 |
|
|
» Analiză
Cine sunt evazioniștii? Din păcate, așa cum arată statisticile, firmele cu capital străin, care dețin cel puțin jumătate din cifra de afaceri din economia din România, raportează profituri de câteva ori mai mici decât firmele cu capital românesc
ARTICOL DE SPECIALITATE: Soluții juridice pentru stoparea fraudei fiscale a multinaționalelor din România (PARTEA I)
La nivel mondial, studiile arată că firmele transferă 20% din profiturile lor în paradisuri fiscal; paradoxal, pe fondul scăderii sarcinii fiscale cu cca. 20-30% în ultimii 15 ani, intensitatea diriguirii profiturilor către paradisurile fiscale a crescut de zece ori. La nivel global, se apreciază că 8% din averea financiară personală este realizată prin intermediul unor companii offshore, păgubind guvernele statelor lumii cu mai mult de 200 miliarde dolari pe an; două treimi din această sumă este deturnată prin evaziune fiscală internațională. Un material semnat de către avocatul Constantin Neacșu, Baroul București; Doctorand, Institutul de Cercetări Juridice "Acad. Andrei Rădulescu" al Academiei Române.
Multitudinea obligaţiilor pe care legile fiscale le impune contribuabililor şi, mai ales povara acestor obligaţii, a determinat stimularea ingeniozitătii acestora de a inventa procedee diverse de eludare a obligaţiilor fiscale. Evaziunea fiscală a fost întotdeauna activă şi ingenioasă, pentru simplul motiv că fiscul, lovind indivizii şi averea lor, îi atinge într-un punct extrem de sensibil: interesul bănesc. La nivel mondial, studiile arată că firmele transferă 20% din profiturile lor în paradisuri fiscale1; paradoxal, pe fondul scăderii sarcinii fiscale cu cca. 20-30% în ultimii 15 ani, intensitatea diriguirii profiturilor către paradisurile fiscale a crescut de zece ori. La nivel global, se apreciază că 8% din averea financiară personală este realizată prin intermediul unor companii offshore, păgubind guvernele statelor lumii cu mai mult de 200 miliarde dolari pe an; două treimi din această sumă este deturnată prin evaziune fiscală internațională. Comisia Europeană, într-un comunicat către Parlamentul European (COM/2012/0351), arăta că zeci de miliarde de euro, adesea nedeclarate și neimpozitate, se află în continuare în jurisdicții offshore, reducând veniturile fiscale naționale. Pentru a spori cooperarea, s-au adoptat măsuri privind: consolidarea instrumentelor existente pentru a evita practica generalizată a structurilor offshore, intensificarea schimbului de informații, combaterea tendințelor și a schemelor de evaziune și fraudă fiscal, consolidarea guvernanței fiscal sau asigurarea coerenței în raport cu țările terțe. Timid, s-a pus pe agenda priorităților și politica fiscală a României. S-au lansat propuneri de modificare a Codului fiscal, s-au manifestat intenții de refacere a cadrului legal de reglementare (respectiv, rescrierea Codului fiscal și a Codului de procedură fiscală) și s-au organizat dezbateri între antreprenori și specialiști în fiscalitate. Însă, spre deosebire de preocupările manifestate pe plan mondial, preocupările interne de reducere a evaziunii fiscale s-au focalizat, cu precădere, la fiscalizarea micilor afaceri, evitând, cu bună știință sau din nepricepere, sfera paradisurilor fiscale2. Prin paradisuri fiscale, multinaționalele prezente pe piața românească operează, de fapt, în România, un jaf de proporții abominabile. Numai anul trecut, Bugetul de stat din România a încasat, din impozitul pe profit al companiilor, cu 7% mai puțin decât încasase în 2016, deși mediul de business pe piața autohtonă a prosperat fabulos în 2017, creșterea economică urcând spre 7%, cea mai înaltă, de altfel, din UE. Așa-numita "creștere economică" este, de fapt, creșterea PIB-ului, iar PIB-ul este, în esență, valoarea adăugată (aproximativ 85-86%) plus intervenția netă a statului (14-15%). Iar valoarea adăugată înseamnă "compensarea salariaților" plus "excedentul brut de exploatare" (sau, mai simplu spus, salarii plus profituri). Dacă, așa cum spun statisticile, ansamblul (adică PIB-ul) a urcat cu 7%, înseamnă că și profiturile ar fi trebuit să crească! Și atunci, dacă impozitul procentual