Tocmai am descoperit un lucru la examenul de anul trecut care mi se pare cel putin ciudat. G1 si G2 incep cu analitice si text lung, respectiv text lung si analitice.
G3 si G4 cu cele 50, 25 si 25, in ordine inversata.
Acum: daca intre probe e pauza, cum de INM-ul incurajeaza discutiile pe hol intre candidati cu privire la subiectele ce le vor veni?
Test rationament logic
-
gavril
Care are rabdare:
"Când o căsnicie se termină cu un divorţ, împărţirea bunurilor şi a finanţelor poate părea relativ simplă în comparaţie cu încredinţarea copiilor. Custodia comună, atunci când părinţii cad de acord asupra ei în interesul copilului, este de cele mai multe ori o reuşită, dar foarte adesea nu funcţionează când este impusă sau stabilită de instanţă. În multe societăţi occidentale există două principii esenţiale de acordare a custodiei, ambele urmărind interesul copilului. În primul rând, copilul nu trebuie încredinţat acelui părinte care este în mod evident nepotrivit. În al doilea rând, stresul provocat copilului de acţiunea în justiţie — care de obicei creşte odată cu durata procedurii — trebuie redus pe cât posibil.
În plus, instanţele nord-americane au aplicat încă alte două principii de acordare a custodiei exclusive, ambele punând accentul pe interesul copilului. În Statele Unite, regula prezumţiei materne — prin care se încredinţează copilul automat mamei, atâta vreme cât ea îndeplineşte condiţiile cerute de lege pentru încredinţare — a avut supremaţie multă vreme, nu în ultimul rând pentru că tindea să accelereze procedura de încredinţare. Dar în ultima vreme, regula şi-a pierdut statutul de favorită, datorită reevaluării rolului sexelor în societatea nord-americană. În Canada, unde regula prezumţiei materne nu a fost niciodată folosită, hotărârile de încredinţare sunt influenţate de regula principalului susţinător, conform căreia se încredinţează copilul acelui părinte care se demonstrează a fi în cea mai mare măsură responsabil de bunăstarea copilului. Aplicarea prezumţiei principalului susţinător este în creştere şi în Statele Unite; până nu demult era considerată mai puţin de dorit decât regula prezumţiei materne, pentru că lungeşte procedura de încredinţare.
Există o sumedenie de criterii pentru a stabili care părinte este principalul susţinător, şi adesea este necesar ca judecătorii să efectueze o întreagă serie de interpretări subiective. De exemplu, este principalul susţinător cel care face cele mai multe pentru copil sau împreună cu copilul? Ce este mai important, cantitatea de timp petrecută cu copilul sau calitatea acestuia? Hotărârea este şi mai complicată când părinţii au grijă de copil în mod egal. În orice situaţie, una dintre complicaţiile majore ale regulii prezumţiei principalului susţinător este aceea că presupune comparaţii între părinţi, care pot fi dureroase.
Mulţi dintre savanţii în domeniul juridic recunosc că uneori este imposibil să determini căruia dintre părinţi este cel mai bine să-i încredinţezi copilul. Cu aceste îndoieli, ei consideră că cel mai bun lucru în asemenea cazuri ar putea fi ca judecătorul să dea hotărârea aleatoriu, ceea ce măcar are meritul de a elimina riscul la care este expus copilul pe parcursul unei proceduri îndelungate. Criticii acestei abordări subliniază că aceasta în mod evident nu ţine cont de posibilele diferenţe subtile dintre felul în care fiecare părinte are grijă de copil, diferenţe care pot fi semnificative pentru bunăstarea copilului, în moduri care nu sunt uşor de descoperit prin proceduri juridice. Aceşti critici consideră că, în asemenea cazuri, cea mai bună soluţie la această dilemă ar putea fi să întrebe copilul pe care dintre părinţi îl preferă.
Variante:
35. Care dintre următoarele deducţii despre instanţele americane în ceea ce priveşte procedurile de încredinţare este cel mai puternic susţinută de text?
(A) Au început să reducă gradul de subiectivitate inerentă stabilirii custodiei.
(B) S-au implicat mai puţin în stabilirea răspunderii relative a fiecărui părinte.
(C) Au devenit mai preocupaţi de îmbunătăţirea eficienţei procedurilor de încredinţare.
(D) S-au îndepărtat de preluarea implicită a anumitor stereotipuri privitoare la rolurile părinţilor.
