a cărui protecţie se solicită, drept care este întotdeauna evaluabil în bani dacă are caracter patrimonial şi poate fi protejat printr-o acţiune personală, reală sau mixtă, în funcţie de natura sa, drept de creanţă sau drept real.
În consecinţă, ori de câte ori pe calea acţiunii în justiţie se tinde a se proteja un drept patrimonial, evaluarea obiectului litigiului este posibilă şi necesară.
Ca atare, se poate afirma că dreptul subiectiv ce se cere a fi protejat în justiţie, „transferă”caracterul său patrimonial sau nepatrimonial litigiului însuşi şi astfel, litigiul va putea fi calificat ca fiind evaluabil în bani, ori de câte ori în structura raportului juridic de drept substanţial, dedus judecăţii, intră un drept patrimonial, real sau de creanţă.
De altfel, potrivit dispoziţiilor art. 112 alin.1 pct.3 din Codul de procedură civilă, cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă, obligatoriu, obiectul cererii şi valoarea lui, după preţuirea reclamantului, atunci când preţuirea este posibilă.
În plus, în materie comercială, potrivit dispoziţiilor art. 7203 alin.1 lit.c din Codul de procedură civilă, reclamantul trebuie să indice şi calculul prin care s-a ajuns la determinarea valorii cererii, cu indicarea înscrisurilor corespunzătoare.
Astfel, cererile de chemare în judecată formulate în materie civilă şi comercială prin care se solicită constatarea nulităţii, anularea, rezilierea sau rezoluţiunea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale, ce pot fi evaluate pecuniar sunt acţiuni patrimoniale, evaluabile în bani, indiferent dacă se pretinde sau nu restituirea prestaţiilor efectuate, fiind pe deplin aplicabil criteriul valoric în vederea determinării competenţei materiale şi a căilor de atac.
Caracterul evaluabil în bani este dat, în această situaţie, de capătul principal de cerere, iar nu de petitul accesoriu privind restabilirea situaţiei anterioare care nu are nicio influenţă asupra caracterului acţiunii şi implicit, asupra competenţei instanţei.
Un alt argument este reprezentat de conţinutul art. 181 din Codul de procedură civilă, potrivit căruia, „instanţa învestită potrivit dispoziţiilor referitoare la competenţa după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să judece chiar dacă, ulterior învestirii, intervin modificări în ceea ce priveşte cuantumul valorii aceluiaşi obiect”.
Textul are o valoare de principiu şi confirmă regula potrivit căreia competenţa instanţei se stabileşte încă din momentul învestirii acesteia, prin însuşi actul de sesizare.
De asemenea, în cazul acţiunilor în constatare, prin care se tinde la consfinţirea pe cale judiciară a existenţei sau inexistenţei unui drept, prin art. 18 din Codul de procedură civilă se stabileşte acelaşi regim de competenţă ca şi pentru acţiunile în realizarea dreptului, astfel încât competenţa materială este determinată şi în această materie, potrivit regulilor de competenţă prevăzute pentru acţiunile în realizarea dreptului a cărui existenţă sau inexistenţă se cere a fi constatată, fiind aplicabile aceleaşi reguli de stabilire a caracterului patrimonial ori nepatrimonial al litigiului.
În consecinţă, pentru determinarea competenţei materiale şi a căilor de atac nu se are în vedere denumirea generică a cererii, ci valoarea obiectului litigiului, ce se impune a fi precizată de reclamant, indiferent dacă acţiunea este în constatarea sau în realizarea dreptului.
Caracterul evaluabil sau neevaluabil în bani al unei acţiuni nu poate fi influenţat de necesitatea plăţii unei taxe judiciare de timbru fixe sau progresive, deoarece din perspectiva analizată, litigiul este evaluabil în bani, indiferent dacă cererile formulate în cadrul acestuia se timbrează sau nu raportat la valoare.
Faptul că legiuitorul, în vederea determinării taxelor judiciare de timbru, a calificat anumite cereri ca fiind evaluabile sau neevaluabile în bani, impunând un anumit regim de taxare nu prezintă importanţă sub aspectul discutat, al competenţei materiale şi al căilor de atac, deoarece prevederile Legii nr. 146/1997 şi cele cuprinse în Normele metodologice de aplicare a legii, aprobate prin Ordinul nr. 760/C/1999 al Ministrului Justiţiei, constituind norme speciale şi se aplică exclusiv în materia pentru care au fost edictate.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 329 din Codul de procedură civilă solicit admiterea recursului în interesul legii şi pronunţarea unei decizii, prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor cuprinse în art. 1 pct.1, art. 2 pct.1 lit.a şi b şi art. 2821 alin.1 din Codul de procedură civilă, în sensul că, în vederea determinării competenţei materiale de soluţionare în primă instanţă şi a căilor de atac, sunt evaluabile în bani litigiile civile şi comerciale având ca obiect constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept patrimonial, constatarea nulităţii, anularea, rezoluţiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale, indiferent dacă este formulat petitul accesoriu privind restabilirea situaţiei anterioare.
PROCUROR GENERAL,
Laura Codruţa Kövesi
competenta instanta- recurs in interesul legii
-
jojo
Who is online
Users browsing this forum: No registered users and 24 guests