pe profit a rămas același (16%), cum de au scăzut încasările din impozitul pe profit? Deci, din două una: ori încasarea scăzută la buget din impozitul pe profit constituie un neadevăr, ori creșterea PIB-ului (deci inclusiv a profiturilor) este o minciună! Doar că avem de-a face și o a treia variantă: creșterea economică există, deci și creșterea profiturilor din economie există, numai că cea din urmă este astfel învăluită fiscal, încât statul să nu ajungă la ea3! Și, ca urmare, cu toate că a existat o creștere a profiturilor, statul a fost în situația de a impozita profituri în scădere! Statul român își proiectase o majorare a încasărilor din impozitul pe profit în 2017 tocmai cu 7%, dar de obținut a obținut o scădere cu 7%! Și asta nu este totul! Estimata încasare de 14,1 miliarde lei din 2017 înseamnă, la 16% cotă procentuală de impunere, profituri fiscalizate de circa 88 miliarde lei4, în scădere de la 94 miliarde lei în 2016. Problema este că, la nivelul PIB-urilor din anii respectivi, profiturile realizate în România au fost de 470-480 miliarde lei. Așadar, o rată de doar o cincime profituri raportate (și deci fiscalizate) din totalul profiturilor realizate! Restul de 80% – eludare și/sau evaziune! Cine sunt evazioniștii? Din păcate, așa cum arată statisticile, firmele cu capital străin, care dețin cel puțin jumătate din cifra de afaceri din economia din România, raportează profituri de câteva ori mai mici decât firmele cu capital românesc. Concluzia este clară: capitalul românesc, slab înzestrat tehnologic și subfinanțat, mai plătește câte ceva din ceea ce ar avea de plătit, dar capitalul străin, în frunte cu multinaționalele, nu plătește aproape deloc impozit pe profit, externalizând câștigurile înainte de și deci fără fiscalizare! Impozitarea profitului în România a devenit, astfel, o mascaradă. Ce a făcut Guvernul român în 2017 pentru a echilibra resursele bugetului? A forțat preluarea de dividende de la întreprinderile încă de stat, unde este proprietar. A lăsat practic goale conturile unei părți care nu mai reprezintă decât 4% din economie, considerată neperformantă, pentru a nu se atinge cumva de buzunarele umplute prin jaf public de cei care dețin 96% din economie. La ce să ne așteptăm în 2018, în condițiile revoluției fiscale? Este de presupus că firmele românești și-au făcut antrenamentul necesar încă din 2017, reducând la minimum plățile în contul impozitului pe profit, având în vedere că din 2018 neplata acestuia nu este infracțiune, pe când neachitarea contribuțiilor sociale se va pedepsesi cu închisoarea. Dar tocmai spre a se evita o asemenea comutare a neplăților, Guvernul a introdus pentru firmele cu o cifră de afaceri sub un milion de euro (adică pentru 90% din firmele românești), în locul impozitului pe profit, impozitul pe cifra de afaceri, care nu prea poate fi evazionat. Așa că stagnarea prevăzută în buget pentru încasările din impozitul pe profit (14,2 miliarde lei, față de 14,1 miliarde lei în 2017) este o iluzie. Încasările din impozitul pe profit practic vor tinde spre dispariție în 2018, căci firmele românești nu vor mai avea legal de plătit impozit pe profit, iar multinaționalele, pentru care nimic în chestiune nu se schimbă, își vor continua batjocorirea Bugetului. Practic, impozitul pe profit ca instituție fiscală va mai rămâne doar în cazul multinaționalelor (căci doar acestea au cifre de afaceri de peste un milion de euro) și întreaga evaziune pe care o practică în domeniu se va deschide ca o floare, întrucât toate încasările la buget care vor mai fi din impozitul pe profit vor fi doar de la acestea. Altele nu vor mai fi, căci capitalul românesc, în copleșitoarea sa majoritate, nu va mai plăti impozit pe profit. Nu 14 miliarde lei, câți sunt prevăzuți, ci maximum vreo 4-5 miliarde lei vor fi încasările la buget din impozitul pe profit! Adică vor fi fiscalizate doar vreo 30 miliarde lei din cele peste 300 miliarde lei (circa 60 miliarde euro) profituri realizate efectiv de capitalul străin în România! Așadar, adesea, acţiunile guvernamentale de reducere a evaziunii fiscale şi creştere a veniturilor bugetare sunt "pompieristice" şi vizează