(E) Au evitat responsabilitatea de a lua hotărâri de încredinţare cât mai corecte posibil faţă de copil.
Varianta D se da ca fiind cea corecta.
Poate explica cineva?
"Când o căsnicie se termină cu un divorţ, împărţirea bunurilor şi a finanţelor poate părea relativ simplă în comparaţie cu încredinţarea copiilor. Custodia comună, atunci când părinţii cad de acord asupra ei în interesul copilului, este de cele mai multe ori o reuşită, dar foarte adesea nu funcţionează când este impusă sau stabilită de instanţă. În multe societăţi occidentale există două principii esenţiale de acordare a custodiei, ambele urmărind interesul copilului. În primul rând, copilul nu trebuie încredinţat acelui părinte care este în mod evident nepotrivit. În al doilea rând, stresul provocat copilului de acţiunea în justiţie — care de obicei creşte odată cu durata procedurii — trebuie redus pe cât posibil.
În plus, instanţele nord-americane au aplicat încă alte două principii de acordare a custodiei exclusive, ambele punând accentul pe interesul copilului. În Statele Unite, regula prezumţiei materne — prin care se încredinţează copilul automat mamei, atâta vreme cât ea îndeplineşte condiţiile cerute de lege pentru încredinţare — a avut supremaţie multă vreme, nu în ultimul rând pentru că tindea să accelereze procedura de încredinţare. Dar în ultima vreme, regula şi-a pierdut statutul de favorită, datorită reevaluării rolului sexelor în societatea nord-americană. În Canada, unde regula prezumţiei materne nu a fost niciodată folosită, hotărârile de încredinţare sunt influenţate de regula principalului susţinător, conform căreia se încredinţează copilul acelui părinte care se demonstrează a fi în cea mai mare măsură responsabil de bunăstarea copilului. Aplicarea prezumţiei principalului susţinător este în creştere şi în Statele Unite; până nu demult era considerată mai puţin de dorit decât regula prezumţiei materne, pentru că lungeşte procedura de încredinţare.
Există o sumedenie de criterii pentru a stabili care părinte este principalul susţinător, şi adesea este necesar ca judecătorii să efectueze o întreagă serie de interpretări subiective. De exemplu, este principalul susţinător cel care face cele mai multe pentru copil sau împreună cu copilul? Ce este mai important, cantitatea de timp petrecută cu copilul sau calitatea acestuia? Hotărârea este şi mai complicată când părinţii au grijă de copil în mod egal. În orice situaţie, una dintre complicaţiile majore ale regulii prezumţiei principalului susţinător este aceea că presupune comparaţii între părinţi, care pot fi dureroase.
Mulţi dintre savanţii în domeniul juridic recunosc că uneori este imposibil să determini căruia dintre părinţi este cel mai bine să-i încredinţezi copilul. Cu aceste îndoieli, ei consideră că cel mai bun lucru în asemenea cazuri ar putea fi ca judecătorul să dea hotărârea aleatoriu, ceea ce măcar are meritul de a elimina riscul la care este expus copilul pe parcursul unei proceduri îndelungate. Criticii acestei abordări subliniază că aceasta în mod evident nu ţine cont de posibilele diferenţe subtile dintre felul în care fiecare părinte are grijă de copil, diferenţe care pot fi semnificative pentru bunăstarea copilului, în moduri care nu sunt uşor de descoperit prin proceduri juridice. Aceşti critici consideră că, în asemenea cazuri, cea mai bună soluţie la această dilemă ar putea fi să întrebe copilul pe care dintre părinţi îl preferă.
Variante:
35. Care dintre următoarele deducţii despre instanţele americane în ceea ce priveşte procedurile de încredinţare este cel mai puternic susţinută de text?
(A) Au început să reducă gradul de subiectivitate inerentă stabilirii custodiei.
(B) S-au implicat mai puţin în stabilirea răspunderii relative a fiecărui părinte.
(C) Au devenit mai preocupaţi de îmbunătăţirea eficienţei procedurilor de încredinţare.
(D) S-au îndepărtat de preluarea implicită a anumitor stereotipuri privitoare la rolurile părinţilor.
(E) Au evitat responsabilitatea de a lua hotărâri de încredinţare cât mai corecte posibil faţă de copil.
Varianta D se da ca fiind cea corecta.
Poate explica cineva?