soluţionarea unei anumite cazuistici a momentului. Ar fi de dorit ca, pentru obţinerea unor rezultate sustenabile, acţiunile să fie derulate în cadrul unei strategii fiscale generale pentru asigurarea continuităţii. Doar că, din modesta mea experienţă practică în domeniul fiscalităţii, am constatat că abordarea măsurilor de combatere a evaziunii fiscale şi creşterea gradului de echitate fiscală "suferă" de o anume generalitate, cu referire la deciziile "de la centru" şi pierd din vedere "zona locală", în care se manifestă fenomenul evazionist. Orice măsură dispusă la nivel macroeconomic are la bază doar eficienţa teoretică, într-un context general. Confirmarea sau infirmarea eficienţei scontate a măsurilor are loc în cadrul raporturilor fiscale, dintre reprezentanţii statului şi contribuabili, doar aici se observă efectul deciziilor luate la nivel guvernamental sau al legislativului. Sesizând acest aspect, măsurile gândite, pentru reducerea efectelor evaziunii fiscale şi atenuarea impactului acesteia asupra echităţii fiscale, au fost desprinse mai mult din practica fiscală, încercând o oarecare delimitate faţă de propunerile, pertinente de altfel, făcute în literatura de specialitate. Pentru a avea succes în atenuarea efectelor evaziunii fiscale, direcţia majoră de acţiune trebuie să o constituie anihilarea sau reducerea cauzelor care generează fenomenul evazionist: de la cauză la efect. Insist asupra lipsei de voinţă politică în luarea unor decizii importante, cu referire, spre exemplu, la înfiinţarea Tribunalelor fiscale menite să rezolve o parte importantă a cauzelor evaziunii fiscale. Nu poți solicita decât unui judecător specializat să pătrundă în esența unui dosar de fraudă, analizând cu minuozitate toate aspectele identificate în cauză. Pe parcursul cercetării, am consemnat o anumită convergenţă a opiniilor teoreticienilor şi finanţiştilor în legătură cu măsurile ce ar trebui întreprinse pentru limitarea efectelor evaziunii fiscale5. Acestea fac trimitere la: reducerea presiunii fiscale, creşterea gradului de colectare a impozitelor, îmbunătăţirea legislaţiei fiscale, sporirea civismului fiscal. Fără a le contesta adecvarea în atingerea scopului, eficienţa acestor măsuri este limitată de capacitatea instituţiilor fiscale de a veghea asupra bunei funcţionări a sistemului fiscal, cu referire la: implementarea legislaţiei, controlul modului în care se respectă aceasta şi colectarea impozitelor. Legislaţia fiscală (Codul fiscal şi Codul de procedură fiscală) suferă de o anumită incapacitate în a surprinde toate stările din economie, pe care o sesizează şi o critică majoritatea acelora care "tratează" evaziunea fiscală. Această carenţă este proprie tuturor sistemelor fiscale, mai mult sau mai puţin pentru că, de regulă, economia se mişcă mai repede decât legislativul. Legile nu sunt perfecte, sunt doar perfectibile, mai ales în contextul deschiderii pieţelor şi a circulaţiei capitalurilor. Însă, ori cât am fi de critici, trebuie apreciată evoluţia pozitivă a reglementării în materie fiscală. Legea este adesea imperfectă şi lasă, cu sau fără voinţa legiuitorului, portiţe prin care unii contribuabili scapă de plata unor obligaţii fiscale, dar, marea evaziune fiscală este cauzată nu neapărat de "scăpările" din lege, ci de … aplicarea legii6. Un material semnat de către avocatul Constantin Neacșu, Baroul București! [1] ZUCMAN, Gabriel, 2014, "Taxing across Borders: Tracking Personal Wealth and Corporate Profits", în Journal of Economic Perspectives, 28(4), pp. 121-148 [2] Potrivit Ministerului de Finante, nivelul total al acestor operațiuni este de aproximativ 3-4 miliarde de euro, ceea ce reprezintă cca. 2-3% din PIB [3] Ilie Șerbănescu, Prognoze aiuristice în bugetul pe 2018, în ziarul Cotidianul, 22 ianuarie 2018 [4] Institutul Național de Statistică, http://www.insse.ro/cms/ro/content/tendin%C8%9Be-%C3%AEn-evolu%C8% 9Bia-activit%C4%83%C8%9Bii-economice-35 [5] Daniel DĂIANU, "Romania si Euroaria. Mit si realitate" Universitatea Babes-Bolyai, 25 februarie 2016 [6] Vasile BÎRLE, Evaziunea fiscală şi corupţia în sistemul fiscal Ed. Casa Corpului Didactic, Baia Mare, 2003 |