-
gavril
-
krisstina
Poate nu te lasa pe hol.Giovanni wrote:Tocmai am descoperit un lucru la examenul de anul trecut care mi se pare cel putin ciudat. G1 si G2 incep cu analitice si text lung, respectiv text lung si analitice.
G3 si G4 cu cele 50, 25 si 25, in ordine inversata.
Acum: daca intre probe e pauza, cum de INM-ul incurajeaza discutiile pe hol intre candidati cu privire la subiectele ce le vor veni?
-
gavril
Pe la jumătatea anilor 20, formaţia lui Duke Ellington s-a îndepărtat din ce în ce mai mult de muzica sincopată, cântată ca vai de lume de formaţii mult mai tinere, şi a început să cânte tot mai mult hot jazz, pe atunci în mare vogă. Este foarte posibil ca Duke Ellington să-şi fi dezvoltat stilul caracteristic pornind de la premise pur comerciale; el se baza pe ceea ce el numea muzică « jungle », care corespundea într-o oarecare măsură aşteptărilor publicului de la Cotton Club. Acest stil nu numai că se mula pe talentul unor membri cu totul remarcabili ai formaţiei sale, dar avea şi avantajul de a-i furniza orchestrei acel timbru special, care s-o deosebească de altele.
Cert este că Ellington a adus mai mult în muzica sa decât simpla aversiune faţă de orice formă de planificare sau de pregătire prealabilă. Simţea o plăcere crescândă în combinarea tonurilor şi a timbrelor, o înclinaţie puternică spre armonii care frizau adesea disonanţele; avea o tendinţă marcantă spre a încălca toate regulile şi o încredere totală în ideile sale neortodoxe, atâta timp cât în urechile sale « sunau bine ». Dincolo de asta, avea un fler de invidiat în ceea ce priveşte tonurile, un simţ pe care alţii i-l comparau adesea cu intuiţia pictorului în potrivirea culorilor, care totuşi era mai degrabă un simţ sigur al efectelor acustice spectaculoase.
Muzica sa este importantă mai ales pentru felul în care a luat naştere. Duke, acest expert în şireata manipulare a altora, ştia prea bine că în ultimă instanţă fiecare membru al formaţiei sale trebuie să transforme piesa interpretată în propria sa muzică. Pentru a atinge acest ţel, el le dădea instrumentiştilor doar indicaţii generale, obligându-l pe fiecare dintre ei să intuiască şi să-i satisfacă aşteptările.
Este clar că piesele create în acest mod nu se armonizează în niciun fel cu concepţia convenţională despre rolul « artistului » în postura de creator unic şi individual al operei sale. Pe de altă parte, această concepţie convenţională nu s-a referit niciodată la acele opere obligatoriu colective care abundă pe scenele şi pe ecranele noastre, şi care sunt de departe mai reprezentative pentru arta secolului al XX-lea decât cele aparţinând artistului solitar. Dificultăţile de a-l plasa pe Ellington ca artist sunt în principiu asemănătoare celor legate de descrierea modului în care regizorii îşi pun în valoare propria personalitate artistică în conlucrarea cu alţii.
Astfel se ridică automat întrebarea în legătură cu validitatea definiţiei sau a descrierii creatorului de artă. În mod evident, a-l defini pe Ellington drept « compozitor » este la fel de inadecvat ca şi a vorbi despre « autori » în cazul multor regizori de la Hollywood, denumiţi astfel de către unii critici francezi într-o tendinţă carteziană de a simplifica lucrurile. Şi, cu toate acestea, Ellington a creat, în colectiv, numeroase opere de artă autentice care, ca şi în cazul regizorilor de teatru sau de film, erau totodată în cel mai înalt grad creaţiile sale proprii. Spre deosebire însă de mulţi megalomani, lui Ellington îi era foarte clar că el nu era decât o parte dintr-un proces creator.
Jazz-ul joacă un rol atât de important în istoria artei moderne pentru că reprezintă o alternativă vie la creaţia produsă de canonul cultural, care la rândul său a fost iniţial unul « de avangardă », dar transformat azi în obiect de studiu al cursurilor universitare. Tocmai acesta este şi motivul pentru care tendinţa de a face din jazz o nouă avangardă este atât de regretabilă.
42. Pornind de la cel de-al doilea paragraf, care ar fi, cel mai probabil, principiul care ghidează creaţiile lui Duke Ellington?
(A) Echilibrul perfect dintre sunetele unei melodii nu poate fi atins doar printr-o planificare minuţioasă.
(B) Tonurile, timbrele şi armoniile pot fi alese la întâmplare, dar trebuie să excludă disonanţele.
(C) O melodie care „sună bine” trebuie pregătită la fel cum pictorul îşi alege culorile pe paletă.
(D) Efectele acustice spectaculoase pot fi atinse numai încălcând toate regulile compoziţiilor muzicale.
(E) Valoarea unei piese muzicale este dată de multitudinea procedeelor combinate de realizare.
Raspuns corect dat: A
WHY ????????
Cert este că Ellington a adus mai mult în muzica sa decât simpla aversiune faţă de orice formă de planificare sau de pregătire prealabilă. Simţea o plăcere crescândă în combinarea tonurilor şi a timbrelor, o înclinaţie puternică spre armonii care frizau adesea disonanţele; avea o tendinţă marcantă spre a încălca toate regulile şi o încredere totală în ideile sale neortodoxe, atâta timp cât în urechile sale « sunau bine ». Dincolo de asta, avea un fler de invidiat în ceea ce priveşte tonurile, un simţ pe care alţii i-l comparau adesea cu intuiţia pictorului în potrivirea culorilor, care totuşi era mai degrabă un simţ sigur al efectelor acustice spectaculoase.
Muzica sa este importantă mai ales pentru felul în care a luat naştere. Duke, acest expert în şireata manipulare a altora, ştia prea bine că în ultimă instanţă fiecare membru al formaţiei sale trebuie să transforme piesa interpretată în propria sa muzică. Pentru a atinge acest ţel, el le dădea instrumentiştilor doar indicaţii generale, obligându-l pe fiecare dintre ei să intuiască şi să-i satisfacă aşteptările.
Este clar că piesele create în acest mod nu se armonizează în niciun fel cu concepţia convenţională despre rolul « artistului » în postura de creator unic şi individual al operei sale. Pe de altă parte, această concepţie convenţională nu s-a referit niciodată la acele opere obligatoriu colective care abundă pe scenele şi pe ecranele noastre, şi care sunt de departe mai reprezentative pentru arta secolului al XX-lea decât cele aparţinând artistului solitar. Dificultăţile de a-l plasa pe Ellington ca artist sunt în principiu asemănătoare celor legate de descrierea modului în care regizorii îşi pun în valoare propria personalitate artistică în conlucrarea cu alţii.
Astfel se ridică automat întrebarea în legătură cu validitatea definiţiei sau a descrierii creatorului de artă. În mod evident, a-l defini pe Ellington drept « compozitor » este la fel de inadecvat ca şi a vorbi despre « autori » în cazul multor regizori de la Hollywood, denumiţi astfel de către unii critici francezi într-o tendinţă carteziană de a simplifica lucrurile. Şi, cu toate acestea, Ellington a creat, în colectiv, numeroase opere de artă autentice care, ca şi în cazul regizorilor de teatru sau de film, erau totodată în cel mai înalt grad creaţiile sale proprii. Spre deosebire însă de mulţi megalomani, lui Ellington îi era foarte clar că el nu era decât o parte dintr-un proces creator.
Jazz-ul joacă un rol atât de important în istoria artei moderne pentru că reprezintă o alternativă vie la creaţia produsă de canonul cultural, care la rândul său a fost iniţial unul « de avangardă », dar transformat azi în obiect de studiu al cursurilor universitare. Tocmai acesta este şi motivul pentru care tendinţa de a face din jazz o nouă avangardă este atât de regretabilă.
42. Pornind de la cel de-al doilea paragraf, care ar fi, cel mai probabil, principiul care ghidează creaţiile lui Duke Ellington?
(A) Echilibrul perfect dintre sunetele unei melodii nu poate fi atins doar printr-o planificare minuţioasă.
(B) Tonurile, timbrele şi armoniile pot fi alese la întâmplare, dar trebuie să excludă disonanţele.
(C) O melodie care „sună bine” trebuie pregătită la fel cum pictorul îşi alege culorile pe paletă.
(D) Efectele acustice spectaculoase pot fi atinse numai încălcând toate regulile compoziţiilor muzicale.
(E) Valoarea unei piese muzicale este dată de multitudinea procedeelor combinate de realizare.
Raspuns corect dat: A
WHY ????????
-
parole
Pai care alta, Gavrile? Eu tot D am zis. Instantele din SUA aplicau principiul prezumtiei materne, l-au inlaturat treptat si s-au reorientat, asa cum faceau din start instantele canadiene, spre principiul principalului sustinator. Deci au renuntat la niste stereotipuri in care era incadrat rolul parental al femeii, de mama indispensabila pentru buna crestere a copilului.
Pt Giovanni, asa e cu pauza de 15 minute, asa a fost la pretestare, asa cred ca va fi si la examen. Si partile pot fi inversate, unii primesc primele 50, altii le primesc pe celelalte. Oricum iesi de acolo suficient de buimacit ca sa nu-ti mai poti aduce aminte ceva relevant si care sa-i poata fi de folos altui contracandidat. Oricum e buna observatia ta. :)
Eu stau cam la fel la toate. Depinde de ce prind mai intai, daca le prind pe cele cu rationamenul analitic si textul scris, se poate sa le fac mai bine pe astea decat pe cele cu rationamentul logic, pentru ca pe final te simti pur si simplu epuizat de la atata concentrare.
Pt Giovanni, asa e cu pauza de 15 minute, asa a fost la pretestare, asa cred ca va fi si la examen. Si partile pot fi inversate, unii primesc primele 50, altii le primesc pe celelalte. Oricum iesi de acolo suficient de buimacit ca sa nu-ti mai poti aduce aminte ceva relevant si care sa-i poata fi de folos altui contracandidat. Oricum e buna observatia ta. :)
Eu stau cam la fel la toate. Depinde de ce prind mai intai, daca le prind pe cele cu rationamenul analitic si textul scris, se poate sa le fac mai bine pe astea decat pe cele cu rationamentul logic, pentru ca pe final te simti pur si simplu epuizat de la atata concentrare.
-
parole
aici am mers pe eliminare. A nu-i pentru ca nu s-ar mai putea completa numarul de 6 institutii care iau fonduri, adica 2 spitale, plus cel mult 2 centre sociale si ar mai trebui inca cel putin 2 scoli ca sa completezi pana la 6. Deci nu poti avea doar o scoala.Gavril wrote:aceeasi chestiune si pt. intrebarea 42, partea 1 data in 2007. sa ma bati si nu inteleg de ce au ales raspunsul ala ca fiind cel corect.
B iarasi nu-i din acelasi motiv, nu se completeaza numarul de 6 institutii. Daca scoala 3 nu-i, atunci nu-i nici scoala 4, mai ramai cu 2 scoli, la care adaugi un spital, cel de pediatrie, 3 pana acum pentru ca spitalu de urgenta nu intra. Si ti-ar mai trebui inca 3 pana la 6, bagi cel mult 2 centre sociale si ramai numai cu 5.
D-ul nu-i, la fel, nu-s cel putin 6 institutii, daca pediatria nu primeste, nu poate lua nici urgenta, pentru ca daca ar lua, ar terbui sa dai si pediatriei si n-ai voie. Ai exclus 2 spitale pana acum. Mai excluzi inca un centru social. 4 scoli nu poti avea pentru ca atunci ar trebui sa dai fonduri si la un spital. Asa ca alegi 3 scoli, plus un centru si ramai doar cu 4.
E ul e gresit pentru ca daca ia scoala 4 fonduri, atunci tre sa ia si scoala 3, iar asta e exclusa aici.
Prin eliminare ramane doar c-ul. Cam asa am gandit-o. Dar tre s-o faci rapid. Daca nu-ti iasa mai bine pui la nimereala si treci la urmatoarea. Sper ca am lamurit ceva...
-
gavril
-
parole
iar la ellinghton asta eu am priceput ca e mai naravas omul si ca si alege de multe ori la intamplare tonurile muzicale, insa nu exclude intrutotul o planificare minutioasa. El accepta si planificarea, insa nu crede ca o lucrare muzicala reusita se poate realiza doar dintr-o planificare minutioasa...
-
parole
-
giovanni
Citeste art 22 alin. 3 care ne trimite la 16 alin. 2
http://www.inm-lex.ro/fisiere/pag_28/det_819/3696.pdf
Stiam io ceva. Dar se specifica nu mai mult de 4 ore, ceea ce poate implica si 3
http://www.inm-lex.ro/fisiere/pag_28/det_819/3696.pdf
Stiam io ceva. Dar se specifica nu mai mult de 4 ore, ceea ce poate implica si 3
-
parole
Who is online
Users browsing this forum: No registered users and 30 guests